În perioada 22-24 mai, în perimetrul ROMAERO S.A., a fost expoziția de tehnică militară BSDA 2024, la a opta ediție. Evenimentul a fost precedat de o conferință cu un panel alocat experților militari din state riverane Mării Negre și unul pentru manageri ai unor companii importante din industria pentru apărare. Organizarea excelentă a TNT Productions, condusă de Sebastian Tudor, care a reușit ceea ce nu au mai putut să facă ministerele implicate în organizarea uitatelor „EXPOMIL”.
Au fost mesaje și declarații mai mult sau mai puțin inspirate, dar toți vorbitorii au insistat pe necesitatea dezvoltării industriei de apărare. Situația de securitate din regiune a fost invocată atât de des, încât a devenit ceva banal, un leitmotiv formal, contrazis uneori chiar de către cei care o invocaseră cu câteva ore înainte, prin îndemnuri la calm și relaxare.
În hangare și pe platforme au fost expuse mașini de luptă, tancuri, obuziere, elicoptere, avioane, arme de asalt, pliante despre cariera militară, drone și antidrone, simulatoare și roboți, muniții și alte pliante. S-au semnat memorandumuri și acorduri, s-au lansat și relansat mari parteneriate, așa cum s-a mai făcut și la precedentele ediții, mai ales la cele din anii cu alegeri.
Ar fi un exercițiu bun pentru presa de investigații o revedere a tuturor memorandumurilor și înțelegerilor de acest fel, cu urmărirea rezultatelor acestora.
Despre industria noastră de apărare și rolul ROMARM în acest domeniu am mai scris sau am vorbit în mai multe ocazii. De această dată îmi propun o altă abordare, idealistă, pentru a nu mai deranja și a nu se considera demers politic critica realității mult invocatei „industrii de apărare” din România.
Producerea de echipamente militare, de armament și muniții este importantă, pentru orice stat. Importanța derivă din dorința de independență și de a avea capacitatea de autosusținere a capacității de apărare în situația unui conflict armat, dar și din profitabilitatea producției de acest fel. A rămas anecdotic exemplul găleților de tablă produse în România, exportate în Cehoslovacia, care au fost regăsite în lăzile cu scule ale avioanelor L-29 și L-39, la preț de aproximativ zece ori mai mare, ca echipament militar. Nu știu cât de reală este povestea, dar exprimă o realitate: echipamentele militare sunt scumpe, includ o plus valoare mai mare decât cele cu destinație civilă.
Așadar, fără a face nicio referire la situația existentă, să vedem cum poate fi dezvoltată industria de armamente și echipamente militare. Voi explica imediat de ce nu o numesc „industria de apărare”.
Primul imbold al dezvoltării unei industrii necesare apărării naționale ar fi dorința de a fi capabili să ne apărăm prin propria capacitate economică, adică să ne producem singuri armele și sistemele de armament, munițiile și echipamentele militare. Realist vorbind, nu putem să facem acest lucru în toate gamele de tehnică de luptă, pentru toate nevoile unei armate moderne. Un nivel de ambiție mai rezonabil ar fi cel al realizării întreținerii și reparațiilor complexe al principalelor categorii de tehnică militară, fabricarea consumabilelor, inclusiv a muniției necesare, precum și participarea la fabricarea produselor complexe, prin exclusivitate la producerea unor componente vitale. Acest ultim deziderat ne-ar garanta sprijinul celorlalte state participante la program. O industrie de acest fel ar putea fi denumită „industria pentru apărare” și ar necesita implicarea statului, încă de la inițierea programelor de achiziții și dezvoltare de tehnică și echipamente militare. Aceasta ar presupune o strategie națională de realizare a capacității de apărare sustenabile.
Acest obiectiv a fost invocat adesea de susținătorii politicilor de offset, respectiv compensare pentru achiziții militare, deși eu consider că nu acesta ar trebui să fie obiectivul compensării.
Compensarea unei achiziții militare ar trebui să implice acțiuni și contracte care să genereze fonduri, prin crearea sau modernizarea unor capacități productive, deschiderea unor piețe pentru valorificarea unor produse, aport de tehnologie înaltă sau orice altă formă de generare de venituri, care să permită efortul financiar de achiziție. Acel „offset direct”, care ar implica investiții în industrie pentru mentenanța echipamentului achiziționat nu este o compensare efectivă, în fapt este o compensare indirectă, deoarece nu vom plăti pentru mentenanță unor companii din afara României.
