Strategia Națională a Țării – împreună sau „mai vedem”?

Proiectul „Strategiei Naționale de Apărare a țării pentru perioada 2020-2024”, trimis Parlamentului de către Președintele României, îndeplinește condiția de termen pentru a fi supus dezbaterii și aprobării, este un document complex, de nivel strategic, care poate fi considerat un adevărat „proiect de țară”, adaptat condițiilor actuale, cu „multiple provocări”, în care amenințările, riscurile și vulnerabilitățile sunt identificate corect, cu spirit critic, într-un efort de cuprindere comprehensivă a situației. Evaluarea situației de securitate este explicită, prognozând că „lumea contemporană va deveni, cel puțin pe termen mediu, un spațiu de manifestare a unor riscuri și amenințări interconectate, care vor crește complexitatea, incertitudinea și volatilitatea mediului global de securitate”.

Obiectivele de securitate ale României sunt tratate în detaliu, la nivel intern și pe plan extern, un mod relativ nou de abordare a problemei, întrucât, în general, din obiectivele de securitate ale statului derivă obiectivele de politică externă sau cele privind apărarea, iar abordarea „din profil ar putea fi criticată de unii critici „literari”.

Este exprimată foarte clar opțiunea României de a solicita „consolidarea prezenței militare americane pe teritoriul României”, continuarea „susținerii demersurilor NATO de consolidare a prezenței aliate unitare și echilibrate pe flancul estic”, „consolidarea posturii NATO de descurajare și apărare în arealul Mării Negre”, precum și „susținerea procesului de maturizare a acțiunii în domeniul Politicii de Securitate și Apărare Comună-PSAC”.

Câteva comentarii:

Strategia a fost elaborată în baza Legii 203/2015, privind planificarea apărării. Deși la elaborarea precedentei legi s-a ridicat problema necesității unei Strategii de Securitate Națională, a cărei necesitate a fost argumentată de mai mulți experți în securitate, întrucât atribuțiunile Președintelui prevăzute în Constituție sunt prevăzute în mod explicit la capitolul „apărare”, s-a optat pentru menținerea titulaturii de „Strategie Națională de Apărare a țării”. Prin aceasta, s-ar putea înțelege că legislativul nu a dorit să îi ofere Președintelui prerogative mai mari decât cele prevăzute de Constituție. Totuși, lipsa unei prevederi explicite privind instrumentul prin care Parlamentul stabilește/validează/aprobă obiectivele de politică externă ale României, interesele sale strategice, determină abordarea acestora direct în acest document de planificare a apărării.

În Legea 203/2015 se prevede explicit că „Principalele documente care fundamentează planificarea apărării la nivel național sunt: Strategia națională de apărare a țării și Programul de guvernare. Așadar, acest document este destinat planificării „apărării naționale”,  și nu este unicul document care stă la baza planificării apărării, ci împreună cu „programul de guvernare”.

Am subliniat această prevedere, întrucât, vom vedea că proiectul de strategie, la fel ca și precedentul, a depășit cadrul legal, printr-o abordare ce se dorește „cuprinzătoare”. Demersul nu este greșit, întrucât ar fi un bun mesaj strategic în mediul internațional, ar demonstra coerență în politica României, iar validarea de către Parlament ar atribui caracterul de lege, astfel încât orice guvern ar veni, ar trebui să țină cont de strategie atunci când își construiește programul de guvernare. În condițiile în care suntem în prag de alegeri parlamentare, acest demers ar părea cu atât mai mult necesar.

Cu toate acestea, sunt câteva probleme care ar putea genera discuții și chiar respingerea documentului de către unele partide. Deoarece argumentele pentru aprobarea noii Strategii sunt prezentate chiar în scrisoarea adresată de către Klaus Iohannis președinților Senatului și Camerei Deputaților, mă voi opri doar la câteva prevederi, care ar putea face obiectul disputei politice.

În primul rând, documentul este mai mult decât o Strategie Națională de Apărare, este o Strategie de Securitate Națională, chiar „extinsă”! Profesioniștii din domeniul securității naționale cunosc diferențele.

În al doilea rând, perioada pentru care este propusă Strategia, este 2020-2024, adică se păstrează eroarea din precedentul document privind perioada de valabilitate. Deși pare ridicol, întrucât s-au respectat prevederile legii în privința termenelor, acum, în acest moment, apărarea națională este în afara oricărei strategii (!), dintr-o simplă eroare determinată de lungimea de cinci ani a mandatului Președintelui și de valabilitatea de patru ani a Strategiei naționale de apărare a țării, deși legea prevede că „Strategia națională de apărare a țării are ca orizont de acoperire durata unui mandat prezidențial, conținând și prevederi pe termen mediu și lung”.

Desigur, acesta este doar un amănunt, aparent nesemnificativ, dar poate fi un motiv de respingere a documentului, mai ales că aceeași lege nu prevede posibilitatea amendării pe timpul dezbaterilor din Parlament. În jocul politic cu care deja ne-am obișnuit, ar putea urma învinovățiri privind lipsa de responsabilitate din partea ambelor părți, dar importanța documentului, prevederea explicită din lege sunt argumente solide.

