Dronele și doborârea lor

În ultimele zile au fost foarte multe opinii, acuze, glume și dezbateri mai mult sau mai puțin profesioniste cu privire la dronele intrate în spațiul aerian al Poloniei, iar ulterior privind drona care a pătruns în spațiul aerian al României.

Mai mult de atât, a fost și o reuniune de urgență a Consiliului Nord-Atlantic, la nivelul Reprezentanților permanenți, la solicitarea Poloniei, conform articolului 4 din Tratat, deoarece i-a fost amenințată securitatea națională. În urma acestor consultări, a fost aprobată o nouă operațiune Aliată pentru sprijinul statelor din Estul Alianței, denumită „Eastern Sentry”, așa cum a fost prezentată de Comandantul Suprem al Forțelor Aliate în Europa (SACEUR), generalul Alexus Grynkiewich, în conferința de presă susținută împreună cu Secretarul General al NATO, Mark Rutte. De menționat că generalul Grynkiewich a fost pilot pe F-16 și F-22.

Imediat au fost anunțate ofertele Danemarcei, Franței, Regatului Unit pentru a contribui cu noi resurse pentru a realiza o apărare aeriană sporită și antidronă. Se pune accent pe eliminarea „găurilor” (gapps) din zonele vulnerabile, unde este posibil să continue provocările Rusiei.

Oficial, aceste state au pus la dispoziție avioane (Rafale, Eurofighter Typhoon), sisteme antiaeriane cu baza la sol (inclusiv Patriot), dar și nave (fregate). Deoarece principala vulnerabilitate constatată a fost în domeniul combaterii dronelor, probabil că sistemele antidronă ce vor fi dislocate nu au făcut obiectul informării publice.

Reacția Poloniei a fost aproape imediată, prin aprobarea accesului forțelor care vor executa operațiunea Eastern Sentry. România încă nu a dat această aprobare, posibil să fie în curs de procesare procedurală, pentru a avea aceeași situație penibilă din mai 2014, când avioanele CF-18 canadiene nu au putut să execute misiunea pentru care au fost dislocate, deoarece nu exista aprobarea misiunii în Parlamentul României. Între timp, este necesară doar o aprobare în CSAȚ și informarea Parlamentului.

Între timp, am explicat în mai multe rânduri care sunt problemele privind combaterea dronelor, dar nu cred că am fost suficient de coerent și explicit. Din acest motiv voi explica pe larg ce este cu dronele și cu combaterea lor.

Ce sunt dronele?

Mai întâi, drona era denumirea generică a Aeronavelor Fără Pilot (Unmanned Aerial Vehicle), dar a fost extinsă și pentru alte mijloace comandate de la distanță (Remote Control), adică fără om la bord, indiferent de mediul în care se deplasează (terestru, pe apă sau sub apă). Mai sunt cunoscute și ca Sisteme fără pilot, aeriene, terestre, pe apă sau sub apă (Unmanned Aircraft Systems, Unmanned Land Systems, Unmanned Sea Systems, Unmanned Undersea Systems)

La fel ca celelalte vehicule, pot fi de dimensiuni diferite, de la cea a unui avion de luptă, până la cele de buzunar, cu viteze diferite, mijloace de propulsie diferite. O clasificare a lor poate fi găsită în documentele Departamentul pentru Război (fost de Apărare) al Statelor Unite ale Americii, care menționează cinci categorii/grupuri (groups). Există și împărțiri funcție de dimensiuni, de greutate, de rază de acțiune, valabile inclusiv în reglementările aeronautice civile.

NATO are o clasificare pe clase, iar pe pagina Centrului Întrunit cu Competență pentru Puterea Aeriană (Joint Air Power Competence Centre) există un veritabil sistem de clasificare descris pe larg.

Din perspectiva misiunilor militare, dronele pot fi:

• de cercetare/observare, cu dispozitive optoelectronice de filmare și înregistrare, cu posibilitatea de transmitere în timp real a datelor, atât în spectrul vizibil, cât și în infraroșu.
• de lovire a țintelor terestre, aeriene sau navale. Acestea pot fi de unică folosință (kamikaze) sau cu utilizare multiplă, prin lansarea de muniții și revenire la bază. Și aceste drone pot avea dispozitive de vedere/filmare, cu transmitere de date.

