Capacitatea națională de apărare – Armata României (propunere de dezbatere aplicată)

Actuala modificare a relațiilor internaționale a trezit un sentiment de nesiguranță pe care îl credeam uitat, după intrarea în familia statelor membre NATO și amplasarea pe teritoriul României a unei importante unități de interceptare a rachetelor balistice din sistemul american AEGIS.

Prezența forțelor americane, considerată esențială pentru securitatea noastră, a devenit o sursă de nesiguranță, din cauză incertitudinii menținerii lor.

În aceste condiții, preocuparea generală privind capacitatea noastră proprie de apărare este deplin justificată, iar abundența știrilor pe acest subiect nu ar trebui să ne mire. Deoarece mulți au descoperit o cale mai facilă de a se informa pe orice subiect, prin interogarea ChatGPT sau OpenAI Chat, abundența informațiilor se reduce la răspunsurile bazate pe statistici ale acestor noi surse de informații din viața noastră, considerate de mulți infailibile, pentru că nu sunt alterate de subiectivitatea opiniilor umane. Desigur, cei inițiați știu să facă diferența, au capacitatea de a se strecura prin întrebări succesive, astfel încât să nu se rezume la răspunsurile alterate însăși de Inteligența Artificială, prin multiplicarea de produse bazate pe aceeași sursă.

Am menționat cele de mai sus, pentru a justifica acest text, care își propune să interfereze cu alte opinii privind #capacitateadeapărare a României sau #armataRomâniei, diferite de pozițiile care pun accentul pe necesitatea unei rezerve. Despre necesitatea și soluția acestei rezerve mi-am exprimat opinia, cu argumente, în alte comentarii.

Așadar, după mai multe interpelări în care mi s-a cerut să spun cât de mare ar trebui să fie Armata României, care ar fi structura ei, câte tancuri, câte avioane de luptă, câte nave ar trebui să aibă, după ce am fost somat să dau un număr clar al necesarului de forțe (militari), după ce am fost atacat public pentru ce am făcut sau nu am făcut, pentru ce am gândit sau nu am gândit, consider justificat să îmi duc mai departe raționamentele privind capacitatea națională de apărare, așa cum ar rezulta din evaluarea capabilităților necesare.

În 2011 am inițiat o Foaie de parcurs, după un model utilizat de Șeful Armatelor franceze, amiralul Edouard Guillaud, pentru a corecta unele decizii anterioare greșite și pentru a eficientiza structura de forțe a Armatei României. Am finalizat documentul în 2012, împreună cu o echipă din care au făcut parte viitorii generali Daniel Petrescu și Mircea Gologan, precum și viitorul meu colaborator la https://monitorulapararii.ro/, Liviu Ioniță. Acesta a constituit baza pentru Planul pentru refacerea capacității operaționale a Armatei României, aprobat de CSAȚ în 2013 și a fost un prim demers pentru o Analiză Strategică a Apărării, care nu s-a finalizat din rațiuni dificil de înțeles, fiind considerat suficient de conducerea ministerului, pentru acea perioadă.

Într-un articol anterior am descris procesul de planificare a apărării naționale, așa cum este conceput prin lege, dar este important să se știe că în 2020 a avut loc prima Analiză Strategică a Apărării, deși structura rezultată a fost concepută doar de Statul Major al Apărării, iar în 2024 a fost inițiată o Revizuire a acestei Analize, tot la nivelul ministerului. Ar fi bine să se înțeleagă rostul acestui proces, care ar trebui să fie fundamentul noii Strategii Naționale de Apărare a Țării, pe care o va prezenta Parlamentului viitorul Președinte al României.

Am făcut aceste precizări, întrucât e bine să fie clar că dimensiunea clară a structurii de forțe destinată apărării, necesarul de resurse, inclusiv cele financiare, modul cum trebuie să fie organizată această structură, vor fi rezultatul acestei analize, care ar trebui finalizate la nivelul Parlamentului, cu datele ce vor fi furnizate de Ministerul Apărării Naționale (pentru că este instituția desemnată de CSAȚ pentru a realiza acest studiu).

Într-un interviu am spus că România ar trebui să aibă o armată de aproximativ 300 000 de oameni pentru a face față celei mai grave amenințări, fără a avea sprijin extern (aliat), dar costurile pentru o astfel de Armată ar putea fi în jur de 10% din PIB. Altcineva a insistat, dorind să știe pe ce mi-am fundamentat această afirmație, cerându-mi calculele, numărul de brigăzi și regimente, flote și flotile, avioane și tancuri. Răspunsul meu a fost scurt, am făcut trimitere la Conceptul Strategic al NATO, care prevede realizarea unei Forțe de Reacție a Alianței de 300 000 de oameni, ca urmare a atitudinii agresive a Federații Ruse.

