Iranul a fost vizat de președintele Trump ca amenințare și sursă a răului, care trebuie anihilată, încă din primul său mandat. Retragerea din 2018 a SUA din JCPOA (Joint Comprehensive Plan of Action), acordul negociat timp de trei ani de administrația Obama și liderii europeni cu Iranul a reprezentat un prim semnal privind viitoarea sa abordare.
Donald Trump a continuat bătălia electorală și după ce a câștigat alegerile, atât în primul mandat, cât și și în următorul. A făcut tot ce a putut pentru a demonstra că Obama a făcut numai greșeli, de la politicile sale pentru sănătate, la cele privind politica externă, iar acordul cu Iranul a fost ținta principală. În mandatul actual a anulat toate deciziile luate în mandatul președintelui Biden, continuă ce nu a reușit în madatul anterior din anularea deciziilor lui Obama.
Contestarea realizărilor lui Barack Obama nu a fost unicul motiv al retragerii din JCPOA, argumentul oficial fiind cel al unei negocieri slabe, iar acordul ar fi fost o cedare inadmisibilă a SUA în fața Iranului, care nu era suficient de constrâns și împiedicat să devină o amenințare pentru SUA. Principalele lacune invocate au fost cele privind lipsa restricțiilor pentru programul balistic iranian, activitățile regionale ale grupărilor teroriste Hamas, Hezbollah, etc, precum și limitarea restricțiilor privind programul nuclear la 10-15 ani. Consecința retragerii americane și reluarea sancțiunilor a fost reluarea programului nuclear de către Iran în 2019, ceea ce înseamnă anularea întregului acord de facto.
Presiunea premierului israelian Netanyahu a fost continuă și insistentă. Acesteia i s-ar fi adăugat posibilul acord al prințului moștenitor saudit, care a devenit un partener important al președintelui Trump după pachetul de investiții și achiziții agreate pe timpul vizitei fastuoase (regale) din Arabia Saudită. Operațiunea din iunie 2025, bombardarea principalelor facilități ale programului nuclear iranian cu bombardierele strategice B2, a fost concepută ca o demonstrație de forță, dar și o dovadă a determinării președintelui american de a rezolva definitiv și radical problematica dezvoltării unei amenințări nucleare iraniene.
Informațiile ulterioare, rumorile apărute și posibilitatea ca iranienii să-l persifleze, au contat pentru decizia de a pregăti o operație mai amplă, cu obiective mai ambițioase. Asigurările primite de la generalul Dan Caine și de la Secretarul de Război, Pete Hegseth, au contribuit la inițierea planificării, iar premierul israelian (posibil și prințul moștenitor), a contribuit la stabilirea obiectivelor operațiunii. Se pare că un argument important în alegerea și desemnarea generalului Caine în funcția de Chairman al Comitetului șefilor de state majore a fost promisiunea de a lovi năpraznic oricând și oriunde (probabil că se referea la Iran).
Declarate oficial au fost cele trei obiective: sublimarea oricărei posibilități de continuare a programului nuclear, distrugerea facilităților pentru lansarea și producerea rachetelor balistice și distrugerea marinei Corpului Gardienilor Revoluției, cea care răspunde de activitatea militară în Golful Persic, respectiv de securitatea Strâmtorii Ormuz.
Comandantul United States Central Command (USCENTCOM), amiralul Brad Cooper ( a nu se confunda cu Bradley, actorul), a planificat atent următoarea operațiune, a identificat țintele și resursele necesare, a coordonat acțiunile cu cele ale IDF, conform cerințelor politice. Pe linie de comandă, se subordonează direct Secretarului de Război și Președintelui SUA. Doar președintele este cel care decide. El poate ordona începerea operațiunii, întreruperea, amânarea sau anularea acesteia. Generalul Caine are doar rolul de consilier principal al președintelui, membru în Consiliul de Securitate Națională, fără rol direct în algoritmul de comandă.