Dronele sunt controlate de la distanță, pe frecvențe radio specifice, uneori cu salt în frecvență, dar pot să aibă și o mare autonomie, pentru a evita interceptarea comunicațiilor. Autonomia este specifică dronelor utilizate pentru lovire, în special celor de unică folosință, care pot să fie dirijate utilizând softuri cu AI pentru evitarea obstacolelor și a mijloacelor de lovire.

Ce fel de dronă a pătruns în spațiul aerian al României?

Din relatările oficiale, ar putea fi o dronă de dimensiuni medii spre mari, de tip Geran, o variantă rusească a dronei iraniene Shahed-136, cunoscută ca dronă kamikaze.

Caracteristicile acesteia ar fi: lungimea – 3,5 m, anvergura – 2,5 m, greutatea totală – 200kg, viteza maximă – 185 km/oră, cu elice propulsată de un motor cu piston în doi timpi (cu ardere internă), fără telemetrie video de control (în unele versiuni), programată pentru traiect prestabilit, de la sol (fără transmitere de comenzi!), cu sistem de navigație bazat pe GPS/GNSS, altitudine de zbor între 60-4000 m, distanță peste 1000km.

Așadar, cam de două ori mai mare ca o barză cu aripile întinse, posibil fără comenzi directe de la sol, ceea ce o face dificil de descoperit pe radar sau cu monitorizarea comunicațiilor radio, indiferentă la un eventul bruiaj radio pe frecvențele de comandă.

Ce poate să facă un F-16 împotriva unei drone de acest fel?

F-16, indiferent de variantă (Block, modernizare, etc) este un avion de luptă multirol, care poate executa cu succes misiuni de apărare aeriană, inclusiv luptă aeriană apropiată, precum și misiuni de atac al țintelor de pe sol sau de pe apă, în sprijin apropiat al trupelor sau în adâncimea teritoriului inamic. Are un radar performant, deși cel de pe aeronavele achiziționate de România nu sunt cele mai performante, de tip AESA, poate comunica cu solul și cu alte mijloace aeriene prin Link-16, care permite cunoaștere situații aeriene și terestre cu date de la toți senzorii, nu doar cei proprii, un tun de bord cu o viteză de tragere foarte mare. Pentru Serviciul de Luptă – Poliție Aeriană este înarmat cu rachete ghidate radar (pentru ținte în afara razei vizuale) și autodirijate pe fascicol termic (pentru ținte apropiate).

Programul de pregătire a piloților presupune însușirea luptei aeriene și a manevrelor pentru apărare aeriană, inclusiv pentru interceptarea și lovirea țintelor de viteze mici. Totuși, aceste manevre nu includ combaterea unor ținte de dimensiuni mici și cu viteze atât de mici. Teoria spune că împotriva unor ținte aeriene care zboară cu viteze sub 100 kts (aproximativ 180 km/h), se acționează similar ca împotriva unei ținte terestre.

De obicei, țintele terestre vizate sunt de dimensiuni relativ mari, cele mai mici fiind mașinile de luptă sau tancurile. O țintă de dimensiunile dronei în discuție este foarte mică, dificil de menținut în vizor.

Limitele acționale pentru combaterea unei drone de dimensiuni mici și medii pentru un avion de luptă (F-16, Rafale, Eurofighter, F-35, etc) sunt date de următoarele:

