Recomandari

O vizită pregătită cu mare atenție de către ambele părți, grandioasă spre opulență, cu interese diferite pentru Rusia și pentru China, care a devoalat noul lider al BRICS

Rusia independentă părea tot mai apropiată de comunitatea occidentală, după desființarea Uniunii Sovietice, relație formalizată cu NATO în 1991, odată cu sesiunea inaugurală a Consiliului Cooperării Nord-Atlantice (ulterior denumit Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic). In 27 mai 1997 a fost încheiat la Paris “Actul Fondator privind relațiile, cooperarea și securitatea reciproce”^[i]. După 2006, odată cu consolidarea puterii lui Putin, Rusia a devenit mai sensibilă la extinderea NATO, iar în 2007, la Conferința pentru securitate internațională de la Munchen, Putin a dat un mesaj de avertizare privind limitele acceptate ale extinderii. Guvernele pro-occidentale din Ucraina, Georgia și Republica Moldova își exprimaseră dorința de a urma România, Bulgaria, Slovacia, Slovenia și Țările Baltice în procesul de aderare, iar NATO pregătea anunțul foilor de parcurs pentru summit-ul de la București, din aprilie 2008.

După tentativele de extindere a Uniunii Europene sau/și NATO din anii 2008-2014 cu Georgia, Moldova și Ucraina, reacțiile lui Putin au fost violente, inclusiv prin violarea integrității teritoriale a Georgiei și Ucrainei, în numele comunității ruse din aceste țări.

Agresiunea împotriva Ucrainei din 2022 și războiul sângeros care pare că nu se va încheia prea curând au determinat izolarea și sancționarea economică a Rusiei de către comunitatea occidentală. Ca urmare, Putin a căutat soluții pentru a supraviețui sancțiunilor și pentru a demonstra propriilor cetățeni că nu sunt izolați, că Occidentul, reprezentat de NATO și SUA , este vinovat, că războiul este cauzat și întreținut de acesta.

China – încă sub impactul COVID, este a doua putere economică a lumii și cu ambiții de putere globală. „Reorientarea atenției” SUA către Asia-Pacific din perioada Obama trata China ca putere regională, un actor important, dar nu de nivelul SUA, de nivel global. Strategia de Securitate Națională a președintelui Trump a identificat China ca „principal competitor al SUA”, dar într-o lume în care SUA avea rolul de unic lider.

Xi Jimping a reușit să se impună pe plan intern, iar demonstrația puterii sale a făcut-o la al XX-lea Congres al Partidului Comunist Chinez din octombrie 2022, prin evacuarea din sală a fostului președinte, Hu Juntao. A urmat, în mod simbolic, demonstrația de forță prin apariția în uniformă odată cu reconfirmarea sa ca Președinte al Comisiei Militare, adică șef al armatei populare de eliberare, iar în 10 martie a fost reconfirmat pentru al treilea mandat de Președinte, în unanimitate de către Parlamentul Chinez. După discursul suficient de elocvent in care Xi își prezenta viziunea sa privind ordinea mondială, ambiția de a fi jucător global a fost evidențiată mai întâi prin evenimentul reluării relațiilor diplomatice dintre Iran și Arabia Saudită, o mare realizare a diplomației chineze. A urmat poziționarea față de războiul din Ucraina, în condițiile în care deja se făcuse public Planul în 12 puncte, „cu soluții pașnice și fără arme nucleare”, un exercițiu de imagine pentru a demonstra poziția pașnică și constructivă a Chinei, în opoziție față de atitudinea SUA care încurajează înarmarea Ucrainei și continuarea conflictului. Trebuie menționat că R.P. China nu a condamnat niciodată agresiunea Rusiei, a tratat subiectul ca o criză, singura solicitare făcută lui Putin părând a fi cea de întârziere a declanșării „operatiei speciale” până după încheierea Jocurilor Olimpice de iarnă.

Vizita la Moscova a lui Xi este o vizită istorică, deoarece marchează începutul unei noi Ordini Mondiale, în care SUA ar trebui să împartă puterea cu China. Oponentul SUA din Războiul Rece a fost URSS, iar Putin a dorit ca Federația Rusă să revină în jocul geopolitic ca actor global, să joace rolul de partener de dialog al SUA sau de oponent al Occidentului.

Vizita lui Xi a demonstrat că noul lider al antioccidentalilor este China, nu Rusia. Cu o atitudine fermă, dar bonomă, foarte sigur pe el, Xi l-a asigurat pe Putin de „prietenia” sa, a arătat grijă părintească sau de frate mai mare prin mesajul sau de la despărțire. Puțin s-a închinat noului Împărat, i-a oficializat rolul de lider, iar reuniunile BRICS nu vor fi văzute ca un instrument al Rusiei, ci al Chinei, la fel ca toate reuniunile și organizațiile din care cele două state fac parte.

Vizita a fost precedată de câte un comunicat al fiecărei părți, publicat sub formă de articol venit din partea fiecărui președinte, publicat în presa de mare audiență din statul celălalt[ii]. Dacă mesajul lui Putin a fost plin de acuzații la adresa Occidentului, NATO și SUA, mesajul lui Xi a fost unul de anvergură, de stat care luptă pentru democrație în relațiile internaționale, împotriva hegemoniei oricărui alt stat, evitând să numească vreun adversar. Chiar dacă mesajul pe care cei doi l-au transmis a fost de solidaritate pentru o nouă ordine mondială, bazată pe multipolaritate, a devenit evident pentru toată lumea că e vorba doar de doi poli. Noul Război Rece ar fi, de această dată, între SUA, împreună cu aliații săi, și China, ca pol de coagulare a tuturor celor care se opun SUA.

Așadar, după această vizită, lumea se împarte între americani și pro-americani, de o parte, respectiv, China și nemulțumiții, răzvrătiții față de SUA.

„Parteneriatul fără limite”, conform Declarației comune a Federației Ruse și Republicii Populare Chineze, de la Beijing, din 4 februarie 2022, cu ocazia participării lui Putin la Jocurile Olimpice de iarnă, a fost reconfirmat și întărit cu ocazia vizitei proaspăt reconfirmatului președinte chinez, XI Jimping, la Moscova în martie 2023.

Sprijinul militar din partea Chinei nu a fost discutat (cel puțin, nu oficial). Posibil ca reținerea rușilor să fie determinată de orgoliul de mare putere militară (loc pe care își doresc să îl mențină, cu iluzia de a rămâne partener de dialog al SUA), dar și pentru a evita un posibil refuz din partea Chinei. De partea cealaltă, China și-a dorit să evidențieze implicarea sa „pașnică”, în contrast cu implicarea americană care contribuie la escaladarea conflictului.

Mesajul de despărțire a lui Xi, din finalul vizitei, poate fi văzut ca un mesaj părintesc, sau de frate mai mare, unul care îl pune pe Putin într-o poziție inferioară, așa cum a rezultat din atitudinea președintelui chinez pe parcursul întregii vizite. A devenit evident pentru lumea întreagă în ce fel se vor derula întrunirile Organizației de  Cooperare de la Shanghai, ale BRICS sau cele la care vor participa „stan”-urile, fostele republici sovietice din Asia. Numărul focoaselor nucleare nu mai este atât de relevant, Rusia are mai multă nevoie de sprijinul Chinei, decât China de al Rusiei.

---

[i] https://nato.mae.ro/node/271, accesat 27 martie 2023

[ii] Xi Jimping – Rossiyskaya Gazeta – întărirea prieteniei, cooperării și păcii.

Vladimir Putin – Peoples Daily, în mandarină – a afirmat că în relația lor nu există un lider și un subordonat, că nu există restricții sau interdicții pentru subiectele de discuție, n.n.

„According to briefing notes that Milley shared with the Washington Post, the first and most fundamental problem facing Biden was how to ‘underwrite and enforce the rules-based international order’ against a country with extraordinary nuclear capability ‘without going to World War 3’. Milley offered four possible answers: ‘No. 1: Don’t have a kinetic conflict between the US military or NATO with Russia. No. 2: Contain war inside the geographical boundaries of Ukraine. No. 3: Strengthen and maintain Nato unity. No. 4: Empower Ukraine and give them the means to fight.’” [i]

A trecut aproape un an de la anunțata, dar greu de crezut invazie a Ucrainei de către forțele armate ruse. Prezisă, avertizată, poate chiar așteptată de unii, „Operația de denazificare și demilitarizare a Ucrainei” s-a declanșat în dimineața zilei de 24 februarie 2022, o dată care îmi doresc să nu devină la fel de importantă în istoria omenirii, precum 1 Septembrie 1939.

Despre Ucraina și despre posibile scenarii se vorbește foarte mult, cel puțin în Europa fiind cel mai important subiect. Este îngrijorător că viața noastră a fost și este influențată de ceea ce se întâmplă nu foarte departe de România, cu atât mai mult cu cât nu avem o contribuție directă la declanșarea acestui conflict și am resimțit din primele zile consecințele unui război în apropiere.

Criză energetică, inflație, reînarmare, un concept NATO cu o creștere semnificativă a forțelor pregătite de război, avertizări de criză alimentară, fluxuri de armament, dezbateri aprinse în studiouri tv și pe rețele de socializare, generali președinți, prim miniștri sau miniștri ai apărării, toate acestea au fost urmări ale unei agresiuni militare care și-a propus „să restabilească dreptul istoric al rușilor”.

Consecințele războiului ne afectează din ce în ce mai mult, în diverse forme, de la alimentarea mașinii, la facturile de curent și de gaze, de la litrul de ulei sau de zahăr, la ratele din bănci și renunțarea la vacanțe, la pierderea locului de muncă, a mașinii sau a casei, la acceptarea (la început a fost sprijinul!) a mii de refugiați pe care îi întâlnim pe stradă, în magazine, în trafic. Am primit solicitări de sprijin și am oferit sprijin.

Dezaprobarea agresiunii unui stat mare contra unui stat mai mic este cvasigenerală, dar, la fel ca în orice efort prelungit, se simte oboseala. Din ce în ce mai mulți sunt cei care își doresc ca acest război să înceteze, indiferent cine trebuie să cedeze. Un conflict violent poate fi prevenit prin descurajare doar atunci când ambele părți conștientizează că au mai mult de pierdut prin declanșarea unui război, dar situația este diferită după declanșarea violențelor. Este cunoscut că odată începută confruntarea armată, revenirea la negocieri presupune ca cel puțin una dintre părți să simtă că are mai mult de pierdut dacă se continuă lupta sau războiul continuă până la înfrângerea efectivă.

Îndemnul către ucraineni să cedeze, pare să ascundă ideea că Ucraina nu va putea să învingă Marea Rusie, că David nu îl va putea învinge pe Goliat. Din ce în ce mai mult, „dreptul celui mai tare” este invocat chiar de către teoreticieni de renume, precum renumitul profesor John Mearsheimer, sau de către fostul secretar de stat Henry Kissinger, care deja învinovățesc SUA și NATO de alimentarea unui vis imposibil al Ucrainei, cel de a fi membru al NATO. Iar aceste curent are tot mai mulți adepți, pe fondul resimțirii consecințelor amintite. Dincolo de drepturi și principii, propriile nevoi sunt mai importante, sacrificiul bunăstării nu poate fi susținut cu vorbe, steaguri și filmări, chiar dacă acestea din urmă relevă cruzime și distrugere. Victimele devin vinovați, iar orice solicitare în plus atinge sensibilități în rândul a tot mai multor cetățeni, cu prioritate celor din statele vecine.

Avertizările transmise de către serviciile de informații, în special de către informațiile militare ale SUA pe parcursul anului 2021 au fost foarte precise și au generat analize serioase înainte de începerea războiului, iar unele au fost făcute publice, altele nu. Știm acum despre recomandările militare făcute de către Președintele Comitetului întrunit al șefilor de state majore ale forțelor armate americane, generalul Mark Milley, așa cum au fost citate la începutul acestui text, în urma informațiilor primite în luna octombrie 2021.

De la începutul războiului au fost identificate „linii roșii”, adică acțiuni care puteau să ducă la escaladare, atât din partea rușilor, dar și din partea lumii democratice, a statelor care au fost alături de Ucraina, identificate de către conducerea rusă ca SUA, NATO și UE. SUA a impus sancțiuni Federației Ruse și unor cetățeni ruși, măsuri asumate și de către Uniunea Europeană, la scurt timp. A urmat susținerea cu echipamente, cu muniții, iar de curând chiar cu armament greu, tancuri moderne.

Analiza situației frontului, la zi, reprezintă un subiect în programul tuturor posturilor de știri, există tot mai mulți experți mai mult sau mai puțin avizați care cunosc în detaliu fiecare mișcare tactică. Spre deosebire de alte state, care au înțeles importanța comunicării strategice încă de la începutul războiului, responsabilul de domeniu din România, adică Ministerul Apărării Naționale se menține în umbră, după unele ieșiri cel puțin amuzante. Vanitatea de a apărea pe ecran și dorința de notorietate sunt mari, iar locul lăsat liber de către cei care au responsabilitatea comunicării pentru a preveni intoxicarea cu știri false sau dezinformarea trebuie ocupat de cineva!

Voi evita să intru în jocul „expertului de serviciu” care face analiza forțelor combatante, a resurselor disponibile sau presupuse, mă voi rezuma la a face o descriere simplă a unor posibile scenarii, fără pretenția de a le fi identificat pe toate, precum și posibilele consecințe pentru România, astfel încât să ne fie mai clar de ce parte ne poziționăm. De asemenea, voi evita citate sau juxtapuneri care să genereze analize de sintaxă, iar simpla lor ordine să ducă la etichetarea ca „pragmatic”, adică dornic să se încheie războiul cu orice preț, sau „idealist”, susținător al apărării valorilor democratice cu orice preț, sau proamerican, mult mai puțin probabil, „putinist”. Acest demers este menit să ajute la orientarea acțiunilor și atitudinilor individuale, dar și la nivelul statului către direcția cea mai potrivită pentru România, pentru interesele noastre.