Operațiunea „Epic Fury”, lansată pe 28 februarie 2026, a fost precedată de loviturile aeriene israeliene, din operația IDF „Roaring Lion”, care a însemnat în primul rând lichidarea principalilor lideri politici și militari, în primul rând a Ayatolahului Khamenei, care conducea Iranul de peste 40 de ani. Liderul spiritual suprem a fost lichidat printr-o lovitură aeriană executată de aviația israeliană, pe baza informațiilor de la CIA, cu intenția clară de a sprijini populația iraniană să se revolte și să înlocuiască regimul. Momentul lansării a fost ales cu atenție, diferit de cel al loviturilor din 2025. Deși se vorbea de continuarea negocierilor, de posibile soluții diplomatice, loviturile au fost lansate dimineața, în plină zi, atunci când liderii politici și militari probabil că au revenit din adăposturi, după o noapte de așteptare în care atacul nu se produsese. Surprinderea cu un atac de zi a fost ceva relativ nou în acțiunile forțelor americane.
Așadar, deși nu a fost un obiectiv declarat oficial, schimbarea regimului pare să fi fost principalul scop al operațiunii comune SUA-Israel, cu implicarea unui grup de susținători ai fiului fostului Șah iranian, Reza Pahlavi, care se considera favorit în preluarea puterii. Deși această prezumție a fost calificată ca puțin probabilă de Trump anterior declanșării operațiunii, a rămas ca posibilitate și este încă susținută de grupuri din exteriorul Iranului.
Lichidarea Ayatolahului nu a produs efectul scontat, dimpotrivă. Consecințele imediate au fost alegerea în timp scurt a înlocuitorului în persoana fiului celui ucis, care pare să fie mai radical față de SUA, cu resentimentele normale față de cei care i-au ucis familia. Se pare că și acest lider a fost grav rănit, incapabil să își exercite efectiv funcția. Dar există înlocuitori care transmit mesaje în locul său, suficient de dure, deloc împăciuitoare. Perioada de doliu de 40 de zile instituită și celebrarea martiriului lui Ali Khamenei fac aproape imposibilă orice manifestare de revoltă în stradă.
Loviturile care au urmat au vizat marina CG, facilitățile militare, în special aerodromuri, sisteme de lansare a rachetelor, radar și depozite de muniții. Se spune că Iranul are facilități importante săpate în munți și dispune de stocuri importante de rachete și drone. Reacția Iranului a fost mai puternică decât se anticipase, cu lovituri periculoase ale unor obiective importante din Israel, a unor baze americane din statele arabe vecine cu Iranul, cu distrugerea sau doborârea unor avioane americane, pierderi materiale, dar și umane pentru forțele americane.
Următoarea etapă importantă a fost cvasi blocarea Strâmtorii Ormuz, amenințarea distrugerii navelor care nu se supun concretizându-se prin lovirea și scufundarea unor vase.
Au urmat alte bombardamente, replici cu drone și rachete din partea iraniană, deloc demotivată, apoi ultimatumuri, reluate și întărite de lovituri cu bombe tot mai puternice.
Amenințarea cu dispariția unei civilizații, venită de la gardianul civilizației actuale, statul care a reușit să apere viitorul omenirii în două conflagrații mondiale, de partea bună a istoriei, a cutremurat toată lumea democratică, iar reacțiile interne au ajuns până la inițierea suspendării președintelui, cu toate că aritmetica membrilor Congresului american face aproape imposibil demersul, din punct de vedere teoretic. Al 25 – lea amendament este invocat și se strâng semnături, deși nu există niciun semn că vicepreședintele și-ar dori să preia prerogativele puterii, iar cele două treimi necesare în Senat par imposibil de obținut. Totuși, mesajul politic este transmis, s-a ajuns într-un punct critic.
Ultimatul este pe punctul să expire, bombardierele B-52 au decolat de pe bazele din Regatul Unit, avioanele de realimentare în aer au decolat de la Otopeni (patru din șase).
Cel care are puterea de a distruge o civilizație sau de a ordona anularea atacului trebuie să decidă. Orgoliul a hotărât că ar avea mai multe de câștigat dacă transmite anularea, demonstrează mai multă forță când poate să ordone unei forțe extraordinare să revină la sol cu bombele nelansate, cu misiunea neexecutată, cu amenințarea că o pot face oricând. „La loc comanda”, am spune noi, ABORT, ABORT, ABORT au primit comandanții militari care planificaseră și conduceau direct această operație, comparabilă cu lansarea bombelor nucleare din august 1945.
