Deoarece toate evenimentele contemporane se raportează la popularitate și tind să semene cu cele organizate de experți de la Hollywood, voi face o evaluare a principalilor actori și a posibilelor premii care ar putea fi atribuite acestora. Chiar dacă pare o glumă, evaluările se bazează pe argumente serioase, unele chiar îngrijorătoare.
Așadar, premiul pentru cel mai important actor al acestui summit ar trebui acordat președintelui Zelensky, persoana în jurul căreia s-a desfășurat acest summit. De la organizarea sa, excepțională (de regulă, NAC[i] la nivel de șefi de state se organiza din doi în doi ani), la alegerea locului (în noiembrie 2022), acest eveniment a fost construit pentru a evidenția sprijinul NATO pentru Ucraina, în lupta sa împotriva invadatorilor ruși.
Toate documentele aprobate la acest summit sunt generate sau influențate de războiul din Ucraina, de la Planurile de apărare regionale, Planul pentru industria de apărare, Planul multianual de asistență pentru Ucraina și Declarația Finală.
Momentul maxim al summit-ului este cel al Consiliului NATO-Ucraina, o concretizare imediată a deciziei de ridicare a nivelului relației NATO-Ucraina de la nivel de Comisie, la nivel de Consiliu. În termeni reali, de scenografie, locul reprezentantului Ucrainei nu mai este lângă Secretarul General, ca a unui invitat, la fel ca în cazul Consiliului NATO-Rusia (aproape caduc), Ucraina este printre ceilalți membri, adică undeva lângă Regatul Unit al Marii Britanii. Reuniunea NATO în acest format este considerat extraordinar de important de către membrii Alianței, dar nu este la fel de apreciat de către Ucraina, ale cărei așteptări au fost mai mari pentru acest summit. Dar despre așteptări și deziluzii vom vorbi puțin mai încolo.
Președintele Zelensky a fost aclamat în piața publică, i s-a stabilit o întâlnire bilaterală cu președintele SUA, a beneficiat de toate onorurile posibile pentru actorul din rolul principal.
Premiul pentru rolul secundar pentru magistrala interpretare a președintelui Turciei (proaspăt ales și greu de înlăturat), Recep Erdogan. A reușit să mențină suspansul, a obținut aproape tot ce și-a propus, condiționând ratificarea intrării Suediei în NATO de reintrarea în programul de F-35 sau de recuperarea fondurilor investite de la începutul programului prin achiziția de 40 F-16 Viper (de ultima generație/block) și modernizarea la același nivel a altor 79 din aeronavele existente, precum și de redeschiderea discuțiilor pentru intrarea în UE. Nu a primit F-35, nici nu mai spera, deoarece nu a renunțat la S-400, chiar dacă nu este compatibil cu sistemul integrată de apărare aeriană (adică nu poate fi utilizat la capacitate maximă). Nu va intra în UE, nici nu cred că își dorește cu adevărat, dar a obținut promisiuni pentru Uniunea Vamală, ceea ce va face posibil accesul produselor turcești pe piața europeană. Turcia are mari probleme financiare, iar Aliații au promis câteva guri de oxigen președintelui „nou ales”. Gestul său de a-l sprijini pe președintele Zelensky prin „eliberarea” luptătorilor Azov a fost interpretat ca o rupere de Putin, dar se uită că acești luptători au fost trimiși în Turcia chiar de către Putin. Încă nu este clar ce scop s-a urmărit și care va fi rezultatul acestei mișcări.
A primit promisiuni și a dat o promisiune, iar bonusul a fost o întâlnire bilaterală cu Joe Biden, chiar dacă nu este sigur că acesta știe cu cine s-a întâlnit.
Desigur, ca la orice gală există și mari perdanți, sau câștigători ai unei Zmeure. De această dată, premiul a fost destul de disputat. Un candidat important a fost președintele Macron, aproape absent pe fondul marilor frământări interne, apoi a fost prim-ministrul Ungariei, lăsat în ofsaid de către președintele Erdogan, dar cu un răspuns prompt, care i-a permis să evite un cartonaș galben. Cu oarecare subiectivism, dar și cu tristețe, am dedus că acest premiu îi revine în exclusivitate președintelui Johannis, cel care a obținut altceva decât și-a propus și a prezentat public „mari realizări”, care sunt mai degrabă „eșece”[ii].
România și-a propus să obțină „mai multă prezență militară”, chiar permanentă, pe baza unei viziuni proprii, în care doar o prezență în România și Bulgaria similară celei din Nord-Est ar fi corecte. Politic, argumentele par corecte și au captat simpatia publică, prin media sensibilă la securitatea națională. Argumentele militare, tehnice, nu au contat, chiar dacă au fost explicate de către comandanții NATO încă din 2014. De atunci a fost începută comparația și/sau competiția cu prietenii noștri din Polonia. Echipele noastre s-au blocat într-un deziderat nerealist și fără nicio relevanță practică, doar pentru că cineva a considerat că așa ne crește importanța. S-a insistat pe rolul României de pilon „important pe flancul estic”, făcând abstracție de locul Turciei sau exagerând problemele Turciei de conformare la obiectivele Alianței. În Regiunea Mării Negre, echipa de consilieri ai președintelui Johannis vede România diferit față de majoritatea membrilor Alianței, minimalizând rolul Turciei și negând rolul tot mai important al Ucrainei. Obiective stabilite nerealist generează frustrări, nemulțumiri și un gust amar pe care presa a reușit să îl direcționeze către „NATO”, găsită vinovată de proastele noastre percepții și așteptări.