Nu îmi propun să analizez fiecare frază în parte, dar nu pot să trec peste motto-urile celor două strategii. Cea din 2015 își propunea realizarea unei „Românii puternice în Europa și în lume”, obiectiv dificil de evaluat, iar noua Strategie ne propune ca să acționăm împreună pentru o Românie sigură și prosperă într-o lume marcată de noi provocări”. Dacă la prima se poate deduce că România își propune să își dezvolte capacitatea proprie de apărare pentru a fi mai puternică, iar acordul politic pentru alocarea a 2% din PIB pentru apărare este deja un prim pas elocvent în această direcție, în noua Strategie pare să nu fie vorba despre apărare, ci despre ordine publică, servicii de contrainformații și dezvoltare economică.

Este adevărat că o capacitate de apărare credibilă se poate realiza cu o capacitate economică suficientă pentru a o susține, dar implicarea capacității de apărare în problemele de ordine publică se face doar în situații excepționale, în limitele prevăzute de lege, în completarea forțelor destinate acestei misiuni, conform altor legi.

Încă din scrisoarea adresată președinților celor două camere ale Parlamentului, Președintele României ne avertizează că la elaborarea documentului au contribuit toate instituțiile cu responsabilități în domeniu, fapt care ridică un mare semn de întrebare, din două motive: documentul, după aprobare, devine literă de lege pentru aceste instituții, iar faptul că și-au stabilit singure misiunile sau obiectivele ar putea genera alte controverse. Al doilea motiv este legat de organigrama Administrației Prezidențiale, care cuprinde un Departament pentru securitate, al cărui principal rol este chiar realizarea acestei Strategii. Faptul că unele instituții ar fi putut să corecteze draftul trimis de către șeful Departamentului, poate să afecteze autoritatea acestuia sau, dacă șefii instituțiilor nu au vrut să îl „deranjeze”, este posibil ca unele prevederi incomode pentru instituție sau chiar contrare opiniei experților acestora să nu fi fost transmise la Administrația Prezidențială.

Alte posibile „mofturi” ale unor cârcotași:

• După „Cuvântul înainte”, urmează o Introducere, urmată la rândul ei de un capitol introductiv, în care ni se explică același lucru. Unul din motivele detalierii și explicațiilor (mai lungi decât în precedenta Strategie), ar putea fi urmarea deciziei de a evita un „Ghid al Strategiei”, așa cum s-a întâmplat în 2015.
• Abordarea „integrată a securității”, „edificarea unei autentice comunități de securitate, apărare și ordine publică” ar putea naște dezbateri sau chiar reacții de respingere, după experiența „protocoalelor”. Deși legile privind apărarea națională și cele privind situațiile excepționale stabilesc atribuții pentru forțele de ordine în domeniul apărării și funcții de sprijin pentru armată în situații de urgență sau pe timpul Stării de alertă, „edificarea comunității” reprezintă un mesaj mai puțin specific democrațiilor, ci statelor autoritare.
• Strategia nu se limitează la descrierea dimensiunilor securității, demers util pentru a înțelege contextul, merge chiar mai departe și stabilește (la fel ca precedenta), direcții de acțiune pentru fiecare dimensiune în parte, deși legea prevede explicit „direcțiile de acțiune și principalele modalități pentru asigurarea securității naționale a României în domeniul apărării”. Abordarea dimensiunii economice nu se limitează la problematica apărării, substituindu-se programului de guvernare, fără să atingă modul în care va fi implicată economia în realizarea capacității de apărare, deși prin lege este prevăzută pregătirea economiei pentru apărare, precum și pregătirea teritoriului. Dacă ar fi fost abordată necesitatea creșterii mobilității militare și dezvoltarea infrastructurii specifice ca o prioritate, atunci Strategia și-ar fi respectat domeniul de aplicabilitate. La fel și în ceea ce privește energia, educația, sănătatea, demografia și cultura. Abordarea „dimensiunii securitatea mediului înconjurător” depășește cu mult cadrul unei strategii de apărare, chiar și a uneia de securitate, această problematică nefiind în prerogativele prezidențiale.
• Ultimul capitol este mai mult decât îndrăzneț, iar propunerea de înființare a unui „Grup de reflecție Strategică” duce cu gândul la „Academia de Științe ale Securității Naționale”, trocul pentru aprobarea precedentei Strategii, adică o altă căpușă birocratică, în condițiile în care există CSAȚ, Departament pentru securitate la Administrația Prezidențiale, la care se adaugă alte formate de tip comitet sau comisie pe care iluștrii predecesori le-au creat.

În concluzie, documentul este o continuare a precedentei strategii, ceea ce induce un sentiment de siguranță, deoarece continuitatea înseamnă stabilitate și consecvență. Poate fi considerat un „program de țară”, depășind cu mult domeniul apărării naționale. Poate fi un document programatic util dezvoltării României, chiar dacă nu ar presupune neapărat înființarea unui grup de reflecție.

Documentul este atacabil, atât din punctul de vedere al respectării constrângerilor legale, cât mai ales prin prisma imixtiunii în responsabilitățile altei instituții executive, respectiv Guvernul, care este limitat în construirea programului de guvernare în domenii care sunt strict în competența acestuia.

Așadar, dacă nu va exista un nou „acord”/troc politic, acest document nu va trece de o majoritate ostilă Președintelui.