Primul scenariu posibil și, consider eu, necesar a fi luat în calcul ar fi cel al cedării din partea Ucrainei. Probabilitatea acestui scenariu poate crește pe fondul distrugerii infrastructurii critice, al pierderilor de vieți (nu numai pe front, dar și în rândul populației civile, uneori destul de departe de front), al lipsei mijloacelor de luptă. În primă fază ar putea însemna cedarea unor poziții și predarea forțelor din linia întâi, gradual și progresiv până la capitulare, situație cu probabilitate destul de redusă în acest moment, ar putea fi rezultatul unei mișcări puternice de masă determinată de cedarea voinței de a lupta în rândul populației (și aceasta, încă puțin probabilă), dar și prin lichidarea conducerii politice ucrainene printr-o acțiune fulger a forțelor speciale ruse, urmată de o mișcare populară spontană anti-război.

Prima ipoteză ar fi posibilă pe fondul epuizării fizice a militarilor, lipsa muniției și declanșarea unei ofensive a forțelor ruse. Motivația puternică a militarilor care își apără țara, susținută de sprijinul efectiv cu muniții, echipamente și armament din partea statelor care susțin Ucraina fac ca această ipoteză să fie doar una teoretică.

A doua ipoteză, a mișcării populare împotriva războiului ar avea un impact major asupra trupelor de pe front, ar putea răsturna situația și ar putea însemna căderea conducerii politice actuale și instituirea unei conduceri nu neapărat pro-ruse din primul moment, mai degrabă anti-război, dornică să încheie pacea.

Consecințele ar putea însemna un armistițiu pe termen nelimitat și negocieri accelerate de pace. Rusia nu va ceda teritoriile deja acaparate, dimpotrivă, va cere teritoriul celor patru regiuni așa cum erau desenate de așa-zișii reprezentanți ai acestora din spectacolul de la Moscova din 30 septembrie 2022. Ucraina ar trebui să își retragă cererile de aderare la NATO și UE, precum și să își modifice Constituția în acest sens. Ucraina va trebui să anuleze legile educației și pe cea a minorităților. Ar putea fi posibil ca Rusia să ceară și amplasarea de baze rusești pe teritoriul Ucrainei, ca răspuns la prezența trupelor NATO în apropierea graniței Ucrainei. Opinia publică ucraineană ar putea să se ostilizeze față de NATO și UE, ca urmare a frustrărilor generate de neimplicarea directă a NATO și UE. Foarte probabil, în Republica Moldova se va schimba conducerea politică cu forțe pro-ruse.

Relația Rusia-NATO va fi cea din timpul Războiului Rece, cu menținerea sancțiunilor și a tensiunilor. Relația Rusia-UE va fi la fel de tensionată, UE va continua să caute soluții pentru a nu depinde de resursele energetice și minerale din Federația Rusă. China va fi principalul beneficiar al păcii, implicându-se în reconstrucție și asigurând piața pentru produsele rusești și ucrainene.

România ar reveni la statutul de stat de graniță al NATO și UE în condițiile relațiilor tensionate cu Rusia. Relațiile cu Ucraina ar putea deveni extrem de tensionate, ca urmare a abaterii atenției opiniei publice ucrainene de la inamicul de până atunci, Rusia, către vest, iar România este printre cele mai vulnerabile.

A treia ipoteză, cea a înlăturării prin forță a conducerii politice ucrainene și impunerea unui regim pro-rus ar avea cam aceleași consecințe, cu menținerea unei potențiale atitudini antirusești în rândul populației ucrainene. Impunerea condițiilor Moscovei ar fi foarte rapidă, dar probabilitatea declanșării unor revolte populare ucrainene și menținerea atitudinii pro-occidentale ar fi mare.

Al doilea scenariu posibil, fără a stabili o ordine funcție de nivelul de probabilitate, ar fi renunțarea la luptă a forțelor armate ruse, epuizate, fără motivație reală, influențată de ofensiva ucraineană, de voința ucrainenilor de a lupta pentru propria țară. Ar putea să se producă gradual, devenind contagioasă pe fondul existenței rețelei proprii de socializare a rușilor. Comandanții ruși ar pierde controlul trupelor, iar acestea s-ar preda, în condițiile asigurării unui tratament uman, peste condițiile prizonierilor de război, ba chiar cu asigurarea transportului în zona/țara dorită.

Consecințele ar putea fi modificarea rapidă a liniei frontului, recucerirea de teritorii vaste, mai puțin Crimeea și, probabil, zona Donbass. Federația Rusă ar declanșa mobilizarea generală și ar putea fi deschisă pentru negocieri și un armistițiu temporar. În Rusia ar putea să apară frământări sociale, care să conducă la instaurarea unui guvern mai radical, mai naționalist. Ar continua loviturile de pe teritoriul Federației Ruse și a Belorus, conflictul va rămâne deschis. Rusia nu se va declara înfrântă.

Statele care susțin Ucraina ar avea timp pentru a consolida capacitatea de apărare a Ucrainei. Precum și pentru a sprijini reconstrucția Ucrainei. Sancțiunile împotriva Rusiei se vor menține, cu aceleași implicații economice. China va beneficia de resursele Rusiei, dar ar putea avea o atitudine rezervată fața de conflict.

Republica Moldova ar putea să își mențină parcursul european, să se consolideze cu sprijin din partea Uniunii, iar Grupul Operativ Tactic Rus ar putea fi pus sub presiune cu sprijinul forțelor ucrainene, care ar izola orice cale de comunicație cu Rusia a acestuia, ar putea fi evacuat sau desființat.

România ar putea contribui la consolidarea capacității de apărare, precum și la reconstrucția Ucrainei, ar putea furniza asistență pentru accelerarea procesului de aderarea a acesteia la Uniunea Europeană.

Un alt scenariu posibil este cel al „înghețării liniei frontului”, respectiv implicarea SUA și UE în negocieri de pace cu Federația Rusă, cu Ucraina în plan secund. Acest scenariu ar fi posibil în condițiile unei presiuni mari din partea propriilor cetățeni, pe fondul epuizării resurselor Ucrainei de a face față ofensivei ruse. Ar putea presupune obținerea unui acord de încetare a focului, pe un anumit aliniament. Acest aliniament ar putea fi o linie de demarcație între Uniunea Europeană și Rusia. Adică Rusia va menține teritoriile cucerite și există posibilitatea ca Rusia să nu mai recunoască Ucraina ca stat, ca subiect de drept internațional. Teritoriul rămas din Ucraina ar putea deveni parte a UE, recunoscut de către aproape toate statele ONU, mai puțin de către Rusia și, posibil, aliații săi, care ar putea discuta orice problemă legată de Ucraina doar prin reprezentanții UE.

Consecințele ar fi dezastruoase pentru Ucraina, dar ar putea însemna relații economice restabilite între Rusia și UE, chiar dacă ostilitatea specifică Războiului Rece ar fi prezentă. Pentru SUA ar putea însemna o retragere din Europa, pentru rezolvarea problemelor interne și din Asia-Pacific, dar această probabilitate este extrem de redusă în acest moment.

Pentru Republica Moldova și pentru România consecințele ar fi asemănătoare scenariului precedent.

Un alt scenariu ar fi cel al încetării sprijinului militar pentru Ucraina, posibil sub presiunea opiniei publice interne, fără implicare în procesul de pace sau neacceptați în negocierea păcii de către Federația Rusă. Din acest scenariu se poate intra ușor în ipotezele primului scenariu, ceea ce ar duce la victoria Rusiei, cu toate celelalte consecințe.

Scenariul cel mai grav, dar care nu poate fi neglijat, este cel al implicării directe a SUA în conflict, prin realizarea unei coaliții de voință care să sprijine efectiv Ucraina în luptă cu forțe. Există premisele minime ale unei astfel de coaliții prin grupul de state care participă la sprijinul cu armament al Ucrainei, Grupul de la Rammstein, precum și din obligația morală a statelor semnatare a Memorandumului de la Budapesta din 1994, prin care i s-a garantat Ucrainei integritatea teritorială în schimbul cedării armamentului nuclear de pe teritoriul său, Federației Ruse. Aceste state sunt SUA și Marea Britanie, iar acest scenariu este foarte probabil în condițiile utilizării mijloacelor nucleare împotriva Ucrainei, întrucât această situație este interzisă în mod clar în Memorandum.

Consecințele ar putea fi dezastruoase. Într-o primă etapă, forțele ruse ar putea fi relativ ușor înfrânte de către alianță printr-o operație întrunită și combinată, ar putea fi eliberată inclusiv Crimeea în câteva săptămâni și s-ar restabili granițele Ucrainei dinainte de martie 2014. Reacția Rusiei ar putea fi greu de controlat, întrucât ar fi invocată situația punerii în pericol a existenței statului și ar putea folosi arme nucleare împotriva statelor participante. Pericolul cel mai mare îl reprezintă lansarea celei de-a doua rachete sau bombe nucleare, adică răspunsul SUA sau insistența Rusiei. Distrugerea reciprocă ar fi extrem de greu de oprit.

China este posibil să se poziționeze deschis împotriva unei coaliții împotriva Rusiei, ceea ce ar putea însemna confirmarea declanșării celui de-al Treilea Război Mondial.

România este în bătaia rachetelor balistice cu rază mică și medie de acțiune, iar sistemul de rachete de la Deveselu nu ne protejează. Apărarea antirachetă este aproape inexistentă în momentul de față, ceea ce ar face ca orice obiectiv important din România să poată fi o țintă ușoară pentru Rusia.

Există și un scenariu în care părțile ar accepta un armistițiu și o pace de circumstanță, cu o linie de demarcație negociată, cu menținerea tensiunilor și a conflictului la un nivel redus, către înghețat, dar cu destinderea relațiilor economice între UE și Rusia, cu asigurarea transferului de energie, petrol și gaze din Rusia către Ucraina prin garanții sau contracte ale Uniunii Europene.

Pentru acest scenariu, ar trebui ca ambele părți să conștientizeze că orice oră de război înseamnă distrugeri mai mari și pierderi de vieți, iar pentru Ucraina ar presupune acceptarea pierderii de teritorii deosebit de importante.

În relațiile internaționale, în realitatea lumii pe care o vom trăi, un astfel de scenariu ar însemna o cursă accelerată a înarmărilor și foarte probabil redeschiderea multor conflicte la nivel mondial, pe principiul impunerii prin forță. Ar marca falimentul hegemoniei SUA, incapacitatea sa de a conduce lumea pe principiile stabilite în Carta ONU. ONU ar deveni o instituție caducă, iar UE ar putea cunoaște frământări distructive. Există multe analize, cu referire la situații deja existente, de la tratatele de pace post război mondial, la cele din Coreea, dar este greu de făcut predicții pentru sfârșitul unui război.

Al șaptelea scenariu al fi cel al „implicării NATO pentru apărarea unui stat membru”, ceea ce implică un posibil atac asupra unui stat membru NATO din parte Federației Ruse. Factori favorizanți ar putea fi mesajele ostile reciproce, faptul că principalul motiv al agresiunii Ucrainei este stoparea aderării la NATO, statele NATO vecine cu Ucraina susțin și asigură transportul ajutorului de război, Rusia dorește stoparea acestui ajutor.

Ar putea să se realizeze prin: lovirea unei căi de comunicație, port sau aerodrom al unui stat NATO (Polonia, Estonia, Lituania sau România) de către Rusia sau lovirea unui avion în spațiul aerian ucrainean sau a unei navei unui stat NATO în apele internaționale. NATO ar răspunde solidar prin realizarea unei operații aeriene și navale prin care se dorește realizarea unei NFZ (Non Flight Zone) și/sau a unei zone maritime sigure.

Consecințele ar putea fi greu de gestionat. Într-o primă etapă, NATO ar inteveni direct împotriva forțelor ruse – lovituri aeriene asupra țintelor din teritoriul ocupat. Rusia, pe măsură ce va pierde teren, probabil că va amenința cu armamentul nuclear și chiar ar putea să lovească cu o rachetă cu încărcătură nucleară o grupare navală americană (Flota a șasea?) sau un alt obiectiv izolat.

Este posibilă o ripostă asemănătoare a SUA, cu distrugerea unor importante ținte rusești (submarine nucleare, portavioane). Este posibil ca prima riposte să nu fie nucleară.

Dacă nu se declanșează negocieri pe fondul unui armistițiu temporar, loviturile nucleare reciproce se vor declanșa, iar statele din apropierea Rusiei vor fi cele mai vulnerabile, țintele cele mai probabile vor fi facilitățile militare americane din România, Polonia și Țările Baltice.

Turcia ar putea să se retragă din NATO.

Finalul poate fi imprevizibil, de la acceptarea păcii cu eliberarea întregului teritoriu al Ucrainei, în condițiile ridicării sancțiunilor, revenirea la Acordul NATO-Rusia, renunțarea Ucrainei la statutul de membru al NATO și acceptarea de către Rusia a statutului de membru UE al Ucrainei, până la distrugerea reciprocă a Rusiei și a majorității statelor NATO prin utilizarea armamentului nuclear pe scară largă. China ar putea să se sustragă conflictului sau ar putea forța invadarea militară a Taiwanului, cu consecința intrării în război cu SUA.

Deocamdată, singura certitudine este că războiul produce morți, distrugeri și daune colaterale pentru întreaga lume.

Ucraina se va confrunta cu mari probleme în oricare dintre scenarii pe fondul problemelor demografice. Morții în război, dar și masiva migrațiune spre vest au dus la diminuarea populației cu aproape o treime, iar perspectiva revenirii în țară a unui număr semnificativ este ridicată doar pentru un scenariu în care cel puțin o parte a Ucrainei va rămâne sub controlul Uniunii Europene. În scenariile celelalte, refugiații ucraineni vor rămâne în statele europene unde se vor stabili, iar aceasta ar putea fi o problemă tot mai mare pentru Uniunea Europeană, confruntată și cu fluxul de migrațiune dinspre sud. Poate să se producă o ciocnire a fluxurilor migraționiste, precum și creșterea mișcărilor naționaliste radicale, de dreapta, anti-migrațiune. Intrarea României și Bulgariei în Schengen pare să fie un vis tot mai îndepărtat, indiferent de mesajele mult prea optimiste ale politicienilor români.