Un singur om a decis să oprească un dezastru, iar pentru asta așteaptă ovațiile, aprecierile tuturor, bineînțeles și premiul pentru pace. A ales să deblocheze strâmtoarea și să accepte negocieri cu iranienii, la rugămintea prim-ministrului Pakistanului, Shehbaz Sharif, și a influentului șef al Comitetului Statelor Majore ale Forțelor Armate Pakistaneze, mareșalul Asim Munir. Cu abilitățile specifice unui fost șef de servicii de informații, mareșalul a știut cum să îl convingă pe Trump că puterea este mai explicită atunci când poți să menții amenințarea, fără să apeși pe buton.
Ce urmează?
Greu de anticipat. Când a adormit, președintele Trump era fericit, satisfăcut de marea decizie luată, convins că va fi declarat erou. Toată lumea îi va mulțumi pentru măreția gestului său de lider al lumii, anularea distrugerii și deblocarea navelor din strâmtoare ar trebui să însemne un val de mesaje de mulțumiri și apreciere. Poate nu în ultimul rând, iranienii îi vor fi recunoscători și îl vor propune viitor Ayatolah.
Șocul trezirii într-o lume diferită, în care minunata sa decizie, bunăvoința sa și imensa sa clemență au fost interpretate ca slăbiciuni, ca o înfrângere. Poate că au reușit să-i ascundă că iranienii au ieșit în stradă și s-au declarat învingători, dar cele 10 puncte de la care pleacă negocierea ar fi trebuit să i se prezinte, deoarece este punctul de plecare al negocierilor, așa cum a fost prezentat de partea iraniană.
Posibil să nu fi citit tot în seara precedentă, să nu fi înțeles implicațiile fiecărui punct, dar lipsa ovațiilor și a mulțumirilor posibil să-l fi revoltat deja. I-a trimis pe Hegseth și Caine să răspundă jurnaliștilor și să marcheze încheierea operației Epic Fury, din punct de vedere a obiectivelor, care (așa cum spuneam), au fost îndeplinite cu măreție.
Pregătirea vizitei din China nu poate să fie umbrită de o slăbiciune, miile de bombe aruncate, extraordinarele lovituri care au obliterat toată puterea militară a Iranului sunt presiuni care transformă The Great Decision într-o renunțare rușinoasă.
Sperăm să nu fie așa, jocul de poker al președintelui american poate să aibă multe necunoscute, cu blufuri și cacialmale, cărți bune și cărți mincinoase, cu ași sub mânecă sau sub masă. Deocamdată, avem scăderi de cotații bursiere la petrol și produse petroliere, destul de semnificative, numai bune pentru speculații majore. Șocurile venite din acest salturi au îmbogățit peste noapte sau au sărăcit multe persoane, dar impactul se va resimți mult timp și în întreaga lume.
Instabilitatea indusă întregii lumi prin acțiunile din ultimul an, precum și prin mesajele transmise pe rețeaua X au determinat o criză complexă, pe care fiecare o gestionează în felul său. Unii se înarmează, alții se izolează, se declară încheieri de războaie, se continuă și se încep noi războaie în numele păcii, se amenință cu distrugerea unei civilizații și se revendică cea mai măreață țară și civilizație.
Realist (neorealist), profesorul Mearsheimer îi critică dur pe președintele american și pe Secretarul său pentru Război, comparându-i cu ministrul de externe iranian, în termeni prea puțin favorabili.
Posibil să nu fie respectat termenul de două săptămâni, oricare parte poate să fie responsabilă pentru încălcarea acordului, oricând avioanele pot decola din nou, iar civilizația iraniană este încă în pericol de a fi lovită crunt. Puțin probabil că traversarea strâmtorii este sigură și că prețul petrolului va continua să scadă.
Iranienii nu se vor declara învinși și nu vor accepta mare parte din cele 15 puncte propuse de americani, iar americanii nu vor accepta nici jumătate din cele 10 puncte propuse de iranieni.
Așadar, avem o amânare, o iluzie de pace într-un conflict în care cei care l-au declanșat au intrat în capcana imposibilității unei ieșiri onorabile.
Statele arabe vecine cu Iranul nu se vor simți mai sigure. Au fost asigurate de menținerea în zonă a forțelor americane, deși “capacitatea militară iraniană a fost distrusă complet”!
Ultimele ore sunt o demonstrație usturătoare a acestei dileme privind viitoarele acțiuni: va fi mai bine să apese butonul sau să renunțe?
Recomandari 