• radarul de bord ar putea descoperi ținta, cu o probabilitate discutabilă, dar este foarte dificil să mențină ținta în încadrare, din cauza dimensiunilor reduse, a vitezei de deplasare și a apropierii de sol. Pilotul poate avea imaginea țintei din alte surse (radar de sol, alte aeronave), dar nu poate menține încadrarea.
• Lansarea unei rachete depinde de încadrarea radar, dar și de încadrarea țintei de către ogiva (senzorul) rachetei. Acest senzor poate fi orientat de radarul de bord, sau de poziția pe vizor a țintei (dacă este la vedere), dar trebuie să se autodirijeze și are nevoie de semnal termic. Deoarece amprenta termică este foarte mică, există o mare probabilitate ca racheta să nu încadreze ținta. În acest caz, o rachetă lansată SLAVE BORESIGHT (adică cu ținta la vedere), poate trece pe lângă țintă și poate ajunge la sol fără să explodeze, inertă, ași cum s-a întâmplat în Polonia.
• Tragerea cu tunul se poate face la fel ca pe o țintă terestră, cu posibilitatea de pierde din vedere ținta din cauza dimensiunilor mici, dar și cu o probabilitate foarte redusă de nimicire, din cauza dimensiunilor reduse și a împrăștierii relativ mari a tragerii aeriene.
• Menținerea țintei la vedere este extrem de dificilă, deoarece zboară cu viteză mult mai mică față de avionul interceptor, iar pilotul pentru a manevra trebuie să mențină o viteză minimă mai mare decât viteza de angajare, multiplicată cu radicalul suprasarcinii. Adică, la manevră cu înclinare de 60 de grade (o înclinare medie în astfel de manevre), viteza minimă trebuie să fie mai mare de 500 km/h, cu o configurație de zbor corespunzătoare Serviciului de Luptă.
• Doborârea țintei cu jetul determinat de motor și de rezistența indusă a avionului (remurul avionului) poate fi o soluție, așa cum au demonstrat piloții ruși, dar este o soluție riscantă, deoarece piloții sunt antrenați să nu treacă prin fața unei aeronave, interzisă de normele ICAO pentru interceptarea aeronavelor civile.

În concluzie, șansele ca un avion de luptă să doboare o dronă de dimensiuni mici și medii sunt foarte reduse, spre eșec.

De ce au fost folosite avioanele F-16, F-35 sau Eurofighter pentru interceptarea dronelor?

O întrebare firească, dar trebuie să ținem cont că acestea sunt mijloace în alertă maximă, pe timp de pace, cu care se poate acționa împotriva unor mijloace antiaeriene infractoare. Timpul de reacție, distanța care trebui parcursă pentru a intercepta drona și locul improbabil a l intrării, traiectul de zbor, fac imposibilă utilizarea unor mijloace antieriene cu baza la sol (tunuri antieriene). Alte aeronave (avionul de școală IAR-99 sau elicopterele IAR-330 SOCAT) au limitări tehnice care nu permit interceptarea în timp util și nici descoperirea țintei.

Care sunt cele mai bune soluții posibile pentru doborârea dronelor

Din experiența forțelor aflate în război, constatăm că cele mai multe drone sunt neutralizate/doborâte cu artileria antiaeriană de calibru mic, din apărarea apropiată a obiectivelor pe care aceste drone le atacă, sau prin bruiaj radioelectronic a comunicațiilor cu operatorul de la sol sau cu GPS/GNSS. Există și scenarii în care sunt folosite drone pentru acțiuni anti-dronă, dar presupun achiziții de drone de luptă aeriană sau de interceptare. O astfel de dronă ar putea fi „STRIGOI-2”, de concepție românească, a grupului KALKAN.

Presupun că în operațiunea NATO Eastern Sentry sunt incluse și sisteme de luptă antidrone, care sunt în continuă perfecționare, mult mai eficiente ca avioanele de luptă. Este necesar ca toată concepția privind Serviciul de Luptă – Poliție Aeriană să fie revizuită și adaptată noilor realități, cu introducerea de sisteme antidronă și de artilerie antiaeriană în apropierea obiectivelor apropiate de graniță, inclusiv în punctele în care s-au constatat pătrunderi repetate (dacă a fost cazul).

Populația trebui să fie pregătită pentru a se adăposti și proteja față de posibile căderi accidentale de drone sau resturi de drone, precum și de muniții utilizate pentru doborârea acestora. În cazul utilizării mijloacelor de bruiaj, este necesar să fie obținut acordul ANCOM, să fie realizat cu afectarea minimă a activității din regiunea respectivă, fără a pune în pericol traficul aerian.

Interzicerea zborului într-o anumită regiune, limitarea activităților în apropierea frontierei trebuie să fie avute în vedere, cu pierderile implicite asumate și bine evaluate. Aceste pierderi ar putea fi compensate prin mecanisme specifice la nivel european.

In concluzie, dronele sunt tot mai utilizate pentru că sunt dificil de neutralizat.

Pentru a face față noilor provocări sunt necesare noi sisteme de arme, noi proceduri, alte exerciții pentru pregătirea luptătorilor, inclusiv pentru acțiuni în timp de pace.

Pentru a îmbunătăți capacitatea de reacție a NATO este foarte important să contribuim cu ceea ce am învățat din reușitele și, mai ales din eșecurile noastre.