Așadar, cutia Pandorei a fost deschisă, speranța că înțelepciunea va găsi soluțiile pentru revenirea la o stare de pace scade cu fiecare zi de confruntare. Este posibil să putem să stăm în continuare în fotolii, cu popcornul în brațe și să pariem pe una dintre părți, în timp ce urmărim „experții în operații” pe care nu numai că nu le-au dus sau condus niciodată, dar nici nu le-au văzut real și nici nu au informații suficiente. Asta deoarece responsabilul în domeniu pentru informare publică și ducerea războiului informațional este încă inconștient, acesta fiind chiar Ministerul Apărării Naționale.

Pentru că blogul se numește „Recomandări”, din cauza ambiguităților autorităților în timpul pandemiei, recomand colegilor solicitați de presă pentru a analiza situația să fie circumspecți și să nu se avânte în considerații privind o situație pe care nu o cunosc, să comunice doar în limitele informațiilor serioase, din surse credibile. Între timp, responsabilii cu comunicare din partea ministerului poate că vor lua exemplul altor state pentru o informare profesionistă pe subiectul „războiul din Ucraina”, chiar și pentru a ajuta ca războiul să nu se extindă, începând cu mintea unora.

---

[i]Apud Owen Mattews, https://www.spectator.co.uk/article/one-year-on-how-will-the-ukraine-war-end/

Într-o societate funcțională cu o economie puternică, care se vrea și un stat social (doar nu a fost înlocuit comunismul cu ceva mai prost!), necesitatea schimbării legilor, a modernizării cadrului juridic sau chiar reformarea societății prin legi adaptate noii realități istorice și sociale este nu doar acceptată, dar și promovată cu putere de către mai toate partidele politice. Fiecare program este mai corect și mai echitabil decât celălalt. Bineînțeles, schimbarea partidului de la putere înseamnă noi legi sau modificări prin care se schimbă fundamental legile celuilalt.

Dorința de a trăi mai bine, de a avea mai mult, de a fi comparabili cu cei din democrațiile care au învins în confruntarea de aproximativ 70 de ani cu comunismul este firească. Accesul liber la informații și dreptul de a călători liber prin lume fac această dorință cu atât mai intensă.

Redescoperirea capitalismului de către vajnicii luptători pentru construcția „societății umane multilateral dezvoltate” a însemnat și necesitatea implementării unor principii aspru criticate cu câțiva ani înainte, de către aceiași demagogi. Câtă corectitudine puteau genera cei care erau obișnuiți să raporteze fals producții la hectar sau să vopsească iarba pentru a masca uscăciunea?

Au trecut cei 25 de ani premoniți pentru schimbare, iar reforma la nivelul mentalităților ar trebui să se vadă, „generația de sacrificiu” a făcut loc unei alte generații, „imaculate” ideologic, generația viitorului. Noi legi au fost inițiate, dezbătute, aprobate și validate pentru o societate democratică, capabilă să muncească conform principiilor economiei de piață, promovând drepturile omului.

Astfel s-a întâmplat și cu legile salarizării și a pensiilor. După mai multe modificări și completări, a izvorât ideea unei legi unitare a salarizării și a unei legi unitare a pensiilor. Pentru mulți a părut că vine, în sfârșit, normalitatea. Ne-am maturizat politic, știm ce trebuie făcut, în sfârșit se face ordine. Fiecare spera că îi va fi mai bine, că va primi mai mult pentru aceeași muncă. Fiecare dintre bugetari, pentru că o lege unică a salarizării poate fi aplicată doar pentru cei care sunt plătiți direct de la bugetul de stat. Pentru pensii, a fost lansat un nou concept – contributivitatea, marea minciună care umple canalele de știri și mințile oamenilor. Această nouă „corectitudine” parcă ar vrea să înlocuiască alt „ideal”, cel al retribuirii comuniste – „de la fiecare după puteri, fiecăruia după necesități”.

Desigur, odată intrați în NATO, au fost suficiente voci (în instituțiile cu militari) care au clamat salarizarea „ca la NATO”, iar la intrarea în Uniunea Europeană, și mai multe voci au cerut „salarizarea ca în UE”. Dorințe absolut firești, dacă ești într-o familie, îți dorești să ai aceleași reguli. Doar că, în ambele organizații, fiecare stat are propriile reguli, dar există multe principii comune.

Descoperirea deosebirilor, precum și mândria specific geto-dacică au încurajat o emanație de idei și dezbateri care ar fi trebuit să finalizeze inițiativa legilor unice cu cel puțin o capodoperă. Așteptările au fost mari, dezbaterile aprinse, dar cei care au contat au fost „experții”. Adică aceia care știu „să închidă un buget” și „să pună oamenii la locul lor”. Ei știu cel mai bine, mai bine ca oricare european, mai bine decât orice american cum ar trebui plătit un profesor, un medic, un preot, un militar, un polițist, un judecător sau oricare alt bugetar. Cred că am greșit, de judecători nu, nu ne atingem. Iar preoții nu fac obiectul, pentru că au venituri proprii. Ba nu, biserica este de stat, deci preoții sunt ai statului, trebuie să fie plătiți și de la buget.

Abia când s-a elaborat legea unică s-a descoperit că tot ce s-a privatizat și liberalizat nu era cu totul scos de la bugetul de stat, mai ales în privința salarizării. Până și companiile de stat, cele care luptă în piața liberă, pe principii concurențiale și de rentabilitate au bugete pentru plata angajaților. Grea misiune pentru „experți”, dar nu imposibilă. Ca aproape orice lege din noua noastră democrație, legea salarizării trebuie elaborată de ministerul de resort, adică ministerul muncii. Dar cu drastica supraveghere a „experților” de la Finanțe. Pentru că ei știu cel mai bine cum este cu bugetul, adică cu buzunarul din care dai și buzunarele în care primești. Pentru că retribuirea salariaților bugetari trebuie să fie după aceleași reguli cu cele ale salariaților din mediul privat. Adică, orice salariat plătește impozite, contribuții și taxe. Chiar dacă salariatul nu le dă el, voluntar, chiar dacă sumele cuvenite statului vin tot din buzunarul statului, jocul cifrelor trebuie să existe, pentru că așa crește PIB-ul, suntem mai bogați. Nu contează cât și ce producem, dacă rotim de două ori banii între buzunare, ne putem compara și cu Luxemburgul.

Totuși, să nu uităm că vorbim de munca la stat (așa sunt cuvintele în limba română!), adică salariile se stabilesc pentru fiecare funcție, la fel ca la privat, dar să nu uităm de sporuri, de îndemnizații, de prime. Altfel cum ne mai diferențiem? Ar putea să fie plătiți toți la fel! Cum mai face șeful diferența, cum își mai recompensează subordonatul fidel, pe cel care rămâne peste program sau elaborează lucrări de excepție? Sau care îi face servicii?

Fără a avea cunoștințele „experților”, îmi permit să presupun că în orice stat bugetarii sunt plătiți funcție de pozițiile pe care le ocupă. Adică, învățător, înseamnă o poziție în ierarhia socială și o retribuție conformă cu aceasta. Pentru menținerea pe această poziție, retribuția ar putea fi mărită periodic, într-un cuantum acceptabil, care să îl motiveze atât pe cel retribuit, cât și pe noul venit. Școala unde este angajat are un director. Acesta ar trebui să fie plătit cu o retribuție de director de școală, fără alte sporuri, dar această retribuție ar trebui sa fie mai mare cu cel puțin un leu față de oricare subordonat al său. Fără îndemnizație de conducere (asta presupune funcția), fără încordări psihice, spor de acces la informații sau alte invenții.

În mod similar, aceleași minime principii ar trebui să fie valabile pentru toate locurile de muncă/instituțiile plătite de către stat. Jocul de-a taxele și impozitele este irelevant, întrucât nu primește nimeni asigurări sociale în cuantumul în care a cotizat, nici șomaj, nici pensie.

Salarizarea bugetarilor se face funcție de importanța socială a muncii, într-o anumită perioadă de timp. Aș prefera ca situația internațională și nevoile statului român să determine o creștere substanțială a salariilor educatorilor, în detrimentul militarilor, a forțelor de ordine, de ce nu chiar a personalului medical. Din păcate, realitatea este alta, iar lipsa de motivație pentru rigorile vieții militare, pentru riscurile lucrătorului de la asigurarea ordinii sau intervenției de urgență, pandemia au făcut ca ordinea socială să fie alta. Din legea unică vedem că locul militarilor este în zona inferioară, cea mai înaltă funcție fiind puțin peste prima treime a ierarhiei. Totuși veniturile nu sunt la fel, din declarațiile de avere ale celor care sunt obligați să declare. De ce? Din cauza a numeroase sporuri, îndemnizații și prime care fac diferențieri subiective, injuste și netransparente. Pe de altă parte, este posibil ca militarii să ocupe funcții corespunzătoare unor grade mai mari, fără a avea și gradele respective, ceea ce nu este corect, nu poate fi înțeles de către militarii altor armate.

Am văzut de curând câteva argumente pentru pensiile militare, insistându-se că militarii plătesc și ei contribuțiile sociale. Așa este, în „fluturașul” militarului este consemnată contribuția la pensie, la șomaj, la asistență medicală. Pentru că așa a stabilit legiuitorul. Așa se dau banii de la bugetul de stat la apărare, după care se iau la bugetul de stat prin contribuții. Dacă luăm în calcul și faptul că pensiile militare se plătesc tot din bugetul apărării, constatăm că bugetul efectiv pentru apărare este la jumătate, restul fiind un joc al cifrelor. Dar aceste contribuții nu au nicio legătură cu cuantumul pensiei, întrucât nu acesta este principiul stabilirii pensiei militare. Este doar un instrument al statului pentru a se juca cu buzunarele.

Veți spune că nu am dreptate, că pensia este rezultatul contributivității. Nimic mai fals. Dacă pensiile ar fi strict rezultatul acestei „contributivități”, privită ca pe o economie de-a lungul vieții din partea salariatului, atunci pensiile ar fi cu mult mai mici. De fapt, pensia de stat este un ajutor social, pe care statul îl oferă cetățenilor săi în funcție de anumite criterii, stabilite convențional de către stat, prin lege. Chiar și pentru cei care au contribuit la fondul de pensii (din domeniul privat), statul le oferă o pensie în care echivalează contribuțiile lor, fără a le considera doar pe acestea. Există și un domeniu în care statul dă pensie funcție de veniturile din ultimul an, deși beneficiarul e posibil să fi lucrat doar în privat!

Au fost constituite mai multe fonduri, la care contribuabilul poate opta mai mult sau mai puțin. Pentru salariatul bugetar, statul este cel care acordă și transferă suma aferentă pentru fondul de pensii, la fel ca angajatorul privat, angajatul putând opta pentru unul sau altul dintre fonduri. Așadar, salariatul bugetar nu este un contribuabil în sensul propriu al cuvântului, ci beneficiază de contribuția statului la pensia sa. Dacă statul legiferează că salariatul va primi pensie o sumă proporțională cu veniturile sale pe timpul activității totale sau că va primi o sumă rezultată din suma activităților ponderate pe anumite funcții/poziții, este o opțiune legislativă care poate schimba metoda de calcul.

Întrucât viața a demonstrat că inflația, modificări temporare de legi sau crize economice au determinat modificări ale salariilor, iar echitatea în stabilirea pensiei ar însemna „la aceeași muncă, aceeași pensie”, atunci principiul stabilirii pensiei funcție de pozițiile deținute (eventual, perioada ocupării fiecăreia) ar putea fi o soluție mai bună decât cea a „contributivității”.

În Constituție a fost prevăzută legea pentru statutul cadrelor militare (nu se gândiseră Constituanții la profesionalizarea armatei!), o lege prin care să fie clar contractul pe care îl face cetățeanul cu statul, în condițiile acceptării conștiente a restrângerii unor drepturi. Prin acest statut/contract, statul ar trebui să se oblige să plătească asigurările de sănătate, ajutor pentru reconversie socială, pensie și ajutor pentru urmași (fără să facă jocul buzunarelor). Salarizarea ar trebui să fie conformă cu principiile ierarhiei militare, adică în funcție de grad și vechime, la fel ca în celelalte state membre NATO, iar pentru acele arme și funcții dificil de încadrat, ar trebui să existe un bonus, de până la xx% din soldă.

Integrarea militarilor în legea salarizării unice poate fi făcută, prin raportarea celorlalte funcții/poziții sociale la gradele militare, dar nu invers. La inițiativa salarizării militarilor conform gradelor și vechimii în grad, mi s-au opus argumentele „experților”, privind diferența între funcții, importanța, dificultatea, specificitatea fiecăreia. Argumente false, întrucât fiecare funcție trebuie să prevadă ce grad trebuie să aibă cel care o încadrează, ce experiență și ce studii. Prima de comandă sau „oscarul” sunt invenții românești, care măresc diferențele dintre militari și predispun la nedreptăți, corupție și abuzuri.

La așa o salarizare, dezastrul de la pensii nu poate fi decât o consecință. Salariile militarilor ar trebui să fie „speciale”, adică solde conform gradului, nu plata funcțiilor pe care le ocupă, iar militarii ar trebui să fie numiți, funcție de meritele lor, nu să concureze pe posturi. Pensiile militarilor ar trebui să fie „speciale”, deoarece sunt parte a contractului pe care militarul îl face atunci când depune Jurământul, fără vorbe mari, doar ca o compensare a drepturilor la care renunță. Iar această pensie trebuie să țină cont de ierarhia militară, deoarece constrângerile și responsabilitatea față de interesele statului sunt mai mari odată cu obținerea gradelor superioare. Altfel, de ce ar mai fi acordate?

Așadar, ce ar trebui făcut? În primul rând, salarizarea corectă, conform acelorași principii valabile în Marea Britanie, Polonia, Germania, SUA sau Canada (asta pentru a da exemple!), apoi stabilirea pensiei la un cuantum corect al funcției deținute la ieșirea la pensie, astfel încât toți cei care au avut aceleași grade, să beneficieze de aceleași pensii, indiferent când s-au pensionat. Pare simplu? Da, pentru că încă nu a ajuns la legislativ, prin mâna „experților”!

