COVID-19, pensii și populism

Politica ultimilor ani se face prin dezbinare și instigarea unora împotriva altora (distanțarea socială!), cu soluții miraculoase și izbăvitoare, doar în preajma momentelor electorale. Iar atunci când sacul e gol și nu mai ai de unde să dai mita electorală, soluția populistă este tăierea de la cei care au mai mult (nu mai contează cum), cu promisiunea că vei da la cei care au mai puțin. De la depozite bancare fabuloase, la proprietăți imobiliare, cei care au făcut averi folosind pozițiile publice deținute au tot interesul de a distrage atenția publică, de a o orienta către alții, către cine altcineva decât cei care au „pensii nesimțite”.

În plin război între susținătorii menținerii măsurilor de prevenție și cei care vor anularea sau relaxarea lor, partidele politice au găsit tema cu care să deturneze atenția publică, să atragă simpatia atât de importantă pentru obținerea votului atot-protector și atot-legitimator în iminentele alegeri. Opinia publică era pregătită, întrucât subiectul a fost pe toate ecranele, atunci când lipseau evenimentele cu rating. Dezbaterile pe tema pensiilor prind, în primul rând pentru că au fost devoalate pensii enorme, cu mult mai mari față de veniturile medii ale unei familii de clasă medie. În România, standardul ar fi o familie de funcționari la stat (bugetari), care nu ar fi magistrați sau directori de companii de stat.

Așadar, reacțiile ar fi justificate, deoarece unele pensii au fost stabilite eronat, cu dedicație, de către politicieni, din diverse motive. Iar nivelul de trai în România este foarte redus la majoritatea populației. Dacă subiectul este alăturat imposibilității măririi pensiilor mici, succesul este garantat. Cum s-a ajuns aici, care ar fi soluțiile pentru corectarea situației? Nici nu mai contează. Soluția este una singură, TĂIEREA! Să terminăm cu ciocoii noi, pensionarii favorizați!

Despre recuperarea prejudiciilor de la cei dovediți că au furat, confiscarea averilor nejustificate, niciun cuvânt. Subiectele nu au nicio relevanță, atâta timp cât mita oferită magistraților nu i-a salvat pe distinșii politicieni de condamnări și chiar de închisoare.

Ar fi putut să fie și altfel? Desigur, dar nu ar fi avut același impact. Aș vrea să fac o precizare: nu comentez și nu deplâng scăderea pensiei, chiar dacă unii vor trebui să își reorganizeze viața pe principiul „restul, restul să mai aștepte”. Deranjează modul în care s-a stabilit „nivelarea”, „egalizarea”, mai ceva ca în comunism. E adevărat că noi, pensionarii de astăzi, mai avem unele reflexe comunistoide, de egalitarism, dar ar fi bine să lămurim câteva lucruri.

În primul rând, vilele, iahturile, și vacanțele de lux nu sunt rezultatul acestor pensii, cu mici excepții. Deținătorii averilor realizate inexplicabil, întrucât au lucrat doar la stat, iar veniturile lor nu le-ar fi permis nici măcar un apartament în centru, achiziționat după 2000, nu dau atenție pensiilor, întrucât au alte surse de venituri. De la depozite bancare fabuloase, la proprietăți imobiliare, cei care au făcut averi folosind pozițiile publice deținute au tot interesul de a distrage atenția publică, de a o orienta către alții, către cine altcineva decât cei care au „pensii nesimțite”.

Pentru a înțelege problema pensiilor, orice economist cu bună credință ar fi putut explica modul în care se stabilesc acestea, cu trimitere la statele capitaliste dezvoltate, cu tradiții în identificarea soluțiilor corecte pentru retribuirea muncii.

Așadar, pensiile de stat sunt venituri pe care statul le garantează foștilor săi angajați, din domenii critice, pentru a le răsplăti activitatea. Aceste pensii nu au nicio legătură cu „contributivitatea”, deoarece beneficiarii au fost și sunt plătiți de către stat, din bugetul de stat, bazat pe contribuții, dar nu din cele pentru pensii! Prin aceste pensii statul îi motivează să lucreze pentru binele public, îi încurajează să promoveze în carieră, generează condițiile pentru o concurență a valorilor pentru ocuparea funcțiilor importante. Aceste pensii se stabilesc în raport cu ultima poziție deținută sau cu cea mai înaltă poziție ocupată într-o perioadă determinată. Cât de mare este acest raport, este o problemă de decizie politică, funcție de situația economică și de posibilitățile bugetare. Acest raport este cuprins între ½ și 9/10, cu valori diferite în fiecare stat. Iar raportul față de salariul/solda funcției echivalente se menține pe toată durata acordării acesteia. Pensiile sunt, de fapt, plata muncii desfășurate, pe care statul nu și-o permite pe timpul serviciului, din două motive.

Primul este imposibilitatea recompensării riscului printr-o sumă, la un moment dat. Al doilea este necesitatea determinării loialității și continuității, întrucât încasarea unei sume fabuloase poate însemna și plecarea beneficiarului, producerea unui gol în sistem.

Așadar, pensia este parte a contractului inițial, este ceea ce oferă statul în contrapartidă la jurământul făcut de către cetățean. Modificarea regulilor în timpul jocului, mai ales atunci când cel în cauză nu mai poate reacționa este o lovitură sub centură, un semn de neseriozitate din partea statului.

Există și pensiile care au la bază „contributivitatea”, care au la bază același principiu ca și pensiile private, respectiv sumele de cotizare realizate pe timpul activității.

În mod real, pensiile de stat acordate pe principiul „contributivității” nu reprezintă doar sumele cu care a contribuit cetățeanul la fondul de pensii, deoarece cu sumele acumulate în 40 de ani de serviciu, ar putea fi plătite aproximativ 80-100 de pensii, conform procentului stabilit pentru contribuțiile la pensii. Așadar, statul și-a asumat să acorde pensii mai mari decât sumele colectate, printr-o convenție, care stabilește modul de calcul al pensiilor.

Soluțiile corecte și bine argumentate nu sunt utile oamenilor politici, pentru că își pierd instrumentele de persuasiune asupra electoratului, ba chiar este posibil să se constate că viața socială poate să funcționeze chiar și fără guvern, așa cum s-a întâmplat în Belgia.

Politica ultimilor ani se face prin dezbinare și instigarea unora împotriva altora (distanțarea socială!), cu soluții miraculoase și izbăvitoare, doar în preajma momentelor electorale. Iar atunci când sacul e gol și nu mai ai de unde să dai mita electorală, soluția populistă este tăierea de cei care au mai mult, cu promisiunea că vei da la cei care au puțin.