Educația și COVID-19 (2)

Nu suspendați educația, nu îngropați viitorul națiunii!

Viața va reveni la normal, la un moment dat. Atunci când transmiterea bolii nu va mai fi un risc atât de mare, dar va fi un alt fel de normal. Nu vom mai fi aceiași, niciunul dintre noi, dar mai ales copiii. Iar dacă educația lor este suspendată există riscul inducerii unei forme de autism în masă, din care mulți nu își vor mai putea reveni, iar vina nu este a lor.

Este momentul să fie folosite toate avantajele tehnologice, toate posibilitățile pe care le are întreaga societate pentru a îmbunătăți educația, în mod generalizat și uniform. Există și posibilități de a suplimenta informațiile și sprijinul pentru cei mai inteligenți, dar există și oportunitatea de a evalua corect capacitățile educaționale reale ale cadrelor didactice.

La aproape trei luni de la luarea deciziei de închidere a școlilor, după o perioadă mai lungă decât orice vacanță mare, așteptam soluțiile pentru salvarea educației naționale.

În Educația și COVID-19 am invitat distinșii academicieni, experții în educație, oamenii de cultură să se implice pentru a nu periclita viitorul unei întregi generații, de fapt, viitorul unei națiuni.

Tehnologia actuală oferă șansa de a continua procesul educațional de la distanță, șansă inexistentă în urmă cu doar câțiva ani. Posibilitatea de a comunica la distanță, inclusiv prin video conferință nu mai este doar la îndemâna unor structuri de conducere de înalt nivel sau al marilor corporații, ci este disponibilă pentru întreaga lume, în anumite condiții: existența echipamentelor tehnice (calculatoare, laptopuri, tablete sau smartphone), încărcarea unor aplicații care facilitează această comunicare și un minim de cunoștințe pentru a le utiliza.

Filozofia învățământului la distanță nu este nouă, iar noua tehnologie a făcut posibilă dezvoltarea unei forme evoluate de educație, denumită „e-learning”. Deși nu este foarte dezvoltată în România, această formă de educare a fost folosită de mai multe universități din România, iar în renumite universități internaționale funcționează programe de studii din ce în ce mai variate.

Cu toate acestea, liderii educației naționale, de la cel mai înalt nivel, par să fie refractari la abordarea în acest mod a soluțiilor de contingență pentru educație în anul COVID-ei („ei” pentru că Disease = boală).

De luni de zile suntem bombardați cu campanii la care niciun sociolog nu reacționează, niciun membru al CNA (instituție care are rolul de a ne proteja de mesaje dăunătoare!) nu reacționează la mesajul „eu îmi vreau viața înapoi”. Mesaj instigator, chiar dacă nu este clar împotriva cui.

Îmi amintesc duminica de după tragicul eveniment de la „Colectiv”. Dezordinea, mizeria, urmele de sânge și fum, oamenii îndurerați de pierderea celor apropiați, totul genera revoltă. Lipsa niciunei fețe bisericești timp de peste trei zile, cu toate că locul este atât de aproape de sediile Patriarhiei, Mitropoliei Bucureștiului și Facultății de teologie a alimentat sentimentul de revoltă care m-a cuprins, la fel ca pe toți cei care veneau să aprindă o lumânare pentru cei dispăruți. Revolta a fost folosită politic, ajutându-i pe unii să ajungă în unele poziții, iar pe alții să își dărâme adversarii. Așadar, nu pot fi ignorate mesajele instigatoare, stimați membri ai CNA, dacă nu aveți alt interes! Este foarte posibil ca cel care l-a creat să nu fi realizat impactul, iar obiectivul său să fi fost unul corect, dar experții ar trebui să reacționeze.