„Ne trebuie lideri puternici” sau “instituții puternice”? Un bun prieten îmi spunea că „țara e în haos, nu avem lideri”. O afirmație destul de gravă, la aproape 33 de ani de la schimbarea paradigmei de organizare și funcționare a statului.

Avem instituții democratice, aceleași cu ale statelor pe care le considerăm modele, cu admirație și invidie. Constituția și legile care guvernează viața noastră sunt comparabile cu cele ale statelor în care cetățenii sunt respectați, li se respectă drepturile și li se garantează libertățile. Totuși, umbrele trecutului încă nu au dispărut. Teama de dictatura este asociată cu teama de „securitate”, de aparatul opresiv, mai mult chiar decât teama de dictator. In mintea multora este mai ușor de acceptat, ba chiar este dorit un lider puternic, o mâna de fier, dar nu este considerat acceptabil să existe interceptări ale telefoanelor sau informatori plătiți.

De partea cealaltă, sunt condamnați cei care sunt dovediți colaboratori ai „securității”, dar sunt promovate protocoale sau proiecte de legi care ar face posibile abuzuri similare ale serviciilor de informații actuale. Desigur, nu sunt echivalente, întrucât serviciile actuale nu au puterea din anii comunismului (încă!?).

Dincolo de fobii și psihoze, o societate modernă ar trebui să își respecte propriile reguli. Instituțiile ar trebuie să fie respectabile și respectate, dacă vrem să fim cu adevărat liberi. Liderii de moment, oricât de puternici ar fi, nu ar trebui sa poată sa folosească instrumentele instituției în scopuri personale sau să facă abuzuri.

Din acest motiv, conștient că legile care stabilesc regulile de funcționare ale oricărei instituții trebuie să descrie scopul, modul de lucru, dar și limitele competențelor instituției și ale acțiunilor angajaților săi, susțin că legile actuale ar trebui înlocuite cu altele.

Cine ar fi trebuit să identifice necesitatea schimbării lor? În primul rând comisiile de specialitate din Parlament. Fără un impuls din partea acestora, orice demers ar fi trebuit sancționat într-un stat de drept. Știu că sunt stabilite mai multe soluții pentru a iniția legi, dar aici vorbim de legi deja existente, de instituții care trebuie sa respecte legea și nu să și-o schimbe, așa cum își doresc. Ar fi firesc ca în urma derulării procesului de Analiză Strategică a Apărării să fie promovat un proiect de lege sau chiar un pachet de legi care să modifice cadrul juridic în sensul noii soluții identificate. Din păcate, acest proces s-a derulat doar la nivelul Statului Major al Apărării, fiind însușit de către minister și mai apoi de către CSAȚ. Ulterior a venit războiul din Ucraina, nu a mai urmat nicio revizuire, dar am aflat de la minsitru că „România a decis majorarea cheltuielilor pentru apărare la 2,5% din PIB începând de anul următor”. Am fost surprins, deoarece nu am aflat de niciun demers oficial către Parlament, ci doar de o declarație a Președintelui. fără a fi clar de unde a reieșit majorarea sau dacă este suficientă. Recent, dintr-o nouă declarație aflăm că Președintele nu este de acord cu „taxa de solidaritate”.

Dacă apare in spațiul public un pachet de legi care implica sistemele de securitate și siguranța naționala, fără ca Parlamentul sa fi inițiat un astfel de demers, constituie un fapt deosebit de grav. Apariția proiectelor in spațiul public denota ca au fost inițiate de către cineva. Avea sau nu acest drept? A respectat legea atunci când a cerut instituțiilor să își elaboreze propriile legi de funcționare?

De fapt, la fel ca în multe alte situații, nu va răspunde nimeni, ori va fi un Acar Păun responsabil. E posibil să apară și un salvator, care „va corecta drafturile” și „nu va permite” abuzuri! Așadar, legiuitorul va fi acceptat tacit, ca „Lider suprem”.

În vremuri de război, societatea umană (indiferent de stat) pare că își caută lideri puternici. Sunt considerați „salvatori”, li se acordă drepturi, competențe și libertăți speciale. După Egipt și Bulgaria, de curând și în Albania au aleși președinți foști generali. Deși principiul controlului civil al forțelor armate nu a fost abrogat, constatăm că din ce în ce mai mulți miniștri ai apărării (civili), provin din foști generali, chiar și Secretarul Apărării SUA. Vremuri de război, oameni care știu ce înseamnă războiul. Clemenceau pare să fie contrazis după mai bine de un secol, dar nu știm cine are dreptate.

Deocamdată, poate că ar fi mai bine să revenim la legalitate, cu responsabilitate și bună-credință! Nicio instituție nu trebuie să își facă propriile legi, doar regulile interne. Justiția ar trebui să își găsească locul în societate, nu doar pe grila de salarizare sau la pensie, acolo unde pare să îi fie cel mai bine.

„Regele a murit, trăiască regele!” – aceasta este formula exprimă în cel mai simplu necesitatea continuității conducerii. E adevărat, noi românii avem și expresia „schimbarea șefilor, bucuria nebunilor”, dar asta este doar justificarea „veșnicilor”.

Așadar, specific instituțiilor militare, cu organizare ierarhică strictă, numirea unei noi persoane la eliberarea unei funcții de conducere trebuie să fie regulă, întrucât aceasta nu poate fi considerată vacantă nici măcar un minut. De altfel, la plecarea unui comandant este obligatorie „predarea funcției”, iar de la nivelul de comandant de unitate se predă și Drapelul de luptă. Cui? Aici este marea problemă!

În ultimii 15 ani, regula „împuternicirii” s-a impus în aproape toate structurile, contrar intereselor instituțiilor. Deși legea prevede că[i] „în situații care impun adoptarea de măsuri urgente, cadrele militare pot fi numite în funcții similare celor deținute sau superioare acestora prin ordin al ministrului apărării naționale”, niciun ministru nu a utilizat acest drept, probabil pentru a se „proteja”.

Pentru a înțelege cauzele și riscurile „împuternicirii”, voi explica unele detalii inconfortabile, așa cum le-am cunoscut eu, fără să generalizez la nivelul altor instituții.

Pentru numirea pe funcție, militarii trebuie să treacă printr-un proces de selecție, reglementat prin ordin de ministru. În fapt, este o procedură stabilită la nivelul Direcției Resurse Umane (acum Generale). Procesul este bine definit, cu punctaj și elemente concrete care pot sta la baza departajării și identificării persoanei celei mai bune pentru încadrarea fiecărei funcții. Pentru a realiza selecția, adică pentru a evalua candidații și a stabili cea mai bună soluție sunt definite „Comisii de selecție”, pe categorii de personal, cu competențe și atribuții bine stabilite. Până aici, totul corect, meritocrația pare garantată. Ce s-ar putea reproșa unui astfel de sistem? Nu prea multe, chiar dacă unele criterii permit subiectivismul, iar numirea comandanților nu poate fi făcută doar pe baza însumării unor note primite la aceste criterii.

Adevărata problemă apare odată cu prevederea obligativității publicării funcțiilor vacante în Buletinul informativ, precum și aceea a depunerii solicitărilor. Recunosc că îmi este dificil să ies din obișnuința imprimată de educația primită în armata comunistă, de a recunoaște comandanților competența și responsabilitatea cunoașterii și aprecierii subordonaților. În mentalitatea în care m-am format, numirea unui comandant (la plecarea celui care deținea funcția) ar fi fost atributul comandantului eșalonului superior, întrucât comandanții se numesc, nu se aleg. O comisie specializată în selecție ar trebui să ajute comandantul să facă cea mai bună alegere.

Totuși, de ce această comisie nu poate să prevadă eliberarea unui post și să propună succesorul? De ce nu este posibil ca predarea-primirea să se facă între cel care eliberează funcția și cel numit? De ce nu este posibil ca aceste comisii de selecție să îi evalueze anual pe cei care ar fi potențiali comandanți în situația eliberării funcțiilor înainte de termen?

Întrucât nu sunt prevăzute (încă!) termene clare pentru stagiul în fiecare funcție, cu excepția funcției de Șef al Statului Major al Apărării (!), este relativ dificil să se prevadă exact data eliberării unei funcții, dar se cunoaște data ieșirii la pensie a celor care ocupă unele funcții importante. Cu toate acestea, funcțiile nu sunt încadrate timp de cel puțin șase luni, perioadă în care conducerea este atribuită prin „împuternicire”. În unele situații au fost extinse pentru un an, după care cel care a îndeplinit funcția nu a mai fost bun, constatându-se abia atunci că există o persoană mai bună pentru a fi numită.

Legea salarizării și legea pensiilor militare au determinat mulți militari să plece cu mult înainte de a atinge vârsta maximă, generând o adevărată criză la nivelul încadrării funcțiilor din statele de organizare. Această situație a fost dificil de anticipat pentru fiecare caz în parte, deși reacția generală era de așteptat. Comisiile de selecție nu au fost pregătite, iar prevederea cu funcția vacantă și publicată a bulversat instituția. Totuși, regulamentul militar prevede „înlocuitorul la comandă” și „cumulul de funcții”, pentru o perioadă limitată. În unele situații era necesară intervenția comandantului eșalonului superior pentru a clarifica cine este „împuternicit comandant”, întrucât următorii în ordinea ierarhică erau pe același nivel. Structura nu poate să rămână fără comandă. Dar această situație trebuia să fie o excepție. În maxim o lună s-ar fi putut face evaluările și numirile.

Din păcate, o situație de excepție a fost generalizată, nu s-a remediat eroarea generată de obligativitatea vacantării și publicării funcției, iar generalizarea „împuternicirii” a degenerat. De la împuternicirea unui locțiitor sau a unei alte persoane din unitate, în ordine ierarhică, s-a ajuns la „împuternicirea” unui ofițer dintr-o altă unitate, care prelua pentru o perioadă determinată atribuțiunile comandantului.

Ce nu este în regulă? În primul rând, persoana împuternicită nu este evaluată de o comisie de selecție. Dacă a fost, atunci de ce nu a fost numită? Pe de altă parte, odată împuternicit, a fi numit un altul pe funcție, înseamnă că decizia inițială a fost greșită, iar ofițerul respectiv este compromis. Va reveni în unitatea în care era încadrat, va relua atribuțiunile vechii funcții, cel care era împuternicit în locul său va reveni la vechea funcție, lanțul slăbiciunilor continuând.

Un bun exemplu este recenta împuternicire a comandantului Universității Naționale de Apărare. Nu a fost nicio surpriză ieșirea la pensie a fostului comandant. Mai mult, conform legii, comandantul este și rector. La fel ca în cazul Politehnicii, rectorul nu era cadru didactic, asta a fost o excepție permisă de lege. Deși era cunoscută data eliberării funcției, nu s-a organizat alegerea noului rector, iar pe linie de comandă nu a fost identificat și numit un nou comandant. În aceeași perioadă s-a pensionat și locțiitorul, dar în Universitate mai erau ofițeri cu funcții importante. Paradoxal, a fost împuternicit un comandant de brigadă. Sunt convins că acesta întrunește multe calități, dar de ce nu a fost numit?

Ce se întâmplă dacă la evaluarea Comisiei de selecție nu va fi „câștigătorul”? Cum se va întoarce la comanda brigăzii?

Această situație ar trebui să determine ministrul și Șeful Statului Major al Apărării să modifice reglementarea care face posibile astfel de cazuri, să normalizeze modul de numire în funcții, evaluarea și selecția personalului.

Desigur, prioritățile instituțiilor sunt altele decât cele identificate din afară, dar o astfel de situație generează riscuri care ar fi putut fi prevenite. Nici nu vreau sa îmi imaginez ca “împuternicirea” ar fi folosită ca instrument de mărire s pensiilor unora, adică ar fi corupția la mijloc. Sigur ar fi știut și DNA de acest risc.

---

[i] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/6151, Legea nr. 80 din 11 iulie 1995privind statutul cadrelor militare, art.75 1

„Aeronavele MiG-21 LanceR din dotarea Forțelor Aeriene Române au fost suspendate de la activitățile de zbor, începând de astăzi, prin ordin al șefului Statului Major al Apărării, general Daniel Petrescu[i].

Măsura a fost luată având în vedere incidența considerabilă a evenimentelor și accidentelor de aviație înregistrate pe timpul exploatării aeronavelor MiG-21 LanceR, soldate cu mai multe victime și aeronave avariate sau distruse, în scopul îmbunătățirii siguranței aeronautice și pentru prevenirea producerii evenimentelor și accidentelor de aviație prin reducerea riscurilor asociate defecțiunilor tehnice.

În perioada suspendării activităților de zbor cu aeronavele MiG-21 LanceR, Forțele Aeriene Române vor continua să execute Serviciul de luptă Poliţie Aeriană cu aeronavele F-16 din dotare, sprijinite de aeronavele aliate dislocate în România, în cadrul misiunii de Poliție Aeriană Întărită (enhanced Air Policing) sub comandă NATO. De asemenea, sistemele de apărare cu baza la sol din dotare vor executa misiunile de Poliţie Aeriană sub comandă națională, precum și în cadrul Sistemului NATO Integrat de Apărare Aeriană și Împotriva Rachetelor (NATO Integrated Air and Missile Defence System).

În același timp, au fost dispuse măsuri pentru accelerarea demersurilor în vederea achiziționării celor 32 de aeronave F-16 din Norvegia, care vor constitui, în perioada următoare, încă două escadrile. Proiectul legii de aprobare a acestei achiziții a parcurs etapa de transparență legislativă și se află în circuitul de avizare, urmând a fi prezentat Parlamentului României în cel mai scurt timp.

Resursa disponibilă a aeronavelor din cadrul celor trei escadrile de avioane multirol F-16, care vor fi operate de Forțele Aeriene, asigură operarea lor pentru o perioadă de minim 10 ani și vor constitui o capabilitate operațională aeriană de tranziție către aeronavele F-35, de generația a V-a”, anunță MApN.

