Războiul și pacea de lângă noi (2)

Războiul de lângă noi a depășit trei ani, liderii europeni au confirmat sprijinul pentru Ucraina prin prezența fizică sau pe monitoare, Consiliul de Securitate al ONU a hotărât că trebuie să se facă face, în timp ce Adunarea Generală a ONU a redescoperit că Rusia este stat agresor și îi cere să se retragă.

Președintele Trump pare să-l fi convins pe președintele Macron că va negocia cu Rusia în favoarea Ucrainei, determinându-l pe președintele Zelensky să reia în considerare semnarea acordului pentru cedarea unor resurse minerale în favoarea SUA.

Consiliul European se va întâlni pe șase martie pentru a decide sprijinul militar pentru Ucraina, în posibilele scenarii generate de începerea negocierilor de pace, după ce au fost reuniuni informale pe grupuri de state, inițiate de președintele francez.

Dezbaterile din presă au depășit nivelul de informare publică, au fost lansate ipoteze alarmante de persoane cu calități oficiale sau cu pretenții la funcții foarte înalte, inclusiv la cea de președinte. Afirmații precum „Uniunea Europeană poate să preia în totalitate sprijinul militar pentru Ucraina” și „Uniunea Europeană este capabilă să facă față unei confruntări cu Federația Rusă, inclusiv una militară, trebuie doar voință politică” sunt lansate cu relativă lejeritate, pentru a contracara poziții care condamnă Ucraina și susțin prietenia cu Federația Rusă. Să fie foarte clar, în acest moment și pe termen scurt, Uniunea Europeană nu are capacitatea militară de a înlocui NATO! Acest fapt s-a văzut în Libia, iar vulnerabilitățile de atunci nu au fost anulate.

În acest context, președintele interimar a invitat partidele la consultări, deși mandatul pentru Consiliul European ar trebui discutat doar în CSAȚ și validat de Parlament, dacă implică trimiterea de trupe în afara granițelor țării, conform legii. Demersul politic este democratic și va evidenția pozițiile fiecărui partid politic, chiar dacă legal niciunul nu are drept de veto, ci doar membrii CSAȚ.

Ce ar trebui să conteze în abordarea subiectului?

În primul rând, interesele strategice ale României. Acestea ar fi:

• Securitate națională – relații bune cu vecinii, în primul rând
• Stabilitate, pace în regiune, relații cordiale între vecini

Cât de realiste sunt aceste așteptări? Pe termen scurt par iluzorii, dar ar trebui să fie dezideratul nostru pentru procesul de pace. Știm că Ucraina aflată sub controlul Federației Ruse ne-a fost ostilă, am avut diferendul teritorial, tranșat la nivel internațional (nu prin negociere bilaterală), dar știm și că politica Ucrainei după 22 februarie 2014 a fost neprietenoasă cu minoritatea românească din țara vecină. De asemenea, produsele agricole ale Ucrainei au generat perturbări pentru economia românească, în momentul intrării libere pe piața noastră.

Sutele de mii de morți din Ucraina, distrugerile și rapturile teritoriale nu sunt premise favorabile unei păci durabile și juste.

Și atunci, care este soluția? Va reuși SUA să negocieze o pace favorabilă Ucrainei în negocierile cu Rusia? Promisiunile de prosperitate economică oferite, relațiile bilaterale promise, vor fi suficiente pentru Putin ca să înceteze focul și să se mulțumească cu teritoriile ocupate? Ce garanții ar avea Ucraina rămasă că nu va fi din nou invadată, dacă rușii nu vor accepta forțe europene pe teritoriul Ucrainei și vor solicita reducerea forțelor armate ucrainene?

Deciziile care urmează sunt dificile și pot să însemne o escaladare a conflictului, deși se vorbește foarte mult despre pace.

Atunci când am spus că ar trebui să vedem o posibilă rezolvare prin ONU, am fost ironizat, dar Rezoluția Consiliului de Securitate a confirmat că o bază reală pentru a se realiza pacea ar trebui să treacă prin acest for, chiar dacă Franța și Regatul Unit se vor fi abținut.

Discuția privind trimiterea de trupe de menținere a păcii trebuie abordată diferențiat, în funcție de evoluția negocierilor și a situației din teren.

