Într-o societate funcțională cu o economie puternică, care se vrea și un stat social (doar nu a fost înlocuit comunismul cu ceva mai prost!), necesitatea schimbării legilor, a modernizării cadrului juridic sau chiar reformarea societății prin legi adaptate noii realități istorice și sociale este nu doar acceptată, dar și promovată cu putere de către mai toate partidele politice. Fiecare program este mai corect și mai echitabil decât celălalt. Bineînțeles, schimbarea partidului de la putere înseamnă noi legi sau modificări prin care se schimbă fundamental legile celuilalt.
Dorința de a trăi mai bine, de a avea mai mult, de a fi comparabili cu cei din democrațiile care au învins în confruntarea de aproximativ 70 de ani cu comunismul este firească. Accesul liber la informații și dreptul de a călători liber prin lume fac această dorință cu atât mai intensă.
Redescoperirea capitalismului de către vajnicii luptători pentru construcția „societății umane multilateral dezvoltate” a însemnat și necesitatea implementării unor principii aspru criticate cu câțiva ani înainte, de către aceiași demagogi. Câtă corectitudine puteau genera cei care erau obișnuiți să raporteze fals producții la hectar sau să vopsească iarba pentru a masca uscăciunea?
Au trecut cei 25 de ani premoniți pentru schimbare, iar reforma la nivelul mentalităților ar trebui să se vadă, „generația de sacrificiu” a făcut loc unei alte generații, „imaculate” ideologic, generația viitorului. Noi legi au fost inițiate, dezbătute, aprobate și validate pentru o societate democratică, capabilă să muncească conform principiilor economiei de piață, promovând drepturile omului.
Astfel s-a întâmplat și cu legile salarizării și a pensiilor. După mai multe modificări și completări, a izvorât ideea unei legi unitare a salarizării și a unei legi unitare a pensiilor. Pentru mulți a părut că vine, în sfârșit, normalitatea. Ne-am maturizat politic, știm ce trebuie făcut, în sfârșit se face ordine. Fiecare spera că îi va fi mai bine, că va primi mai mult pentru aceeași muncă. Fiecare dintre bugetari, pentru că o lege unică a salarizării poate fi aplicată doar pentru cei care sunt plătiți direct de la bugetul de stat. Pentru pensii, a fost lansat un nou concept – contributivitatea, marea minciună care umple canalele de știri și mințile oamenilor. Această nouă „corectitudine” parcă ar vrea să înlocuiască alt „ideal”, cel al retribuirii comuniste – „de la fiecare după puteri, fiecăruia după necesități”.
Desigur, odată intrați în NATO, au fost suficiente voci (în instituțiile cu militari) care au clamat salarizarea „ca la NATO”, iar la intrarea în Uniunea Europeană, și mai multe voci au cerut „salarizarea ca în UE”. Dorințe absolut firești, dacă ești într-o familie, îți dorești să ai aceleași reguli. Doar că, în ambele organizații, fiecare stat are propriile reguli, dar există multe principii comune.
Descoperirea deosebirilor, precum și mândria specific geto-dacică au încurajat o emanație de idei și dezbateri care ar fi trebuit să finalizeze inițiativa legilor unice cu cel puțin o capodoperă. Așteptările au fost mari, dezbaterile aprinse, dar cei care au contat au fost „experții”. Adică aceia care știu „să închidă un buget” și „să pună oamenii la locul lor”. Ei știu cel mai bine, mai bine ca oricare european, mai bine decât orice american cum ar trebui plătit un profesor, un medic, un preot, un militar, un polițist, un judecător sau oricare alt bugetar. Cred că am greșit, de judecători nu, nu ne atingem. Iar preoții nu fac obiectul, pentru că au venituri proprii. Ba nu, biserica este de stat, deci preoții sunt ai statului, trebuie să fie plătiți și de la buget.