„Reluarea activității de zbor cu aeronavele MiG-21 LanceR, pentru o perioadă de un an[ii]

În baza hotărârii Consiliului Suprem de Apărare a Țării pentru aprobarea  memorandumului cu tema „Scoaterea din serviciu a aeronavelor MiG-21 LanceR și tranziția accelerată la exploatarea aeronavelor F-16 din dotarea Forțelor Aeriene Române”, activitățile de zbor cu aeronavele MiG-21 LanceR din dotarea Forțelor Aeriene Române au fost reluate începând de luni, 23 mai, pentru o perioadă de aproximativ un an.

Aeronavele MiG-21 LanceR vor fi întrebuințate, până la data de 15 mai 2023, exclusiv pentru executarea misiunilor specifice Serviciului de Luptă Permanent Poliție Aeriană și pentru menținerea antrenamentului de zbor al piloților selecționați în scopul continuării utilizării acestui tip de aeronavă. După această dată, aeronavele de acest tip urmează a fi scoase din serviciul Forțelor Aeriene Române”.

Două comunicate la puțin mai mult de o lună. Mă voi strădui să nu comentez niciuna dintre decizii, întrucât nu am toate informațiile care au stat la baza luării lor. Voi enumera doar câteva urmări, cu precizarea că, deși am zburat MiG-21, toate variantele valabile din 1989, susțin că viața acestui avion de vânătoare în aviația militară română ar fi trebuit să se încheie onorabil în anul 2012.

Continuarea operării sale a fost impusă de lipsa altui avion cu care Forțele Aeriene Române să își îndeplinească misiunea asumată de România față de NATO, respectiv Poliție Aeriană în două locații, ca parte a Sistemului NATO de Apărare Aeriană Integrată (NATINADS). Nu am informații privind declinarea celei de-a doua obligații asumate pentru aviația de luptă, care ar fi trebuit cel puțin amânată (așa cum s-a mai făcut, din 2007. Prelungirea „vieții” avionului a fost posibilă prin lucrările de reparație capitală efectuate de AEROSTAR, în virtutea licenței deținute, dar și prin asumarea de către Forțele Aeriene a răspunderii, fără a avea acordul constructorului avionului și nici o prevedere clară în documentația tehnică. Desigur, un pachet de lucrări suplimentare și atenția deosebită a personalului tehnic au făcut ca defecțiunile tehnice apărute în zbor să fie minore. Nu cunosc vreun eveniment major de aviație care să fi fost determinat de o astfel de defecțiune.

În 2011 CSAȚ aproba achiziționarea a 32 de F-16 noi, dar guvernele nu au aplicat hotărârea. Mai mult, Prim-ministrul instalat în 2012 a decis să achiziționeze avioane în uz, iar decizia a fost transformată în lege. Pentru orice militar, legea se respectă, nu se mai comentează, așa încât am clasificat pentru zece ani comentariul la această decizie deși era scris anterior legii, dar neacceptat de către Prim-ministru. Chiar și așa, cu lege aprobată, achiziția nu ar fi fost posibilă dacă nu primeam de la colegii de la comunicații soluția disponibilizării a unor benzi de frecvență pentru ANCOM, adică o sursă de venituri proprii.

Escadrila de F-16, cu 17 avioane (rezultate dintr-o suplimentare a achiziției inițiale), a devenit operațională și capabilă să execute Poliție Aeriană la peste cinci ani de la achiziție, deși evaluarea inițială era de aproximativ trei ani. Prognozata achiziție, conform proiectului de lege, ar urma să producă efecte pentru misiunea de bază peste aproximativ trei-patru ani, în varianta optimistă. Așadar, pentru o prelungire de un an a operării MiG-21 LanceR este o soluție? Dificil de evaluat, fără informațiile de bază privind resursa de zbor efectivă rămasă, situația muniției și a radarelor de bord, situația numerică a personalului navigant și tehnic, precum și a stării psihice a acestuia.

Mai întâi, pentru a înțelege contextul, e bine să știm că la nivelul NATO există un proces de planificare a obiectivelor și forțelor, care se concretizează prin discuții/negocieri cu fiecare stat. Desigur, există reguli, standarde, dar extinderea către Est a Alianței a venit și cu ceva nou, respectiv asumările naționale. Acestea sunt rezultatul imposibilității evaluării unor capabilități/pachete de forțe din cauza echipamentelor. Aceasta este consecința menținerii în operare a echipamentelor de producție sovietică, în special a celor foarte vechi. Soluția temporară pentru acceptarea unor pachete de forțe care nu îndeplinesc standardele a fost cea a transferului răspunderii statului pentru îndeplinirea misiunilor asumate. O astfel de soluție a fost aplicată la acceptarea executării Poliției Aeriene cu avioane MiG-21 LanceR de către România, cu piloți pregătiți cu doar 120 de ore/an, nu 180 de ore/an (conform cerințelor).

Desigur, era o soluție temporară, acceptată imediat după acceptarea în Alianță, în 2004. A fost acceptată chiar și pentru misiunea „Baltika 2007”, atunci când un detașament cu 4 MiG-21 LanceR a efectuat misiunea de Poliței Aeriană în Lituania.

Ar mai fi de precizat că avioanele au dreptul să zboare doar dacă au parcurs toate lucrările prevăzute de instrucțiunile specifice fiecărui tip/variantă și au fost verificate la sol și în zbor. Siguranța zborului este foarte importantă, iar măsurile luate sunt valabile atât pentru aviația civilă, cât și pentru cea militară. O pauză la zbor a unui avion presupune lucrări și verificări suplimentare pentru avion, precum și zboruri suplimentare pentru împrospătarea reflexelor și reconfirmarea capacității de efectuare a misiunii de bază.

Suspendarea, adică oprirea temporară a zborului unui avion se face de către operatorul aerian, la ordinul, cererea sau recomandarea autorității aeronautice (militare sau civile). Reluarea activității presupune aprobarea aceleiași autorități. Suplimentar, în cazul unei misiuni sub comandă NATO, așa cum este cazul Poliției Aeriene, este necesară notificarea comandamentului aliat care subordonează acest serviciu, respectiv Comandamentul Componentei Aeriene, la suspendare, precum și la reluare.

Din declarația oficială a Președintelui României, cu ocazia vizitei Președintelui Lituaniei, un detașament al Forțelor Aeriene Române va efectua Poliție Aeriană în Lituania, în 2023. Așadar, minim patru aeronave (probabil F-16) vor fi în Lituania pentru minim trei luni, cu piloții și echipa tehnică necesară operării. Nu detaliez numărul de piloți și personal tehnic, pentru că ar putea fi considerate informații clasificate, la fel cum este considerată data și ordinea de zi a ședinței CSAȚ care a hotărât reluarea zborului cu MiG-21.

În același timp, conform situației din teren, conflictul din Lituania și ostilitatea Federației Ruse față de NATO nu se vor fi consumat. În consecință, Alianța va continua să își mențină forțele pentru întărirea/suplimentarea serviciului normal de Poliție Aeriană în Estul Alianței.

În plină criză, în 2010, CSAȚ aviza reducerea funcțiilor bugetate din MApN cu 10%, adică aproximativ 9000 de funcții. Logica planificării forțelor ar fi însemnat o reducere de structuri militare echivalente cu trei brigăzi. Paradoxal, în aceeași perioadă, același for a aprobat reînființarea a două brigăzi, iar echipamente scoase din funcțiune au fost realocate noilor unități.

Desigur, acum suntem într-o situație mult mai bună, deoarece s-a realizat Analiza Strategică a Apărării (în 2020), există o proiecție a viitoarei capacități de apărare până în 2040, iar procesul de realizare și consolidare a principalelor capabilități este în plină desfășurare.

Totuși, dacă un avion este declarat neconform de la nivelul de conducere care depășește Forțele Aeriene, chiar periculos, incapabil să facă față misiunii, consider că este periculos să nu fii consecvent. Și păgubos.

Personalul care a zburat și cei care au făcut posibil zborul și misiunile avionului MiG-21 ar fi meritat o frumoasă ceremonie, cu ocazia retragerii din operarea Forțelor Aeriene Române. Aceasta Ar fi fost hotărârea CSAȚ pe care aș fi așteptat-o.

---

[i] Preluat de pe https://www.stiripesurse.ro/in-plin-razboi-la-granita-romaniei-mapn-suspenda-zborurile-avioanelor-mig-21-lancer-motivul_2343615.html

[ii] https://www.mapn.ro/cpresa/17443_Reluarea-activit%C4%83%C8%9Bii-de-zbor-cu-aeronavele-MiG-21-LanceR,-pentru-o-perioad%C4%83-de-un-an

Războiul altora poate fi util pentru a stabili propriile reguli, dar dacă războiul lor nu poate să semene cu al nostru?

Așa cum spuneam, conceptul de „lecții învățate” este tot mai frecvent în discursul public. Vorbeam despre „lecții învățate” ca urmare a experienței proprii, dar să nu uităm că „înțeleptul învață din greșelile celorlalți”. Așadar, am putea să învățăm câte ceva din ce se întâmplă în apropierea noastră? Cum transformăm informațiile despre războiul din vecinătate în adevărate „lecții învățate”? Am putea să elaborăm false lecții învățate? Cât de periculoase sunt acestea?

Ce se întâmplă în Ucraina:

Unul dintre statele foste sovietice care constituiau nucleul noului bloc constituit de Rusia împotriva NATO, a defectat, a ales să treacă de partea inamicului. Când s-a produs declicul?

În 2013 avea loc un exercițiu militar complex, Zapad-13, la care participau trei state: Federația Rusă, Belarus și Ucraina. Generalul Gherasimov i-a invitat ca „distinși oaspeți” pe Chairmanul Comitetului Militar NATO, comandantul forțelor aliate din Europa – SACEUR, precum și pe câțiva șefi ai apărării din statele membre NATO. Acest eveniment a fost considerat unul de maximă deschidere din partea Federației Ruse de către Comitetul Militar în cadrul unui format NATO-Rusia, anul 2013 fiind cel mai bogat în activități comune de la constituirea parteneriatului. Generalul Gherasimov avea loc la masă ca un membru al Alianței, spre deosebire de formatul NATO-Ucraina, la care șeful Statului Major General al Ucrainei era poziționat lângă Chairman, pe locul invitaților.

Distinșii invitați din NATO au fost primiți cu protocolul cel mai înalt la nivel militar, s-a discutat, s-a glumit, au fost transmise felicitări și mulțumiri. Un singur subiect a fost neglijat sau evitat cu delicatețe, denumirea exercițiului: Reacția comună împotriva agresiunii NATO. Pentru că era un pas către deschidere, probabil că a fost considerat un subiect care trebuie evitat. În acest context, solicitarea din septembrie 2013 de a considera Federația Rusă o amenințare pentru Alianță a generat o puternică reacție de negare din partea mai multor colegi din CM.

În noiembrie 2013, pe timpul Președinției Lituaniei la Consiliul UE, președintele pro-rus Ianukovici a respins semnarea Acordului cu Uniunea Europeană, deși avusese o atitudine echivocă până atunci. Speranțele ucrainenilor pentru un parcurs european, pentru îmbunătățirea nivelului de trai și eradicarea corupției s-au văzut spulberate. Începând cu luna decembrie s-a dezvoltat mișcarea civică Euromaidan, care a reușit să răstoarne regimul Ianukovici în 22 februarie 2014.

Fuga președintelui pe fondul preluării puterii de către forțe pro occidentale a determinat o reacție violentă a Moscovei, surprinsă de noua revoluție. Siguranța dată de înfrângerea „revoluției portocalii” cu propriile arme, instalarea unei conduceri pro ruse în 2010, buna colaborare între Rusia și Ucraina din perioada 2010-2013 făceau un astfel de eveniment aproape improbabil. Surprins de instalarea noii conduceri în Ucraina, Putin a acționat pentru securizarea imediată a Flotei Mării Negre, staționate în Ucraina, conform unei înțelegeri bilaterale. Nu a mai contat nicio regulă a relațiilor internaționale, a mimat acțiuni democratice pentru declararea independenței și aderării Crimeei la Federația Rusă, pentru a se menține formal în prevederile Cartei ONU. A mizat pe același scenariu și în regiunile din Estul Ucrainei, care aveau o minoritate rusă considerabilă (peste 20%), dar a reușit doar constituirea unor autointitulate „republici” separatiste, Donetsk și Luhansk, cunoscute și ca regiunea Donbass. Pentru realizarea păcii în această zonă a Ucrainei au fost inițiate negocieri de pace, sub cupola OSCE, cu Franța și Germania ca moderatori, formatul Normandia, finalizate cu acordurile de la Minsk.

Alegerile din 2014 din Ucraina nu au adus o surpriză, curentul general pro occidental demonstrându-și forța și impunând prin forța votului pe președintele Poroșenko, ostil Rusiei. Reacția NATO, măsurile de reasigurare și descurajare au produs un efect, dar cea mai importantă a fost atitudinea ucrainenilor, manifestată prin vot, greu de acceptat de către Putin. Pierderea Ucrainei a fost și este de neconceput pentru Federația Rusă, nu doar pentru Putin, majoritatea opiniei publice ruse fiind de acord cu apartenența Ucrainei la același filon rus (nu slav!), iar „derapajul” a fost pus în sarcina SUA și a NATO, care sunt acuzate că au împins Ucraina spre confruntarea cu Rusia, transformând un stat artificial constituit de către sovietici într-un inamic, prin sprijinirea unei conduceri fasciste sau naziste. Aceste cuvinte au impact major în rândul opiniei publice ruse.

Din 2017, pentru a-și consolida identitatea națională (contestată de Moscova), Ucraina a adoptat câteva legi naționaliste, cu impact asupra minorităților. Minoritatea rusă a fost afectată în mod deosebit, deoarece limba rusă era utilizată pe întreg teritoriul Ucrainei ca o a doua limbă, chiar dacă nu era declarată în mod oficial. În iunie 2017, Parlamentul ucrainean a adoptat legea privind intenția de aderare la NATO, apoi, în septembrie 2017, Legea educației din Ucraina și Legea Funcționării limbii ucrainene ca limbă de stat. Alegerile din 2019 nu au adus schimbarea sperată de Putin, chiar dacă președintele Zelensky avea un discurs mai ponderat față de contracandidatul său. În 2020 a fost adoptată legea popoarelor indigene, o lege care ar fi trebuit să repare legea educației, dar minoritatea română nu a fost inclusă în această lege. A urmat Strategia de Securitate a Ucrainei aprobată de președintele Zelensky în septembrie 2020, conform căreia securitatea Ucrainei se bazează pe parteneriatul cu NATO.

