Despre înzestrare și importanța achizițiilor pentru realizarea unei capacități de apărare credibile [1] am mai scris, despre importanța SAFE [2] și posibilitatea ca acest instrument european important să devină un măr otrăvit am avertizat cu câteva luni în urmă. Noile contracte semnate în etapa a doua, ca achiziții multinaționale, confirmă, din păcate, cele mai pesimiste presupuneri, cu posibilitatea de a fi legitimate retroactiv printr-o aprobare în Parlament, post factum.
În grila tuturor reprezentanților media dronele ocupă unul din primele locuri, după ce au fost drone descoperite și pierdute, altele descoperite târziu au produs pagube, iar , mai nou, unele au fost doborâte. Frenezia succesului poate determina o stare de autosuficiență periculoasă, deoarece nu există nicio garanție că orice dronă viitoare va fi descoperită, urmărită și doborâtă.
În acest context, aflăm despre contractul de achiziție a radarelor Thales împreună cu Franța. Nu voi face nicio referință la faptul că Thales este o companie franceză, deoarece există asigurări privind o localizare a producției de ceva în România, o promisiune care ar vrea să acopere și lipsa oricărei mențiuni privind mentenanța echipamentelor.
Necesitatea modernizării sistemului național de supraveghere este evidentă în condițiile apariției amenințărilor acestor obiecte cu dimensiuni relativ reduse, greu de detectat cu radarele clasice, de generație mai veche. Radarele AESA, de concepție relativ nouă (2019), pot realiza o imagine aeriană mai clară și pot detecta aceste ținte la distanțe mai mari cu 20-30 km, ceea ce asigură un timp de reacție suplimentar de aproximativ 10-15 minute.
Am comparat radarele GM-200, pe care le vom achiziționa, cu un radar AESA, la un preț similar. Oricine poate face același lucru, iar comparația pe care o poate face orice AI este evidentă. Este adevărat, datele sunt din surse deschise, americanii nu sunt eligibili pentru SAFE, dar abia acum ajungem la problema în sine.
Cheltuirea sumei pe care o putea accesa România a devenit un scop în sine, pentru a profita de avantajele împrumutului. Atenție, împrumutul nu este nimic gratuit. Ar fi putut fi alte echipamente achiziționate cu aceste fonduri? Probabil că da. Ar fi fost vreo problemă dacă nu s-ar fi cheltuit toți banii? Nu, doar o oportunitate ratată.
Cea mai importantă întrebare ar trebui să fie: achiziția celor 12 radare GM-200 asigură realizarea capabilității de supraveghere a spațiului aerian și de dirijare a mijloacelor de combatere a țintelor aeriene periculoase? Exista o soluție mai bună? La prima întrebare sunt câteva rețineri, venite din răspunsul la a doua: soluția unui radar AESA ar fi fost mai bună, mai sigură.
Argumentul instrumentului de finanțare este slab, deoarece există și posibilitatea instrumentului de finanțare american, FMF/FMS, la care România are acces, în același timp cu accesul la o tehnologie mai nouă.
Dezvoltarea industriei europene de apărare nu este un argument solid, dacă se dorește dezvoltarea în sensul utilizării celor mai noi tehnologii, deoarece americanii au oferit și soluții de implicare a industriei românești în producerea de componente, cu includerea în sistemul logistic multinațional al companiei americane.
Lipsa oricărei informații privind mentenanța readuce în discuție problema achiziției echipamentelor pe ciclul de viață, așa cum o fac majoritatea statelor, precum și includerea tuturor costurilor aferente, pentru a ști cu precizie costurile anuale.
Legiferarea post factum pare să fie regula utilizării fondurilor din SAFE în România, după ce grupul de lucru a fost legiferat cu puțin timp înainte de trimiterea documentelor la Comisie, așa cum a semnalat Q Magazine [3].
Militarii vor lupta cu ceea ce vor avea, așa cum au făcut întotdeauna, iar limitările echipamentelor nu le pot fi imputate. După ce au fost trimiși la luptă cu furci și topoare în Primul Război Mondial, nu este surprinzător că, timp de mai bine de zece ani, nu s-a putut achiziționa nimic din cauza unui buget ridicol, de aproximativ 1,35-1,5% din PIB, când Flota se bazează pe nave repuse în serviciu, fără sisteme de armament, pe aeronave aflate la final de ciclu de viață și pe arme Kalașnikov.
Semnalele de alarmă din 2011, 2012 și 2013 nu au produs efectele necesare, dar a venit 2014, cu omuleții verzi care au ocupat Crimeea, și 2022, cu o invazie oprită excepțional prin inovare și adaptare.
Pentru viitor, România trebuie să-și construiască o capacitate de apărare proporțională cu cea a vecinilor noștri, iar capacitatea de luptă a Ucrainei trebuie să fie primul element de referință.
Pentru moment, atenția este îndreptată spre Franța, spre Thales, pentru a ne asigura că investiția făcută prin SAFE este reală, că nu este doar un cost politic.
[1] https://stefandanila.wordpress.com/wp-admin/post.php?post=1731&action=edit
[2] https://stefandanila.wordpress.com/wp-admin/post.php?post=2070&action=edit
Recomandari 