Abia când s-a elaborat legea unică s-a descoperit că tot ce s-a privatizat și liberalizat nu era cu totul scos de la bugetul de stat, mai ales în privința salarizării. Până și companiile de stat, cele care luptă în piața liberă, pe principii concurențiale și de rentabilitate au bugete pentru plata angajaților. Grea misiune pentru „experți”, dar nu imposibilă. Ca aproape orice lege din noua noastră democrație, legea salarizării trebuie elaborată de ministerul de resort, adică ministerul muncii. Dar cu drastica supraveghere a „experților” de la Finanțe. Pentru că ei știu cel mai bine cum este cu bugetul, adică cu buzunarul din care dai și buzunarele în care primești. Pentru că retribuirea salariaților bugetari trebuie să fie după aceleași reguli cu cele ale salariaților din mediul privat. Adică, orice salariat plătește impozite, contribuții și taxe. Chiar dacă salariatul nu le dă el, voluntar, chiar dacă sumele cuvenite statului vin tot din buzunarul statului, jocul cifrelor trebuie să existe, pentru că așa crește PIB-ul, suntem mai bogați. Nu contează cât și ce producem, dacă rotim de două ori banii între buzunare, ne putem compara și cu Luxemburgul.
Totuși, să nu uităm că vorbim de munca la stat (așa sunt cuvintele în limba română!), adică salariile se stabilesc pentru fiecare funcție, la fel ca la privat, dar să nu uităm de sporuri, de îndemnizații, de prime. Altfel cum ne mai diferențiem? Ar putea să fie plătiți toți la fel! Cum mai face șeful diferența, cum își mai recompensează subordonatul fidel, pe cel care rămâne peste program sau elaborează lucrări de excepție? Sau care îi face servicii?
Fără a avea cunoștințele „experților”, îmi permit să presupun că în orice stat bugetarii sunt plătiți funcție de pozițiile pe care le ocupă. Adică, învățător, înseamnă o poziție în ierarhia socială și o retribuție conformă cu aceasta. Pentru menținerea pe această poziție, retribuția ar putea fi mărită periodic, într-un cuantum acceptabil, care să îl motiveze atât pe cel retribuit, cât și pe noul venit. Școala unde este angajat are un director. Acesta ar trebui să fie plătit cu o retribuție de director de școală, fără alte sporuri, dar această retribuție ar trebui sa fie mai mare cu cel puțin un leu față de oricare subordonat al său. Fără îndemnizație de conducere (asta presupune funcția), fără încordări psihice, spor de acces la informații sau alte invenții.
În mod similar, aceleași minime principii ar trebui să fie valabile pentru toate locurile de muncă/instituțiile plătite de către stat. Jocul de-a taxele și impozitele este irelevant, întrucât nu primește nimeni asigurări sociale în cuantumul în care a cotizat, nici șomaj, nici pensie.
Salarizarea bugetarilor se face funcție de importanța socială a muncii, într-o anumită perioadă de timp. Aș prefera ca situația internațională și nevoile statului român să determine o creștere substanțială a salariilor educatorilor, în detrimentul militarilor, a forțelor de ordine, de ce nu chiar a personalului medical. Din păcate, realitatea este alta, iar lipsa de motivație pentru rigorile vieții militare, pentru riscurile lucrătorului de la asigurarea ordinii sau intervenției de urgență, pandemia au făcut ca ordinea socială să fie alta. Din legea unică vedem că locul militarilor este în zona inferioară, cea mai înaltă funcție fiind puțin peste prima treime a ierarhiei. Totuși veniturile nu sunt la fel, din declarațiile de avere ale celor care sunt obligați să declare. De ce? Din cauza a numeroase sporuri, îndemnizații și prime care fac diferențieri subiective, injuste și netransparente. Pe de altă parte, este posibil ca militarii să ocupe funcții corespunzătoare unor grade mai mari, fără a avea și gradele respective, ceea ce nu este corect, nu poate fi înțeles de către militarii altor armate.
Am văzut de curând câteva argumente pentru pensiile militare, insistându-se că militarii plătesc și ei contribuțiile sociale. Așa este, în „fluturașul” militarului este consemnată contribuția la pensie, la șomaj, la asistență medicală. Pentru că așa a stabilit legiuitorul. Așa se dau banii de la bugetul de stat la apărare, după care se iau la bugetul de stat prin contribuții. Dacă luăm în calcul și faptul că pensiile militare se plătesc tot din bugetul apărării, constatăm că bugetul efectiv pentru apărare este la jumătate, restul fiind un joc al cifrelor. Dar aceste contribuții nu au nicio legătură cu cuantumul pensiei, întrucât nu acesta este principiul stabilirii pensiei militare. Este doar un instrument al statului pentru a se juca cu buzunarele.
