GEN sau SEX – asumarea sau neasumarea

„Mă uit în buletin și văd ce vârstă am” sau „mă uit în Cartea de Identitate (Europeană!) să văd ce sex am”.

Intrarea în Uniunea Europeană a fost văzută de majoritatea statelor din Europa fostă socialistă ca panaceul bunăstării, soluție unică și exclusivă, care odată realizată va fi și suficientă.

Brusc va răsări infrastructura, elegantă și eficientă, ca în Occident, curată și ordonată, comportamentul civilizat va pătrunde în fiecare dintre noi, nu vom mai arunca hârtii și chiștoace pe stradă, iar dacă se va întâmpla, va fi cineva chiar în spatele nostru și îl va ridica. Vor fi piețe și mall-uri, mașini germane, parfumuri franțuzești și haine italiene.

Toate astea pentru că vom fi conduși după reguli occidentale, de lideri pregătiți în Vest.

În acest timp, pentru a se arăta lumii ca o construcție model pentru societățile democratice și pentru a nu intra în coliziune cu unele „orgolii naționale”, s-a menținut suveranitatea statelor printr-un mod alambicat de reglementare, a cărui finalitate este de cele mai multe ori neclară. După ce se stabilesc (cu mare dificultate și într-un timp destul de îndelungat) reguli europene, care ar trebui să fie valabile pentru toți cetățenii europeni, se transferă statelor legiferarea, uneori chiar cu limite foarte largi, care fac interpretabilă însăși implementarea reală a regulilor respective.

Modelul de democrație comunitară și-a demonstrat vulnerabilitățile pe perioada pandemiei, dar nu numai. Reguli exprimate astfel încât să nu deranjeze și să obțină acceptarea tuturor au putut fi interpretate diferit de către unele state, în total dezacord cu conducerea comunitară. Toleranța față de excepții a devenit intoleranță la valorile promovate de majorități. Valul de migrație, care a atins punctul culminant în octombrie 2015, a modificat realitatea demografică a Uniunii, iar toleranța unora tinde să devină regula altora. Promovarea dreptului fiecăruia să facă și fie ce vrea nu a generat incluziunea tuturor cetățenilor mai vechi sau mai noi ai statelor democrației moderne, a cauzat dispariția valorilor de bază ale societății occidentale dezvoltate economic.

Uniunea a găsit că este bine să fie și mai permisivă, și mai tolerantă, și mai apărătoare a drepturilor. Vanitatea născută din extinderea mult mai facilă față de orice vis optimist al „părinților Uniunii” a ridicat nivelul de ambiție al toleranței și al apărării celor puțini. În scurt timp, apărarea acestor drepturi a devenit principalul scop al construcției, dar nu în sensul incluziunii, ci al ștergerii regulilor care ar fi putut „deranja” o minoritate sau alta.

Pentru că visul european este legat de ideea de „cetățean european”, s-a făcut un pas important atunci când s-a discutat reglementarea „cărții de identitate europene”. Multe state au găsit soluția oportună și salvatoare, întrucât presiunea reacției împotriva documentelor biometrice dispărea de pe politicieni în fața propriului electorat.

Numai că Uniunea a reglementat cu aceleași jumătăți de măsură. Neasumarea unui model unic și transferarea către state a punctelor pentru care nu s-a realizat consens a fost momentul de slăbiciune care a distrus ideea în sine. Un document care atestă același statut, în format diferit, cu elemente de identificare diferite. Din documentele elaborate până în acest moment de către unele state se observă că principalele dispute au fost legate de includerea datelor privind sexul. Includerea Drapelului național nu pare să fi fost vreo problemă, dar culorile par să dea mult de furcă tehnicienilor. În fapt, o rubrică în care ar trebui să fie trecut sexul purtătorului (doar scris!), nu are nicio relevanță privind orientările sale sexuale. Schimbarea sexului poate fi privită ca schimbarea de nume, proces care implică schimbarea cărții de identitate.

La prima vedere pare o glumă proastă, întrucât precizarea sexului nu este decât un element de control al codului numeric personal, la fel cum este scrisă și data nașterii. Lipsa domiciliului a fost, la un moment dat, subiect de dezbatere, dar s-a trecut relativ ușor peste el.

Denumirea ferestrei care ar trebui să identifice dacă suntem femei sau bărbați pare un subiec de dezbatere artificial. Reacția celor care doresc să fie scris „sex” în loc de „gen” a ajuns să fie catalogată de mulți jurnaliști, făuritori de opinie, ca una conservatoare, rigidă. Autoritățile sunt și mai ferme pe subiect: nu este nicio diferență între „sex” și „gen”, așadar rămâne „gen”. De ce nu „sex”, dacă nu este nicio diferență?

Pentru că Hotărârea de Guvern a fost în „transparență”!? Dacă nu ați vorbit atunci, acum …

Nu cred că un astfel de subiect ar trebui să fie tranșat printr-un referendum. A scrie o regulă într-un fel sau altul este o asumare politică a celor care stabilesc regulile. Iar democrația se bazează pe liberatea de a alege cine face regulile, nu pe aprobarea publică a fiecărui cuvânt. Nu cred nici că este necesară părerea distinșilor lingviști ai Academiei Române, pentru a se explica siuațiile în care se folosesc cele două cuvinte. Preluarea stilului de regelemtare al UE nu poate fi dus chiar până la lipsa oricărei asumări.

Responsabilitatea pentru acest document revine în exclusivitate guvernului, întrucât este stabilit prin Hotărâre de Guvern. Răspunderea nu poate fi transferată opiniei publice sau vreunei organizații neguvernamentale, întrucât nu este semnatară a documentului. Așadar, cu toată bunăvoința, „transparența decizională” și „dezbaterea publică” sunt doar în sprijinul elaborrării unor documente juste și cu un timp de aplicare îndelungat, nu o modalitate de a fugi de răspundere. Cei care trebuiau să provoace dezbaterea publică pe termenii sensibil sunt cei care au inițiat documentul, respectiv cei de la evidența populației, împreună cu structura de comunicare publică a MAI.

Aceștia să își asume de ce „sex” este același lucru cu „gen, dar rămâne „gen!