Reacția Rusiei a venit prin masarea de trupe la granița Ucrainei în martie-aprilie 2021, eveniment trecut mult prea ușor cu vederea pe fondul deciziei SUA de retragere din Afganistan. Apoi, în iunie 2021, Putin a publicat un articol care a amintit de Mein Kampf al lui Hitler, urmat de retragerea Rusiei din Acordul de la Minsk, în noiembrie și de scrisorile către NATO și SUA din 13-14 decembrie 2021. În noiembrie a fost transmis un avertisment Poloniei prin masarea de refugiați dinspre Belarus și masarea din nou de trupe la granița cu Ucraina începând cu decembrie 2021. Iminența unei invazii a fost avertizată de către serviciile de informații militare ale SUA, dar nu au fost luate măsuri de mobilizare de către Ucraina.

Pe 26 ianuarie 2022, SUA și NATO au răspuns solicitărilor Rusiei, dar Lavrov a considerat că nu sunt acceptabile aceste poziții. Putin a participat la deschiderea Jocurilor Olimpice de iarnă din Beijing și a respectat promisiunea făcută lui Xi Jimping de a nu acționa înainte de finalizarea acestor jocuri. Pe 24 februarie, după sărbătorirea zilei Armatei Roșii, a fost declanșată „Operația militară specială pentru denazificarea și demilitarizarea Ucrainei”.

Modul de desfășurare a invaziei a fost descris și interpretat în diferite moduri, cu înțelegeri diferite privind doctrina militară și starea forțelor armate ruse. „Insuccesul” militar ar trebui văzut și ca rezultat al preocupării rușilor pentru starea finală dorită, adică „o Ucraină prietenă”, conform declarației lui Lavrov de la negocierile de pace din Antalya.

În paralel, în România a fost realizată în 2020 Analiza Strategică a Apărării, primul proces de acest fel, deși România a parcurs un drum destul de lung de aproximativ 10 ani, de la Parteneriatul pentru Pace, până la semnarea documentelor de aderare la NATO. Rezultatul acestei Analize este un proiect ambițios, vizionar, „Armata României 2040”, o continuare a programului „Armata 2024”.

Din această analiză a rezultat și necesitatea modificării legilor privind apărarea națională, un demers firesc, întrucât majoritatea acestor legi au fost elaborate anterior intrării în Alianță, modificate parțial pe timpul parcursului preaderare sau conjunctural, din diverse rațiuni politice, mai mult sau mai puțin argumentate. O soluție rapidă, dar care poate genera alte disfuncționalități este cea a unei legi care să includă modificări pentru toate legile vizate. Acest demers poate să inducă ideea de concept unitar, de consecvență. Pericolul acestei abordări îl reprezintă tratarea cu superficialitate a unei problematici deosebit de importante pentru securitatea națională. În acest fel există riscul generării de noi probleme, cu impact pe termen lung.

Războiul de la granițele noastre de nord și de est a venit cu noi probleme, neprevăzute în acte normative, iar guvernul trebuie să ia măsuri deosebite, dificile într-un cadru juridic de pace. Deoarece Starea de urgență abia a fost definită și reglementată ca urmare a pandemiei, iar starea de asediu și cea de război nu sunt aplicabile actualei realități, a apărut ideea combinării celor două inițiative, respectiv modificarea legilor apărării și definirea unei noi situații, „situația de criză”. Un exercițiu intelectual fabricat la nivelul unor experți mult prea puțin familiarizați cu elaborarea legilor, mai mult cu cea a actelor normative cu caracter militar, a generat un document controversat, care a fost imediat criticat de către opinia publică și chiar retractat de politicieni din arcul guvernamental.

Principala eroare în lansarea acestui proiect este evaluarea incorectă a situației. Deoarece efectele războiului din proximitate sunt percepute diferit, dar din ce în ce mai mult de către populația României, un act normativ din care să rezulte modificarea stilului de viață, chiar restrângerea unor drepturi trebuie făcută cu prudență și o comunicare foarte activă. Se adaugă și contextul ieșirii din Starea de alertă, adică tocmai atunci când se renunța la unele restricții destul de mult comentate și contestate.

Astfel, doar prin definirea unei alte situații, denumite „de criză” se induce ideea de noi restricții, de interdicții. Dacă la acestea se asociază cuvinte precum „mobilizare”, război”, „chemare în țară”, „Centru Militar de Comandă” sunt create deja premisele unei psihoze anti autoritate.

Dincolo de această reacție, să vedem cât de mult se subscrie acest proiect „lecțiilor învățate”.

În primul rând, vorbim despre experiența vecinilor noștri, nu a noastră, din fericire. Posibilitatea de a studia și adapta propriile legi în funcție de realitatea din teren, de situația la zi, în condițiile unei confruntări militare reale reprezintă o oportunitate, oricât de cinic ar suna. Generația noastră a avut șansa de a nu trăi un război, tehnica militară a cunoscut evoluții importante în ultimele decenii, operațiile militare au o arhitectură diferită funcție de cel care le aplică. Doctrina rusă este diferită de cea a oricărui stat NATO. Principala amenințare pentru securitatea României, ca urmare a acțiunilor acesteia din 2014 este Federația Rusă, iar aceasta este menționată și în actuala Strategie Națională de Apărare a Țării. Așadar, din analiza acțiunilor din Ucraina am putea deduce ce ar trebui să facem pentru a ne organiza apărarea națională.

Totuși, această abordare incumbă câteva erori procedurale. De aici și rezultatul, „false lecții învățate”. Un rezultat periculos, întrucât utilizează ca fapte reale, dar dintr-o perspectivă diferită de cea în care am putea fi noi, iar dacă ipoteza este viciată, atunci concluzia construită aparent logic va fi falsă. Pentru a nu fi o afirmație bazată pe o evaluare subiectivă, voi aduce câteva argumente, care nu se doresc nici exhaustive, dar nici imuabile.

În primul rând, Ucraina nu este în aceeași situație ca România. Nu este membru al UE și, mai ales, al NATO. În al doilea rând, România nu a fost în situația Ucrainei, adică parte a Uniunii Sovietice, în România nu s-a vorbit limba rusă ca limbă oficială de stat, nu există o minoritate etnică rusă semnificativă, nici măcar într-un județ din România. România are o politică foarte modernă și liberală față de minorități, respectarea drepturilor acestora fiind foarte strictă. Liderii politici sau militari din România nu au fost instruiți/educați la Moscova sau Leningrad.

Peste aceste nepotriviri, ar trebui să identificăm situațiile în care ar putea Federația Rusă să atace România, funcție de interesele, obiectivele sau posibilele pretexte. Rusia nu are (deocamdată) niciun conflict teritorial cu România, minoritatea rusă, deși redusă, este respectată în România și nu există conflicte locale între minoritate și majoritari, nici acolo unde minoritarii sunt majoritari. Faptul că România este stat NATO, cu o capacitate militară redusă, pentru a demonstra inconsistența NATO, ar putea fi cel mai plauzibil motiv. Ar mai putea fi invocat și vreun interes al Rusiei pe care România l-ar putea afecta prin vreo decizie, dar nu este cazul în acest moment, iar diplomația română știe să evite subiectele sensibile.

Pe de altă parte, România nu este stat „frate” cu Federația Rusă, așa încât o eventuală lovitură militară nu ar fi planificată cu aceeași grijă față de civili, nici utilizarea unei lovituri nucleare nu poate fi exclusă, întrucât nu există nicio temere privire condamnarea publică din partea propriei populații, așa cum există față de Ucraina, unde o lovitură nucleară este exclusă. Așadar, o posibilă invazie, nu ar avea nicio logică, dar lovituri de pedepsire a României sunt posibile.

Așadar, în logica celor de mai sus, ar trebui să ne pregătim pentru a contracara posibile lovituri, inclusiv nucleare, nu pentru o invazie, precum cea din Ucraina.

La ipotezele pe care eu le consider eronate, aș mai adăuga existența și persistența câtorva relicve ale comunismului în termeni, concepte, denumiri de instituții care afectează cadrul juridic care reglementează domeniul securității naționale.

În primul rând, „securitatea națională” este conceptul care ar trebui să acopere protecția statului (integritatea teritorială, independența, suveranitatea, unitatea și conducerea democratică), a principalelor sale valori, interese și obiective. Acesta ar trebui să implice politica externă/diplomația, cu principalii responsabili Președintele și MAE, informațiile de interes național, prin SIE, SRI, STS și apărarea națională, în responsabilitatea MApN. Un loc important pentru protecția demnitarilor, care sunt valori ale statului (ținte prioritare) îl are SPP.

În al doilea rând, ”siguranța națională” reprezintă buna funcționare a statului, ca administrator și garant al drepturilor cetățenești. Aceasta implică ordinea publică, în responsabilitatea MAI, Ministerului Justiției și Tribunalelor, precum și a SRI, pentru domeniile din responsabilitatea sa, Justiția, prin Ministerul Justiției, Tribunale și MAI, Protecția Infrastructurii Critice, în responsabilitatea MAI, SRI, BNR, Ministerul Transporturilor, Ministerul Energiei, Ministerul de Finanțe și a celorlalte instituții declarate Autorități pe domeniu, Bănci-finanțe, prin BNR, Ministerul de Finanțe, ASF, Sănătatea publică, responsabilitate a Ministerului Sănătății și Direcțiilor de Sănătate Publică. Acestora li se adaugă educația, în responsabilitatea Ministerului Educației, dar și Administrația centrală și locală, adică guvernul (PM, SGG, MAI), Consiliile locale, Primării, „deconcentratele”.

Dar aceste concepte sunt afectate de „relicve ale comunismului”, care încă sunt vii în mentalul unor „experți”, dar și în jargonul instituțional din domeniul securității naționale. Astfel, termenul de „Securitate” este utilizat în același sens ca înainte de 1989, chiar în „legea securității naționale”, în fapt legea care stabilește reguli pentru informațiile care pot aduce atingere securității naționale, este o lege a serviciilor de informații, care s-au constituit prin împărțirea vechii Securități în mai multe servicii.

Cea mai grea relicvă, în opinia mea, de care nu reușim să ne rupem, este „Războiul Întregului Popor”. De fapt, încă din Constituție se creează confuzii prin conceptul de „Forțe Armate”, definit ulterior, în Legea apărării naționale, într-un mod specific perioadei comuniste, cu instituții militarizate. Dar cea mai mare influență asupra unei legi este asupra Legii pregătirii populației pentru apărare, care implică mobilizarea, constituirea rezervei, structura organizatorică a armatei și chiar organizarea unităților militare (state de organizare, infrastructura, reguli și instrucțiuni). Din această lege reiese că apărarea țării este o obligație, nu este o onoare.

Deși suntem membri ai comunității statelor democratice, deși în Strategiile Naționale de Apărare a Țării este menționată securitatea individului și grija statului față de individ, apărarea națională este o datorie, dar nu ca o obligație de onoare, ci una stabilită prin lege. Serviciul militar obligatoriu nu a fost desființat, a fost suspendat, ceea ce generează o stare de spirit negativă față de serviciul militar. Voluntariatul din timp de pace se transformă în obligație pe timp de război. Aparent, datoria fața de țară este ceva ce nu poate fi contestat, iar apărarea țării cu arma în mână ar fi ceva firesc.

Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar așa. Dacă în filozofia Războiului Întregului Popor mobilizarea implica rechemarea la unități a celor care au făcut stagiul militar obligatoriu și a câtorva tineri care încă nu fuseseră încorporați (încorporarea se făcea la 18 ani, așa încât ar fi fost puține excepții), în prezent, cei încorporați nu au nicio pregătire militară, totul se ia de la zero. Așadar, ei trebuie să se echipeze, să intre într-un program de viață total diferit de cel uzual, să parcurgă programele de instrucție, de la nivel individual, pentru apărare nemijlocită, la cele cu subunitatea, de la nivel grupă, la cel de batalion (minim). Un program de instrucție de nivel batalion de infanterie, pentru o singură misiune, ar presupune minim nouă luni de pregătire, într-un ritm intensiv. Pentru a parcurge acest program sunt necesari instructori, bază materială și de instrucție. Iar toate acestea s-ar realiza pe timp de război sau într-o stare premergătoare unui posibil război, adică în stare de asediu, atunci când forțele active ar trebui să fie implicate direct în acțiuni militare.

Așadar, fără să mai insist pe detalii, mobilizarea în modul descris de actuala lege, cu toate modificările propuse în noul proiect, este o activitate inoportună, care implică resurse, timp și o stare de spirit negativă din partea cetățenilor obligați să se prezinte la unitățile militare.

O posibilă soluție ar fi abordarea constructivă a datoriei de apărare a țării, ca datorie de onoare, care ar implica voluntariatul. Cel care dorește să își apere țara cu arma în mână, ar putea beneficia de sprijinul statului, care i-ar pune la dispoziție echipament, instructori și baza materială pentru instrucție din timp de pace. Voluntarii ar putea să beneficieze gratuit de instrucția necesară ducerii acțiunilor de luptă și propria protecție. De asemenea, pentru faptul că sunt devotați statului și sunt gata să îl apere cu arma în mână, ar putea beneficia de scutiri de impozite și taxe, de facilități pe care doar statul le poate acorda condiționat.

Astfel, psihoza generată de exerciții militare, chemarea la serviciul militar obligatoriu ar dispărea, iar cetățenii români și-ar continua activitatea netulburați, acolo unde au cunoștințele și deprinderile necesare, conform pregătirii lor, cu un randament mai bun pentru statul român, decât cel al unor posibile victime cu arma în mână.

Fondurile irosite cu o rezervă ineficientă ar putea fi folosite pentru o rezervă reală, devotată statului, precum și pentru pregătirea corespunzătoare a forțelor active și pentru îmbunătățirea infrastructurii cazărmilor militare.