Veți spune că nu am dreptate, că pensia este rezultatul contributivității. Nimic mai fals. Dacă pensiile ar fi strict rezultatul acestei „contributivități”, privită ca pe o economie de-a lungul vieții din partea salariatului, atunci pensiile ar fi cu mult mai mici. De fapt, pensia de stat este un ajutor social, pe care statul îl oferă cetățenilor săi în funcție de anumite criterii, stabilite convențional de către stat, prin lege. Chiar și pentru cei care au contribuit la fondul de pensii (din domeniul privat), statul le oferă o pensie în care echivalează contribuțiile lor, fără a le considera doar pe acestea. Există și un domeniu în care statul dă pensie funcție de veniturile din ultimul an, deși beneficiarul e posibil să fi lucrat doar în privat!
Au fost constituite mai multe fonduri, la care contribuabilul poate opta mai mult sau mai puțin. Pentru salariatul bugetar, statul este cel care acordă și transferă suma aferentă pentru fondul de pensii, la fel ca angajatorul privat, angajatul putând opta pentru unul sau altul dintre fonduri. Așadar, salariatul bugetar nu este un contribuabil în sensul propriu al cuvântului, ci beneficiază de contribuția statului la pensia sa. Dacă statul legiferează că salariatul va primi pensie o sumă proporțională cu veniturile sale pe timpul activității totale sau că va primi o sumă rezultată din suma activităților ponderate pe anumite funcții/poziții, este o opțiune legislativă care poate schimba metoda de calcul.
Întrucât viața a demonstrat că inflația, modificări temporare de legi sau crize economice au determinat modificări ale salariilor, iar echitatea în stabilirea pensiei ar însemna „la aceeași muncă, aceeași pensie”, atunci principiul stabilirii pensiei funcție de pozițiile deținute (eventual, perioada ocupării fiecăreia) ar putea fi o soluție mai bună decât cea a „contributivității”.
În Constituție a fost prevăzută legea pentru statutul cadrelor militare (nu se gândiseră Constituanții la profesionalizarea armatei!), o lege prin care să fie clar contractul pe care îl face cetățeanul cu statul, în condițiile acceptării conștiente a restrângerii unor drepturi. Prin acest statut/contract, statul ar trebui să se oblige să plătească asigurările de sănătate, ajutor pentru reconversie socială, pensie și ajutor pentru urmași (fără să facă jocul buzunarelor). Salarizarea ar trebui să fie conformă cu principiile ierarhiei militare, adică în funcție de grad și vechime, la fel ca în celelalte state membre NATO, iar pentru acele arme și funcții dificil de încadrat, ar trebui să existe un bonus, de până la xx% din soldă.
Integrarea militarilor în legea salarizării unice poate fi făcută, prin raportarea celorlalte funcții/poziții sociale la gradele militare, dar nu invers. La inițiativa salarizării militarilor conform gradelor și vechimii în grad, mi s-au opus argumentele „experților”, privind diferența între funcții, importanța, dificultatea, specificitatea fiecăreia. Argumente false, întrucât fiecare funcție trebuie să prevadă ce grad trebuie să aibă cel care o încadrează, ce experiență și ce studii. Prima de comandă sau „oscarul” sunt invenții românești, care măresc diferențele dintre militari și predispun la nedreptăți, corupție și abuzuri.
La așa o salarizare, dezastrul de la pensii nu poate fi decât o consecință. Salariile militarilor ar trebui să fie „speciale”, adică solde conform gradului, nu plata funcțiilor pe care le ocupă, iar militarii ar trebui să fie numiți, funcție de meritele lor, nu să concureze pe posturi. Pensiile militarilor ar trebui să fie „speciale”, deoarece sunt parte a contractului pe care militarul îl face atunci când depune Jurământul, fără vorbe mari, doar ca o compensare a drepturilor la care renunță. Iar această pensie trebuie să țină cont de ierarhia militară, deoarece constrângerile și responsabilitatea față de interesele statului sunt mai mari odată cu obținerea gradelor superioare. Altfel, de ce ar mai fi acordate?
Așadar, ce ar trebui făcut? În primul rând, salarizarea corectă, conform acelorași principii valabile în Marea Britanie, Polonia, Germania, SUA sau Canada (asta pentru a da exemple!), apoi stabilirea pensiei la un cuantum corect al funcției deținute la ieșirea la pensie, astfel încât toți cei care au avut aceleași grade, să beneficieze de aceleași pensii, indiferent când s-au pensionat. Pare simplu? Da, pentru că încă nu a ajuns la legislativ, prin mâna „experților”!
Recomandari 