„Spălatul pe mâini” a devenit prea repede un mod de a fi pentru persoanele cu responsabilități publice, la cel mai înalt nivel. Dacă închiderea școlilor a fost o măsură necesară și a fost luată la timp, închiderea procesului educațional nu poate fi o soluție. Este clar că nu există nicio șansă de a se reveni în sălile de clasă în acest an școlar, dar aceasta nu justifică precipitarea pentru anunțarea închiderii situației școlare. Demobilizarea elevilor după acest anunț vine pe fondul unor încercări mai mult sau mai puțin reușite ale cadrelor didactice de a restabili legătura cu proprii elevi, de a relua cursurile „online”. Este adevărat că nu toți copiii au dispozitivele tehnice necesare, că nu toți profesorii sunt la fel de abili în utilizarea aplicațiilor, că sunt stângăcii și nemulțumiri, dar acestea nu justifică soluția radicală.

Ce așteptări sunt (încă) de la ministerul educației? Foarte puține, în acest moment, în care toată lumea pare să se fi împăcat cu ideea că nu se mai poate face nimic, singurele sarcini fiind cele de realizare a evaluărilor finale pentru elevii din clasele a opta și a douăsprezecea.

Este posibil să mă înșel, iar cei din minister să lucreze asiduu la:

• Revederea programelor școlare în contextul continuării educației de la distanță
• Regândirea educației formale prin utilizarea facilităților de comunicare moderne
• Regândirea metodelor pedagogice și inițierea de cursuri pentru educatori
• Implicarea companiilor IT (scutite de multe taxe și impozite în România!) în realizarea de programe educaționale pe platforme multimedia
• Implicarea oamenilor de cultură (șomeri, cu puține mijloace de subzistență în acest moment) pentru realizarea unor produse media educaționale, motivante și atractive
• Implicarea media în planificarea unor canale și ore de emisie a pentru a transmite produsele educaționale cu conținuturile noi
• Identificarea de soluții pentru transportul, cazarea și hrănirea copiilor din zone greu accesibile, izolate și asigurarea condițiilor pentru învățare în regim de carantinare, inclusiv cu programe afterschool

Această perioadă de timp în care copiii nu pot să meargă la școală nu trebuie irosită. Menținerea contactului cu profesorii este importantă, dar nu în sensul efectuării acelorași ore, după aceleași reguli, doar că, de această dată, prin teleconferință. Nu cred că aceasta este soluția. Este bine că se poate realiza contactul prin teleconferință, dar nu se pot ține orele la fel. Preluarea metodelor și procedeelor din „e-learning” ar putea fi o soluție. Reanalizarea obiectivelor din programe este o necesitate. Obiective mai puțin pretențioase, dar realizabile sunt de preferat niciunui obiectiv. Să nu uităm, dacă educația formală și cea informală nu se realizează, educația non-formală va ocupa tot timpul disponibil al copilului sau tânărului.

Readaptarea la viața socială va fi mult mai dificilă după ce copilul va urmări ce filme va dori, va sta ore în șir pe rețele de socializare și va juca tot ce găsește disponibil, la toate nivelurile, indiferent de stările pe care un astfel de joc i le poate induce. Părinții, oricât de bine intenționați ar fi și oricâte facilități li s-ar crea pentru a sta cu copii acasă, nu au cunoștințele necesare pentru a îndruma învățarea, pentru a înlocui pedagogul.

Este adevărat că nu toți elevii vor fi la fel de receptivi, dar nici în clasă nu sunt la fel toți, nu au aceleași rezultate și nu au aceeași motivație. Dar este datoria sistemului național de învățământ să îndrume și să orienteze educația tuturor, până la momentul în care viața va reveni la normal. Mai ales că educația este considerată o „dimensiune a securității naționale” și există un proiect „România educată”.

Viața va reveni la normal, la un moment dat. Atunci când transmiterea bolii nu va mai fi un pericol atât de mare, dar va fi un alt fel de normal. Nu vom mai fi aceeași, niciunul dintre noi, dar mai ales copii. Iar dacă educația lor este suspendată există riscul inducerii unei forme de autism în masă, din care mulți nu își vor mai putea reveni, iar vina nu este a lor.

Este momentul să fie folosite toate avantajele tehnologice, toate posibilitățile pe care le are întreaga societate pentru a îmbunătăți educația, în mod generalizat și uniform. Există și posibilități de a suplimenta informațiile și sprijinul pentru cei mai inteligenți, dar există și oportunitatea de a evalua corect capacitățile educaționale reale ale cadrelor didactice.