Infrastructura militară este o altă relicvă a vremurilor comuniste, multe clădiri fiind construite în anii 60-70, cu facilități limitate sau mult sub nevoile unei persoane din secolul XXI. Aceste cazărmi trebuie să fie utilizabile și de forțele din NATO care ar veni să ne sprijine în cazul în care am fi atacați.

Altă relicvă comunistă este salarizarea personalului militar. Deși suntem membri ai NATO din 2004, nu vrem să aplicăm regulile de salarizare ale celorlalte state, adică sistemul relativ simplu, de plată conform gradului deținut, a vechimii în grad și a dificultății de angajare. Astfel s-ar elimina multe probleme din evoluția în carieră, subiectivism și dependență de simpatia șefilor.

Astfel s-ar rezolva și problema pensiilor militare, care trebuie să corespundă ultimului grad deținut. Relicva presupune salarizarea conform funcției deținute, adică favorizarea de situații imorale și cu repercusiuni asupra funcționării întregului sistem.

Ultima relicvă pe care o voi menționa aici este cea a instituțiilor militarizate. Servicii tehnice, de importanță strategică sunt în mod obligatoriu militarizate, serviciile de informații sunt militarizate, deși acesta a fost specificul statelor socialiste, care suprapuneau partidul unic cu biroul de partid și partidul cu ordinea militară. La acestea se adaugă o poliție care este parțial demilitarizată, adică a păstrat aproape aceleași reguli precum cadrele militare, dar a fost schimbată denumirea gradelor. Sindicatul nu a îmbunătățit calitatea activității, dimpotrivă, a alterat-o, fiind utilizat și utilizabil de către liderii politici.

Așadar, pentru a fi siguri că elaborăm „lecții învățate”, să fim atenți la ipotezele de lucru și la contextul specific, pentru a ști sigur că sunt aplicabile. Pentru a fi siguri că planificăm corect resursele pentru apărare, să fim siguri că am identificat amenințările și că am identificat soluțiile eficiente de contracarare a acestora.

Conceptul de „lecții învățate” este tot mai frecvent în discursul public. Mai mult sau mai puțin înțeles, este utilizat preponderent în sensul strict al celor două cuvinte, mai plastic vorbind „m-am fript o dată, nu mai fac a doua oară”. Cu alte cuvinte, „lecția” este doar pentru cel care „a pățit-o”, nu se va răsfrânge și pe comportamentul celorlalți, chiar dacă un dicton românesc spune că „prostul învață din propriile greșeli, iar înțeleptul din greșeala altuia”.

Pentru că o definiție clasică ar putea să pară scolastică, iar detalierea etapelor de realizare a lor ar putea plictisi, mă voi rezuma la o explicație pe înțelesul tuturor, chiar și a celor care ar trebui să le realizeze. Pe scurt, „lecțiile învățate” sunt regulile, stabilite printr-o lege, manual sau instrucțiune, care au ca bază de elaborare un eveniment nefericit, o tragedie sau o situație nouă, nemaiîntâlnită, care a produs efecte negative.

Cele mai simple exemple pentru a înțelege „lecțiile învățate” sunt reglementările aeronautice în domeniul siguranței zborului. Acestea sunt rezultatul cercetării unor evenimente de zbor, cu măsuri necesare pentru eliminarea factorilor favorizanți care să ducă la producerea unui accident sau catastrofe aeriene. Așadar, „lecțiile învățate” sunt orientate pentru evitarea unor erori din trecut, prin stabilire de limite acționale, dar și prin algoritmi de lucru care să evite riscul producerii unei erori.

Același lucru este aplicabil și pentru situațiile noi, care nu au fost reglementate anterior sau la utilizarea de noi echipamente, a căror operare nu a fost suficient testată. O pandemie nu se produce atât de frecvent încât să fi avut reguli clare, eficiente de gestionarea a acesteia, prin care să se limiteze pierderile de vieți omenești, perturbarea vieții sociale și a economiei. De fapt, o pandemie precum cea generată de SARS Cov-2 nu a fost experimentată de societatea umană în perioada în care evenimentele au fost înregistrate cu imagini și date concrete.

Ne propunem să fim pro activi, să prevenim și să nu așteptăm producerea unui eveniment neplăcut. Dar nu întotdeauna reușim să identificăm toate situațiile, măsurile pot fi insuficiente, inoportune sau chiar nepotrivite. Faptul că am supraviețuit acestei pandemii ar trebui să ne responsabilizeze față de viitor, să folosim șansa pe care generația noastră o are, aceea de a înregistra digital informațiile din această perioadă, posibilitatea de a colecta și integra informații din aproape toate statele lumii (evit să spun „colțurile lumii”, pentru că am șansa să fi învățat că Pământul este rotund). Viitoarea pandemie ar trebui să găsească omenirea mai pregătită și mai eficientă.

Probabil că multe state sunt deja în procesul de elaborare a lecțiilor învățate pentru pandemie. Nu am spus „din pandemie”, pentru că ar fi putut să se înțeleagă eronat că sunt „lecțiile de învățat”. Pentru a fi „lecții învățate” trebuie să fie concretizate în reguli, în proceduri acționale sau operaționale. Cum trebuie să ne protejăm, care sunt soluțiile pentru a stopa răspândirea virusului, cum putem continua principalele activități sociale (serviciul, școala, asistența medicală) cu risc minim, cum se poate obține rapid un antidot, vaccin sau o medicație efectivă, prin colaborare internațională. Cum ar trebui să se comunice, care sunt informațiile de care are nevoie populația și cine ar trebui să realizeze comunicarea, ce drepturi fundamentale ar trebui restrânse și în ce fel, cum se poate acționa pentru binele comun prin coerciție și limitarea sau restrângerea unor drepturi individuale.

Informațiile pe care le avem pot fi insuficiente, chiar dacă am avut șansa de a fi victimele valurilor de îmbolnăviri cu o întârziere de câteva săptămâni față de cele mai afectate state. Am putut să luăm măsuri de limitare a îmbolnăvirilor pe baza experienței acestor state, dar nu putem să spunem că ne este clar ce a dus la răspândirea rapidă a bolii în aceste state. Uneori au fost luate măsuri mai drastice, iar rezultatele nu au fost cele așteptate, dar relaxarea inoportună a avut consecințe grave. Până la ce limită se poate împinge eludarea propriilor măsuri, care sunt costurile unor astfel de încălcări, cât de importante sunt evenimentele dintr-un partid și cât ar trebui să se resimtă la nivelul întregii societăți, cine ar trebui să conducă efectiv gestionarea unei pandemii și ce instrumente ar trebui să aibă la dispoziție?

Am putut să constatăm că și în momente de criză deciziile sunt afectate de interese politice, de populism și de oportunism. Pe de altă parte, evenimentul fiind nou, bâlbele și nesiguranța sunt inerente. Inconsecvența, ambiguitatea, lipsa de fermitate din ordonanțele militare cu recomandări sau excesul în utilizarea forței (chiar și cu scop de descurajare) prin scoaterea armatei pe străzi la câteva zeci de cazuri, în contrast cu relaxările inoportune când erau mii de infectați trebuie analizate „la rece”, fără emoții, inculpări și dezvinovățiri inutile.

Putem să aflăm cum se poate augmenta educația cu ajutorul noilor tehnologii, cu sprijinul Academiei Române, renunțând la retorica nihilistă, neproductivă. Am putea descoperi că soluția optimă nu este transferarea responsabilității către armată (considerată de încredere pentru că este caracterizată prin disciplină), de fapt nicio problemă nerezolvată în alt domeniu de activitate nu se va rezolva de la sine doar prin transferul la Ministerul Apărării Naționale. Institutul Cantacuzino nu produce vaccinuri, nu este mai competitiv și mai efectiv de la militarizarea sa, rezultatele generale la examenul bacalaureat nu s-au îmbunătățit spectaculos prin reînființarea unui colegiu militar, rezultatele la olimpiade nu sunt mult mai bune prin menținerea cluburilor militare, chiar dacă acestea au adus din ce în ce mai puține medalii. Îmbrăcarea în uniformă și trecerea în subordinea instituțiilor (mult prea multe) militare nu reprezintă panaceul problemelor specifice fiecărui domeniu.

Așadar, mă aștept ca în perioada imediat următoare să se constituie o bază de date, poate chiar de informații care să fie utilizată pentru modificarea actelor normative existente. Finalizarea elaborării „lecțiilor învățate” trebuie să se facă transparent și comprehensiv, cu extinderea consultării către întreaga societate și validarea în forurile decizionale, funcție de nivelul actului normativ, Parlament, Guvern, minister sau departament.

Ieșirea din starea de alertă este doar un moment de referință, dar finalizarea acțiunilor celor responsabili pentru gestionarea situației o reprezintă operaționalizarea „lecțiilor învățate” pentru pandemie. Intrarea într-o stare specială, fie ea de urgență sau de alertă nu este suficientă, dacă nu știm clar ce presupune respectiva stare, dacă nu avem siguranța că aceasta este soluția pentru a ne fi mai bine, pentru a fi mai protejați.

Situația din Ucraina este din ce în ce mai grea, violența acțiunilor militare a crescut.

În timp de război, informațiile trebuie tratate cu prudență, deoarece este un risc ridicat de deformare sau chiar de manipulare prin informații false.

Unele informații au rolul de a menține moralul forțelor proprii, iar altele pentru a demoraliza inamicul. Din acest motiv este bine să privim imaginea de ansamblu și să evităm intrarea în amănunte care ne pot distorsiona percepția.

În momentul de față, consider că suntem în etapa a doua a operației declanșate de forțele armate ruse, la ordinul lui Vladimir Putin. În prima etapă s-a folosit forța în mod limitat, doar pentru a intimida și a încuraja predarea militarilor ucraineni și activarea unei forțe politice pro-ruse. Mai simplu, se aștepta o „revoluție pro-rusă”. Această etapă nu și-a atins obiectivul propus și s-a trecut la următoarea etapă, a folosirii intensificate a violenței pentru preluarea controlului prin forța armelor. Cucerirea Kievului este calea prin care se vizează preluarea controlului statului ucrainean prin ocuparea sediilor administrative centrale. Dacă nu se pot ocupa, vor fi distruse. Cel puțin o parte dintre ele.

Orașele din est atacate au rolul de a transmite semnalul către populația ucraineană, „de eliberare” și „denazificare”. Sunt mesaje ce se vor a fi transmise atât către ucraineni, cât și către ruși.

Acțiunile militare ar putea fi tot mai violente dacă nu se realizează obiectivul stabilit. Cu cât rezistența ucraineană va fi mai mare, cu atât vor fi mai violente atacurile.

Nu știm dacă există un punct critic în care să fie posibilă oprirea acțiunilor violente sau renunțarea la anumite obiective. Personal, consider că Putin nu va renunța la obiectivul de obținere a controlului pe întreaga Ucraină și nu se va rezuma la anumite aliniamente care să împartă Ucraina.

La a doua rundă de negocieri au fost permise coridoare umanitare, de fapt s-a permis părăsirea localităților de către populația civilă. Această „acceptare” are, în opinia mea, două scopuri: primul, să prezinte agresiunea rusă ca pe o operație în sprijinul democrației, de „denazificare”, să influențeze populația ucraineană și să mențină susținerea opiniei publice ruse. Al doilea, să permită fluxuri masive de refugiați către Uniunea Europeană, pentru a face o presiune socială și economică pe statele Uniunii. De aici deducem că fluxul de refugiați va continua să crească. Până acum, statele democratice vecine cu Ucraina, respectiv România, Republica Moldova, Ungaria, Slovacia și Polonia au reușit să gestioneze primirea și sprijinul sutelor de mii de persoane plecate din casele lor, de multe ori doar cu hainele de pe ele. Dar suntem abia la început, iar costurile vor începe să fie resimțite de către populația fiecărui stat în parte.

De partea cealaltă, sancțiunile își fac simțite efectele, mai mult sau mai puțin, populația dar în mod sigur populația rusă va resimți tot mai mult că este în război. Propaganda rusă, moștenitoare a mașinii de propagandă sovietice poate să mențină un nivel ridicat de mobilizare împotriva „nazismului”, „occidentului mincinos”, a „agresivului NATO”.

Ucraina și-a demonstrat dorința de a se rupe de influența rusă, de a putea decide independent soarta propriei țări. Conducerea politică a demonstrat că are o mare susținere populară, contrar sondajelor făcute cu puțin timp înainte de invazia rusă. Armata ucraineană a demonstrat că este mai puternică decât în 2014, umbrele „defectărilor” din acea perioadă nu s-au mai văzut. După mai bine de o săptămână de lupte intense, nu s-a văzut nicio dezertare, nicio trădare care să fie fructificată de Putin.

Statele democratice și-au arătat unitatea și solidaritatea, au fost inițiate sancțiuni din ce în ce mai concrete.

În opinia mea, ce era de demonstrat, s-a demonstrat. Este clar pentru toată lumea că Rusia este un stat agresor, că Putin este un conducător periculos pentru întreaga lume, dar în primul rând pentru populația rusă, pe care o sacrifică pentru orgolii personale. Este clar pentru întreaga lume, sper, că populismul naște monștri.

Continuarea susținerii militare a Ucrainei, în acest moment este o mare eroare, ar trebui să înceteze. Conducerea politică a Ucrainei a primit sprijin din partea SUA și ar trebui să se refugieze de urgență, pentru propria sa protecție, dar și pentru viitorul Ucrainei. Martirii nu vor fi utili într-un stat răvășit, distrus de război. Pentru a limita pierderile de vieți omenești și a distrugerilor irecuperabile, ar trebui ca ucrainenii să renunțe la rezistența armată, iar principalele sale forțe militare să se refugieze în statele membre NATO. Astfel vor rămâne o amenințare pentru ocupanți, dar nu vor da pretextul pentru continuarea distrugerilor și vor salva vieți și tehnică militară importantă.

Abia după ce forța agresorului va intra în stadiul de ocupant al unui teritoriu ostil, Rusia va începe să resimtă gravitatea acțiunilor sale, inclusiv ca rezultat al sancțiunilor internaționale. Izolarea Federației Ruse trebuie să rămână o constantă o relațiilor internaționale, până la răsturnarea puterii de la Moscova. Acceptarea înfrângerii în fața unui agresor mult mai puternic nu va diminua cu nimic mândria ucrainenilor de a se fi opus unui monstru. Omenirea trebuie să demonstreze că forța poate fi învinsă prin puterea efortului comun, economic, diplomatic, prin coeziune umană. Violența trebuie condamnată, nu susținută.