O evaluare a necesarului de forțe pentru Armata României a fost realizată în perioada aderării la NATO, împreună cu o echipă de experți americani CUBIC, foști militari, iar aceste studii se găsesc la documente clasificate NATO Secret, adică nu pot fi făcute publice. Din acea evaluare au rezultat câteva modele, din care a fost selectat cel al Armatei de 90 000 de militari, devenită ulterior, de 90000 de oameni (inclusiv 15 000 de civili), apoi a fost redusă cu 10% din rațiuni financiare, apoi la mai puțin, din rațiuni de încadrare, cu bugete variind între 1,3 și 2,5% din PIB.

Desigur, acele studii ar trebui revizuite, la nivelul amenințărilor actuale, precum și al tehnologiilor actuale. Misiunile din Irak și Afganistan au definit noi nevoi, iar războiul din Ucraina ne-a relevat un alt mod de a privi tacticile, operațiunile și strategia militară. Tehnica achiziționată sau cea care urmează să fie achiziționată impune structuri organizatorice care să permită operarea eficientă și eficace, mentenanța și sustenabilitatea îndelungată a capabilității constituite.

Proiectul meu privind o posibilă capacitate de apărare credibilă are la bază experiența proprie, câteva studii privind alte armate, precum și prezumția că Alianța Nord-Atlantică se va menține, iar Uniune Europeană își va constitui capacitatea proprie de apărare preponderent prin integrarea capacităților naționale, la care se vor adăuga comandamente și capabilități comune. Nu voi intra în detalii de ordin tactic și voi da valori aproximative pentru fiecare structură, deoarece valorile reale reprezintă informații clasificate, iar multe dintre acestea nu îmi sunt accesibile.

Așadar, pentru a ști ce fel de structură de forțe constituim, este foarte important ce fel de militari vom avea. Prima opțiune este cea a militarilor profesioniști, adică funcțiile de soldat și gradat (comandant de grupă/echivalent) să fie încadrate cu militari angajați pe bază de contract pentru minim trei ani, cu posibilitatea de prelungire anual, pentru încă maxim doi ani, dar nu mai mult de vârsta de 35 de ani (așa cum prevedea legea inițial). Subofițerii ar trebui să fie selecționați doar dintre aceștia, după ce au confirmat aptitudinile și au însușit pregătirea specifică, adică după minim doi ani de contract. Pentru cei care doresc să devină ofițeri, ar trebui să existe posibilitatea acceptării la examen, după primul an de contract, ca sursă alternativă la absolvenții de colegii militare.

A doua opțiune ar fi reintroducerea serviciului militar obligatoriu, cu posibilitatea de a se recuza acestui serviciu celor care în timp de război ar putea fi mobilizați la locul de muncă, pentru activități esențiale, care nu sunt compatibile cu operarea de armament și muniții. Categoria celor care pot să servească apărarea națională, fără să lupte efectiv, trebuie definite prin lege, întrucât sunt vitale pentru societate în timp de război, așa cum a demonstrat războiul din Ucraina. În această categorie intră personalul medical, piloții de transport, finanțiști, dar și agricultori, energeticieni, informaticieni, etc. Serviciul militar ar trebui să dureze minim 18 luni și ar trebui urmat de convocări anuale pentru menținerea unei rezerve credibile pentru anumite poziții din statele de organizare.

Pentru că tehnica actuală necesită instruirea pentru operare și menținerea deprinderilor, precum și pentru că ideea de obligativitate generează o reacție negativă la nivel social, susțin prima opțiune, dar nu o exclud pe a doua, în condițiile unei proceduri inteligente și bine pregătite pentru recrutare.

Așadar, cu o resursă umană profesionistă, cu echipamente moderne, la toate categoriile și armele, cu structuri adaptate necesarului pentru operarea tehnicii, structura de forțe ar trebui să fie de aproximativ 90 000 de oameni. Am identificat următoarele capabilități, funcție de prioritățile rezultate din Revizuirea Analizei Strategice a Apărării (voi menționa misiunea de bază a capabilității, detaliile nu sunt publice):