Includerea României în Planul de apărare pentru zona de sud-est (Mediterana și Marea Neagră) a fost percepută ca o eroare, ca o palmă primită de România, expusă aceleiași amenințări ca și Polonia și Țările Baltice. Superficialii „experți” nu știau sau nu au ținut cont că România este afiliată la Comandamentul Combinat de Forte Întrunite de la Napoli, acolo unde avem o funcție importantă, prin rotație. Avem garanția unui plan care se va aplica de către un comandament condus (întotdeauna!) de un Amiral american, care este și comandantul forțelor navale americane în Europa și Africa de Nord. Atunci când ești sub acest comandament nu poți să soliciți prezență militară permanentă germană (imposibil de realizat, Germaniei nu i se permite așa ceva!), știind că baze militare permanente în Europa sunt specifice SUA. O prezență americană într-o bază militară permanentă ar fi putut fi un obiectiv (similar cu al Poloniei), dar interesul american pare să se îndrepte mai mult către Ucraina.
Președintele României a ratat din nou șansa de a sublinia susținerea Ucrainei în condițiile unei îmbunătățiri a relației bilaterale (la un nivel foarte jos, în acest moment), precum și susținerea Moldovei, care pare să fie preluată de către Ucraina, ca garant al securității acesteia.
Construcția relației cu Ucraina ar trebui să fie principala prioritate a președintelui României, să se clarifice care este viitorul canalului Chilia (în conexiune cu Bâstroe), dispariția din orice act oficial a termenului „limbă moldovenească”, situația enoriașilor de etnie română din Ucraina, educația în limba română și cooperarea între cele două state în beneficiul cetățenilor lor, indiferent de etnie, politicile vamale, etc.
Un alt argument pentru „premiul rușinii” ar putea fi cel al locului și rolului României în Planul pentru industria de apărare. Până acum nu știm exact ce rol vor avea companiile românești, știm doar că la elaborarea acestui plan România a avut o prezență timidă, irelevantă și nu s-a discutat în ultimul CSAȚ despre acest plan, deosebit de important. Noul ministru al economiei nu știu să fi organizat nicio întâlnire cu cei care au fost delegați să participe la elaborarea planului și cu posibilii actori implicați. Ar fi fost un eveniment bun pentru comunicarea externă.
Împăunarea cu cei 2,5% ( o mare realizare politică a actualului președinte, ce este drept!), nu înlocuiește o analiză serioasă a situației și o decizie corectă pentru o capacitate de apărare credibilă. Sunt investiții importante în infrastructură, dar nu este clar ce cazărmi trebuie închise, deoarece consumă și nu au relevanță pentru apărare. Campania susținută împotriva pensiilor militare nu a fost niciodată combătută clar de către președinte, iar depopularea unităților militare este tot mai periculoasă.
În marea competiție pentru „afirmarea României ca pilon de securitate important”, s-au născocit structuri irelevante operațional, consumatoare de fonduri și utile doar pentru evenimente de PR. Comandamente operaționale care nu au niciun rol, inutile și consumatoare de resurse, un institut de cercetare (cu destinație civilă!) au consumat și consumă fonduri, resurse materiale și umane care ar fi putut să diminueze deficitul de capacitate operațională a unei armate mult prea utilizate în scop propagandistic. Politicile de personal au diminuat considerabil capacitatea operațională, au distrus capacitatea de realizare a unei minime rezerve operaționale și au făcut să crească numărul pensionarilor militari (soldații și gradații au drept de pensie de la 50 de ani. Această categorie de pensionari nu exista înainte). Implicarea în „proiecte multinaționale”, au făcut să existe un schimb de trupe între Polonia și România, iar actualul Plan regional relevă inutilitatea cheltuielilor făcute.
România a reușit să fie parte a unui grup de 11 state care vor realiza un centru regional de pregătire pentru trecerea pe F-16, dar președintele consideră că locul unde va fi trebui să fie secret (va fi o activitate subterană?). Această construcție este binevenită pentru România, dar operaționalizarea sa va dura ceva timp. Dacă se va „încropi” ceva, pentru a avea rezultate vizibile cât mai repede, există o premisă mare de eșec, poate chiar în detrimentul siguranței aeriene. Am încredere în profesionalismul celor care vor realiza acest centru și sper că vor fi cât mai puține intervenții politice pentru urgentarea „tăierii panglicii”.
Așadar, la fel ca în cazul participării la Consiliul European în care România a plecat cu un maxim de aproximativ 1700 de refugiați și a primit peste 6000, și de această dată, România a obținut tot ce și-a propus. Sau a făcut tot posibilul, dar „ceilalți au fost răi”!
[i] NAC – North Atlantic Council, Consiliul Nord-Atlantic este forma de conducere politică a Alianței.
[ii] Mă aștept ca noul DOOM să valideze această variantă de plural așa cum s-a întâmplat cu ultimul DOOM, care a validat „azile”, față de precedentul care stabilea forma corectă „aziluri”, n.n.
Recomandari 