Implicarea României în sprijinul Ucrainei a fost destul de puțin transparentă, până când ni s-a impus să cedăm un sistem PATRIOT, apoi am devenit mai vizibili. Sprijinim forțele ucrainene pentru pregătire, inclusiv pentru F-16, dar o implicare directă cu trupe (prezență în Ucraina), nici măcar la nivel de instructori, nu ar fi realistă, în contextul în care SUA, Marea Britanie și Canada și-au retras instructorii înainte de invazia rusească.

Pe de altă parte, participarea la forțele ONU de menținere (nu de impunere!) a păcii nu poate fi denunțată (refuzată), deoarece este interesul României ca în țara vecină viața să revină la normal, să înceteze luptele și să înceapă reconstrucția.

Participarea la reconstrucția Ucrainei este inevitabilă, din cauza geografiei, dar cât și cum se poate decide doar politic.

Realitatea ne demolează toată prezumția. Nu avem nimic solid în relația cu SUA, suntem neglijați în NATO, nu participăm la principalele discuții din Europa.

De ce ar trebui să ținem cont?

Avem un parteneriat cu Statele Unite și nu este oportun că îl punem noi sub semnul întrebării.

Am primit mustrări privind respectarea principalelor valori ale democrației, rămâne să devenim credibili, să comunicăm corect și prin cine poate să ne reprezinte cu responsabilitate.

Comunicarea între instituțiile din România și cele din SUA sunt permise de existența Parteneriatului, e necesar doar să folosim canalele potrivite și să se comunice corect.

Rediscutarea parteneriatului cu SUA în condițiile noii administrații, ar presupune concesii/ cedări economice importante. Ne permitem, ce garanții avem? Până acum avem exemple negative, am primit o etichetă care ne obligă să cedăm, să oferim, să negociem din poziții dezavantajoase.

UE s-a dovedit incapabilă să asigure securitatea statelor membre – discuțiile de la Paris sunt elocvente, dar este datoria noastră să avem o poziție realistă și clară privind interesele noastre de securitate. Obținerea susținerii altor state este o problemă diplomatică și nu se realizează la televizor.

Starea reală a capacității noastre de apărare este din nou neclară, fardată și nerealistă.

Care ar putea să fie punctul de vedere al României în discuțiile privind Ucraina:

• Soluția de pace ar trebui să fie aprobată/validată la nivelul Consiliului de Securitate al ONU (dacă am fost dați ca exemplu, putem și noi să recurgem la dreptul internațional)
• Stabilirea unei zone demilitarizate, de o parte și de alta a liniei de demarcație ce va fi negociată
• Forțe internaționale de pace, din care România ar trebui să facă parte. Nu UE, nu NATO. Altfel nu va fi acceptată de Rusia.
• Acceptarea unui acord în care forțele armate să fie la o dimensiune rezonabilă, dar să nu fie în măsură să fie o amenințare pentru România. Înarmarea fără limite a Ucrainei nu trebuie să ne fie indiferentă. Oricând vecinii noștri pot fi orientați împotriva noastră.

România trebuie să aibă un rol important în reconstrucția Ucrainei, și poate acorda facilități pentru transporturile pe teritoriul și prin spațiul aerian românesc, precum și alte contribuții, pe care nu le pot detalia.

Există și scenarii în care războiul din Ucraina s-ar putea încheia cu preluarea controlului total de către Rusia. Probabil și al Moldovei. Putem împiedica ultima ipoteză? Dar toate scenariile ar trebui discutate și analizate în spatele ușilor închise, de către responsabilii de situație, cu cooptarea experților pe care îi consideră necesari, neapărat cu discuții discrete la nivel diplomatic cu toți partenerii noștri strategici.

Abordarea pragmatic realistă a intereselor României și a obiectivelor pentru următorii cinci ani (conform noii Strategii Naționale de Apărare) nu este un atribut al suveraniștilor /extremiștilor /radicalilor. Este o problemă de securitate națională, așa încât trebuie să fie abordat de către instituțiile statului român. Credibilitatea statului român este foarte grav afectată, presupune acțiuni rapide și ferme. Justiția trebuie să fie pusă în cadrul corect și să se exercite corect, nu politic.