• cercetarea, supravegherea și culegerea de informații de nivel strategic;
• supravegherea și cercetarea spațiului aerian;
• cercetarea și supravegherea spațiului marin și submarin al Mării Negre;
• Poliție Aeriană și apărare aeriană din aer;
• capacitate minimă de sprijin aerian și lovire din aer;
• apărare antiaeriană cu baza la sol, cu rază mare, medie și mică;
• apărare antiaeriană nemijlocită;
• război electronic;
• operațiuni speciale – cercetare-diversiune, acțiuni în adâncime, căutare-salvare prin luptă;
• capacitate psyops;
• comunicare strategică și relații publice;
• cercetare cu control de la distanță, fără om la bord;
• lovire cu control de la distanță, fără om la bord;
• contracarare sisteme de cercetare și lovire fără om la bord;
• luptă antiblindate cu mijloace aeriene (elicoptere);
• luptă antiblindate cu tancuri;
• luptă antiblindate cu artilerie;
• capacitate de reacție și manevră, ocupare-recucerire obiective;
• apărarea litoralului;
• lovire sol-navă;
• lovire navă-navă;
• patrulare și protecție a litoralului;
• cercetare și lovire submarină cu scafandri și mijloace fără om la bord;
• protecția nemijlocită a obiectivelor strategice;
• operațiuni în zonă montană;
• operațiuni în zonă lagunară;
• protecția navigației pe Dunăre;
• protecția navigației pe căile maritime;
• capacitate de transport aerian;
• capacitate de transport naval;
• capacitate de transport terestru, pe roți și CF;
• construcții și reparații de drumuri, poduri și Căi Ferate;
• construcții și reparații de infrastructură de aerodrom;
• minare-deminare;
• capacitate de mascare-disimulare;
• comunicații satelitare, radio și radioreleu, transmisii de date;
• centre de comandă pentru comandamente operaționale;
• asigurare medicală pe spitale de rol 2, 3 și 4;
• asigurare logistică întrunită;
• bază navală;
• capacitate de mobilizare și operaționalizare rapidă a forțelor de rezervă;
• alte capabilități rezultate din analiza strategică.

Desigur, aceste structuri pot fi dimensionate și regândite împreună cu experți ai fiecărei arme, dar și cu Catalogul de capabilități al NATO și Manualele de evaluare tactică.

Pentru fiecare structură, în funcție de nivelul de pregătire (readiness), ar trebui stabilite costurile (cheltuielile), astfel încât orice modificare în bugetare să se reflecte în nivelul de ambiție al planurilor de pregătire și reciproc.

Pentru a fi cu adevărat operaționale, entitățile militare ar trebui să fie încadrate cu personalul necesar în proporție de minim 90%, dar acest lucru este greu de realizat. Nivelul ridicat de reacție ar putea fi stabilit prin rotație, cu cel puțin o treime din forțele de reacție pregătite să acționeze în maxim 48 de ore, iar celelalte forțe să poată acționa în 30 de zile, cu excepția structurilor care se operaționalizează după mobilizare.

Pentru a menține acest nivel operațional, ar fi necesar un buget anual de minim 2,5% din PIB, în afara oricărei achiziții, doar pentru pregătirea personalului și întreținerea tehnicii și infrastructurii existente. Pentru achiziții de tehnică sunt necesare fonduri de cel puțin 0,5% din PIB, iar pentru infrastructura necesară ar trebui încă aproximativ 0,5% din PIB, ceea ce ne-ar încadra în ținta de cheltuieli care ar putea să fie stabilită la summitul NATO de la Haga, din iunie 2025.

Structuri de forțe mai mari pot fi imaginate în paradigma actuală, a unei armate șvaițer, cu multe funcții neîncadrate, o armată de carton, nici măcar de teracotă.

Războiul din Ucraina ne-a demonstrat că o capacitate de reacție suficientă poate să obțină un timp de pregătire suficient pentru forțele de rezervă, dar pregătirea acesteia ar putea să însemne și sprijin extern, dacă este necesar să se instruiască pentru noi sisteme de arme. Pentru o armată a unui stat membru al NATO sau UE, timpul de reacție și capacitatea de ripostă sunt importante pentru a permite sprijinul aliat. La întrebarea cât putem/ar trebui să rezistăm singuri, răspunsul poate să aibă multe nuanțe. În primul rând, sprijinul aliat sau comunitar poate fi din prima secundă a unei confruntări militare, deoarece există Planuri Strategice de Apărare aliate. În al doilea rând, este foarte important ce fel de agresiune ar trebui să oprim. Sper că alegațiile privind Poarta Focșanilor sunt doar diversiuni, iar militarii nu se pregătesc pentru scenariile construite în anii 70.

Pentru o capacitate de apărare credibilă și sustenabilă sunt necesare achiziții de tehnică militară, noi structuri organizaționale, personal bine instruit și cazărmi corespunzătoare. Suplimentar, trebuie să fie construite facilități pentru a putea primi sprijin aliat, dar și pentru personalul ce va fi mobilizat.

• Sistemele cu control de la distanță, fără om la bord (drone) presupun modificarea structurii existente la nivelul fiecărei unități tactice, de la nivel grupă (un operator dronă, similar cu lunetistul), până la nivel brigadă, astfel ar fi mai ușor de integrat în orice operațiune. Constituirea unor flote de drone independente ar putea fi utilă doar pentru instruirea personalului pentru operarea acestora, fără tactici și integrarea în misiuni. Aceste structuri ar putea avea un caracter temporar.