Acest „offset direct” se poate obține simplu, prin contractul de achiziție, dacă se modifică modul de abordare al achizițiilor pentru apărare. În Belgia am văzut o altă abordare a programelor de achiziții, pe ciclul de viață. Echipamentul sau sistemul de arme trebuie să fie funcțional o anumită perioadă de timp, iar structura care răspunde de achiziții, subordonată direct Prim-ministrului, gestionează respectivul echipament pe timpul utilizării, coordonează fluxurile logistice și respectarea lucrărilor de mentenanță (întreținere tehnică). Aceeași structură răspunde și de valorificarea produsului la scoaterea din utilizarea forțelor armate. Așadar, nu este important doar produsul în sine, este importantă menținerea în funcțiune pe toată durata, denumită ciclu de viață.
Prin abordarea integrată, pe ciclul de viață se poate face planificarea multianuală a resurselor, se cunosc toate cheltuielile și implicațiile intrării în dotare a unui echipament, iar contractul de achiziție ar include și lucrările de întreținere, fluxurile de aprovizionare, cu datele despre cine le furnizează. Realizarea mentenanței și asigurarea consumabilelor prin operatori economici din România ar putea fi prevedere a contractului și nu ar face obiectul niciunei compensări (offset), iar Directiva europeană ar fi respectată, fără a se invoca vreo excepție.
Desigur, pentru achizițiile guvern la guvern, care sunt exceptate de rigorile Directivei, fiecare stat trebuie să își includă în acord și prevederi privind cooperarea bilaterală, sub formă de garanții, precum și cooperarea industrială.
A doua modalitate de dezvoltare a industriei producătoare de echipamente militare și armament este cea dictată de mecanismele pieței libere, ale cererii și ofertei, ca urmare a trendului general, precum și a profitabilității. Rata mare a profitului pentru producătorii de armamente este determinată de înaltele tehnologii pe care le incumbă, dar și de caracterul special al acestor produse, cu restricții la comercializare.
Investițiile în facilități de producție și servicii pentru forțe armate pot să fie încurajate de forța de muncă, dacă este calificată, are tradiții sau dacă este pur și simplu ieftină. România are din ce în ce mai puține atuuri pentru oricare dintre aceste cerințe. Terenul ieftin și materialele de construcție ieftine ar putea contribui la atragerea unor investiții în capacități de producție. Posibilitatea ca Armata să fie una dintre piețele pentru care se va produce reprezintă un mare avantaj, dar majoritatea investitorilor își doresc garanții, dificil de acordat în condițiile achizițiilor prin licitații. Introducerea în cerințele licitației ca operatorul să producă în România este anulată, de cele mai multe ori, de cerințe precum vechimea funcționării, cifra de afaceri sau numărul de beneficiari.
În aceste condiții, avem zeci de memorandumuri și parteneriate care nu s-au concretizat, multe companii declarate sau nedeclarate falimentare (în insolvență), găuri mari în care se duc anual fonduri consistente, sifonate prin diverse metode. Entități care ar trebui să aducă venituri mari României, dacă citim doar obiectul de activitate, sunt păguboase și nu contribuie cu nimic nici la capacitatea de apărare a țării, nici la bunăstarea economică și nici la menținerea în țară a forței de muncă.
La nivelul NATO s-a realizat un Plan pentru industria de apărare, în care România nu are cam nimic de făcut. S-a așteptat ca NATO să ne dea ceva de făcut, ca alții să ne spună ce să facem. Oferta noastră a fost cvasiinexistentă, iar implicarea va fi doar cu fonduri, deoarece trebuie să contribuim cu toții la efortul comun. O viitoare poziție de Secretar General nu ar contribui cu nimic la îmbunătățirea situației.
În Uniunea Europeană s-au creat și se construiesc parteneriate pentru proiecte multinaționale de sisteme de arme, în care fiecare stat participă cu specialiști, fonduri, entități de cercetare, dar și de producție. La fel, România ar putea finanța unele programe, dar participarea este tot mai redusă, din încăpățânarea de a perfecționa produse realizate sub licență sovietică.
În timp ce „industria de apărare” (ROMARM) se iluzionează cu promisiuni și memorandumuri, producătorii privați, își fac loc cu greutate pentru a fi cunoscuți și primiți pe piața sensibilă a mijloacelor de luptă. Flexibilitatea specifică mediului privat, dorința de a produce eficient, cu rata de profit recunoscută a industriei de armament, dă o notă de optimism viitorului industrial al României, mai mult decât prezența și declarațiile oficialilor, aflați în plină campanie electorală.
Încă așteptăm „mai multă prezență americană”, coreeană sau germană, în timp ce singurii care au o prezență consistentă sunt israelienii. Momentul în care companii românești vor fi prezente în alte state încă nu se zărește, dar nici nu ne este clar cu cine vrem să fim parteneri pentru fiecare domeniu, astfel încât să existe un viitor sigur. Dorința de a construi și de a ne afirma independent consider că este nerealistă și păguboasă, iar jocul de-a licitația pentru produse de importanță strategică aduce mari deservicii capacității de apărare, precum și economiei românești.
Recomandari 