Continuarea susținerii militare a Ucrainei ar putea să ducă la sacrificarea mult mai multor vieți, deoarece acest ajutor este relativ tardiv, dar , mai mult, incită la continuarea violențelor, la răspuns cu forță unei alte forțe.

Pentru România, acest război, de neacceptat chiar și în cele mai sumbre scenarii, a devoalat vulnerabilități pe care nu le luasem în calcul chiar pe timpul Analizei Strategice a Apărării. Susținerea aliaților noștri din NATO, solidaritatea și efortul pe care îl fac statele care și-au trimis sau își vor trimite trupe pentru a demonstra faptic că Alianța este prezentă sunt extraordinare pentru menținerea unui climat de siguranță în rândul cetățenilor români și a mediului de afaceri din România.

Grupurile de luptă constituite ad-hoc sunt prezențe utile, dar timpul necesar constituirii lor, precum și eforturile pe care trebuie să le facă atât statele contribuitoare, cât și noi, ca stat gazdă sunt deosebit de mari. Se demonstrează că menținerea în logica Acordului NATO-Rusia, de evitare a unei prezențe permanente în statele de la frontiera de Est a NATO, nu mai este valabilă.

România are nevoie de baze permanente NATO, cu infrastructura construită adecvat, nu cu improvizații de moment. Vom fi în această poziție geografică și după încetarea războiului, vom fi aproape de un stat care a înțeles că puterea sa nucleară îi permite să violeze dreptul altui stat la independență și suveranitate.

Fluxurile de refugiați au demonstrat încă odată vulnerabilitățile noastre ca stat din afara spațiului Schengen, precum și dificultățile la nivelul întregii Uniuni de a stabili măsuri și proceduri comune.

Așadar, în opinia mea:

• încetarea urgentă a susținerii cu sprijin militar,
• evacuarea conducerii politice ucrainene și a principalelor forțe militare,
• sprijinirea Ucrainei pentru a accepta statutul de „stat ocupat”, prin încetarea opoziției armate față de agresiunea rusă,
• baze permanente NATO în România și
• intrarea în Spațiul Schengen

ar trebui analizate urgent de către autoritățile române.

---

[i] Acest articol nu include niciun comentariu la „Ordonanța de urgență nr. 189 din 12 decembrie 2002 privind operațiunile compensatorii referitoare la contractele de achiziții pentru nevoi de apărare, ordine publică și siguranță națională”, completată și mutilată ulterior.

În primul articol dedicat achizițiilor militare am argumentat soluția achizițiilor de echipamente militare prin acord guvern la guvern, nu prin licitații. Am precizat că am făcut propuneri concrete miniștrilor, prim-miniștrilor și chiar actualului președinte privind modul în care se pot întări parteneriatele strategice, se poate realiza o capacitate economică de înaltă tehnologie, printr-un program de înzestrare cu echipamente militare performante și compatibile cu cele din Alianță.

Deoarece am observat că există încă opinii care consideră că achizițiile militare reprezintă o problemă care ar trebui să fie rezolvată de către generali, voi explica în ce măsură aceste achiziții depind de militari și care ar trebui să fie rolul fiecărei entități în acest proces complex. Consider că este deja foarte clar că achizițiile de echipamente militare majore nu sunt „cumpărături”, nu sunt simple achiziții de produse și servicii, sunt investiții cu impact major pentru securitatea națională. Din acest motiv pot fi abordate ca excepții la reglementările europene privind achizițiile publice, dar se impune respectarea unei proceduri dinainte stabilite și disponibilă informării publice.

Întrucât procedura poate fi prezentată public doar de către minister, în limitele respectării regelementărilor privind informațiile clasificate, voi detalia doar implicarea militarilor în aceste achiziții, în conformitate cu obligațiile și responsabilitățile lor, ca beneficiari. Trebuie să precizez că am în vedere militarii (indiferent de grade) care sunt beneficiarii direcți ai achiziției. fac această precizare întrucât în cadrul ministerului există militari și în structurile responsabile de planificare și de achiziția efectivă, dar rolul lor în aceste structuri este cel de a sprijini viitorul beneficiar, cu rol de expert de armă sau specialitate militar, nu de expert în achiziții publice sau politici.

Echipamentele militare reprezintă o componentă majoră a unei „capabilități militare”, adică permite militarilor să îndeplinească cel puțin o misiune de luptă. În condițiile mutațiilor rapide în configurația conflictelor militare actuale și ale celor viitoare, capabilitățile proiectate pentru o misiune principală ar trebui să fie valabile și pentru alte misiuni, multe dintre acestea având în denumire și cuvântul „multirol”.

Conducerea politică a statului definește obiectivele strategice ale României, identifică amenințările și repartizează misiunile către instituțiile responsabile de securitatea națională. În cadrul sistemului de securitate națională, armatei îi revine misiunea de apărare a teritoriului național, a principalelor obiective strategice, dar și de a participa la misiuni comune în cadrul Alianței Nord-Atlantice, ale Uniunii Europene sau conduse de Organizația Națiunilor Unite.

Ministerul Apărării Naționale, prin Statul Major al Apărării ar trebui să definească ce capabilități pot să îndeplinească misiunile ce îi revin armatei, respectiv ce capabilități trebuie să dezvolte pentru viitor. Întrucât structura actuală a ministerului include și un Departament pentru Planificarea Apărării, planificarea acestor capabilități este, în mare parte în competența acestuia, SMAp având mai mult un rol tehnic, de execuție.

Conducerea militară, respectiv SMAp, stabilește prin Strategia Militară cum se repartizează misiunile care revin armatei pe categorii de forțe și comandamente operaționale și coordonează realizarea capabilităților. Formularea „operaționalizarea capabilității” este un pleonasm, deoarece „capabilitatea” include prin definiția ei și capacitatea operațională. Totuși, pot exista mai multe stadii în realizarea unei capabilități, pornind de la Capacitate Operațională Inițială, până la Capacitate Operațională Completă sau Finală.

La nivelul conducerii categoriei de forțe ar trebui să se identifice sistemele de arme care permit realizarea capabilității. Pentru o informare corectă, se poate solicita cooperarea Direcției Informații Militare. Echipamentele militare care ar satisface cel mai bine nevoile misiunii, ar trebui să fie prezentate conducerii politice, cu datele privind furnizorul posibil și cerințele pentru menținerea capabilității pe ciclul de viață, inclusiv posibilele costuri estimate.

Conducerea politică ar trebui să analizeze fiecare posibilă achiziție din perspectiva a cel puțin următoarelor criterii: acordurile și tratatele bilaterale sau de grup, compatibilitatea/ „comonabilitatea” cu statele membre NATO, în special cu cele care și-au asumat realizarea forței de reacție imediată a Alianței – VJTF, oportunitățile pentru industria din România, costurile și valabilitatea pe termen lung, ciclul de viață și costurile acestuia.

Să revenim la militari și rolul lor. Pentru orice misiune există echipamente (sisteme de arme) care permit realizarea capabilității. Unele validate de utilizarea în acțiuni militare reale (război), altele doar în exerciții. Există și echipamente în fază de dezvoltare, cu participare multinațională, care nu trebuie excluse din analiză.

În primul rând, verifică performanțele echipamentului, respectiv capacitatea de realizare a misiunii. Este adevărat, unele sisteme de arme sunt mai precise, altele mai rapide, altele mai fiabile sau mai ușor de întreținut. Echipamentele care întrunesc cerințele minime de performanță se prezintă decidentului politic.

În al doilea rând, trebuie evaluată compatibilitatea cu echipamentele forțelor care dau VJTF. Acestea ar avea prioritate, deoarece condițiile tehnice (infrastructură, consumabile) necesare acestor forțe ar trebui realizate cu prioritate în calitate de posibilă Națiune Gazdă (Host Nation Support – HNS). Această denumire (HNS) trebuie înțeleasă în sensul de Națiune Sprijinită, întrucât NATO ar interveni cu VJTF în cazul unei agresiuni la adresa României.

În al treilea rând, este foarte importantă valabilitatea capacității operaționale a echipamentului, adică existența consumabilelor, a pieselor de schimb și a mentenanței pe toate nivelurile. De preferat ar fi să existe capacități de producție interne pentru consumabile și piese de schimb, precum și pentru mentenanță. Există și varianta garanțiilor pentru logistica necesară prin afilierea la soluții deja funcționale, sau asumarea de către furnizor a menținerii capacității operaționale pe întreg ciclul de viață. Militarul trebuie să se asigure că va avea echipamentul disponibil pentru misiunea de bază, dar și pentru că repararea și disponibilizarea tehnicii reprezintă o componentă importantă a mobilizării.

Al patrulea element în responsabilitatea militarilor este pregătirea personalului, respectiv identificarea programelor de pregătire pe care le pune la dispoziție fiecare furnizor, nevoile proprii, personalul disponibil pentru fiecare situație în parte. Un exemplu poate fi programul de pregătire furnizat de către SAAB presupunea doar instruirea pentru operarea avionului, fără programele specifice fiecărei misiuni, întrucât nu este stat membru NATO. Pregătirea ar fi necesitat completarea cu alte programe de instruire.

Ultimul, dar nu mai puțin important ar fi costul pe ciclul de viață, evaluat din datele existente, ponderea în bugetul necesar categoriei și sustenabilitatea în funcție de bugetul existent și cel prognozat.

În articolul precedent am vorbit și despre compensarea achizițiilor militare sau politica de offset[i]. Am vorbit acolo despre „compensările directe” și „compensările indirecte”. Ce poate să asume economia națională, cum se poate implica în procesul de mentenanță sau în producerea de consumabile reprezintă principalele probleme la care trebuie să găsească răspuns secretarul de stat din Ministerul Economiei care este membru al Comitetului interministerial constituit pentru înzestrarea armatei, precum și Oficiul pentru compensarea achizițiilor militare. Militarii au obligația de a se asigura că vor putea utiliza echipamentele pe întreg ciclul de viață, la un nivel al disponibilității tehnice acceptabil, precum și de valabilitatea procesului de mobilizare.

Liderul militar trebuie să fie preocupat de garanțiile privind mentenanța, piesele de schimb și consumabilele, în orice condiții. Menținerea unor capacități industriale care furnizează servicii armatei pentru mentenanța echipamentelor militare sau pentru logistica acestora este importantă și trebuie verificată periodic prin exerciții de mobilizare. Un angajament al unui operator economic, consemnat în Planul de mobilizare, trebuie respectat, conform legii. În caz contrar, trebuie luate măsuri urgente de rezolvare a deficienței, doar măsurile de pedepsire a celor vinovați nefiind suficiente. Cu cât se menține mai mult incapacitatea operațională a unui operator implicat în mobilizare, cu atât mai dificilă este recuperarea acestuia.

Procedura la nivelul ministerului este clară, există atribuții pentru fiecare comitet constituit în vederea achiziției, procesul este destul de birocratic și are unele activități consumatoare de resurse, mai mult sau mai puțin justificate. În structurile din conducerea Ministerului Apărării Naționale există militari și civili, astfel încât uneori se confundă rolul militarilor și cel al civililor cu rolul decidenților militari și cel al decidenților politici.

Am avut întâlniri cu reprezentanți ai unor operatori economici care au pierdut capacitatea de producție din cauza lipsei comenzilor de mentenanță din partea armatei, în condițiile în care principalul lor contract era cel cu o categorie de forțe a armatei. Dar bugetul apărării nu permitea deschiderea acelor comenzi. O cercetare serioasă ar fi contribuit la identificarea soluțiilor, dar nicio comisie parlamentară nu a dus până la capăt soluționarea problemei semnalate ani de-a rândul. Ministerul de Finanțe a alocat fondurile doar după formula proprie, fără să țină cont de nevoile efective ale armatei. Mai pe larg voi vorbi despre acest subiect atunci când mă voi referi la orele de zbor alocate piloților militari.

O mare eroare o reprezintă exacerbarea nivelului de ambiție până la soluția dezvoltării unui nou produs, care să cumuleze cele mai bune ale mai multor echipamente (precizie maximă, viteză maximă, protecție maximă, etc), adică un model ideal, imposibil pentru oricare dintre echipamentele existente pe piață. Au fost alocate importante sume pentru cercetare, fără niciun rezultat serios, deoarece s-a plecat pe o premisă falsă. De fapt, însăși „Strategia pentru relansarea industriei de apărare”, proiect realizat în 2013-2014 a promovat ideea de falsă (imposibilă) a trecerii de la producția după licențe sovietice, la producția după licențe proprii.

În concluzie, problematica offsetului nu este în responsabilitatea militarilor, dar garanția că echipamentele militare vor fi operaționale pe întreg ciclul de viață trebuie să fie. Producerea în țară a unui echipament militar ar putea fi considerată soluția cea mai bună pentru a avea aceste garanții, dar am mari rezerve privind calitatea echipamentului dacă Armata României ar fi unicul utilizator. Militarii români trebuie să utilizeze armament modern, sigur în funcționare, validat de alți beneficiari, nu trebuie să experimenteze noi sisteme de armament, mai ales dacă nu există siguranța că aceste arme sunt competitive cu cele în uz. Existența consumabilelor, a pieselor de schimb, precum și a unui proces de mentenanță sigur pe întreg ciclul de viață reprezintă o preocupare majoră pentru militari. Asumarea producerii de echipamente moderne, sub licență proprie, fără suficientă experiență în domeniu este hazardată. Apartenența la grupuri industriale mari, recunoscute și validate în competiția internațională, din interiorul UE ar putea contribui la dezvoltarea unei industrii de apărare eficiente.

---

[i] Termen prin care în limbajul juridic englez se desemnează o varietate a operațiunii în contrapartidă (compensație), practicată pe scară destul de largă în ultima vreme în raporturile juridice comerciale dintre firme din țările dezvoltate, conform https://e-juridic.manager.ro/dictionar-juridic/offset/2997.html.