Am promis că voi argumenta soluția achizițiilor de echipamente militare prin acord guvern la guvern, nu prin licitații, în contextul ultimelor evenimente. Voi preciza de la început că am făcut propuneri concrete miniștrilor, prim-miniștrilor din perioada 2014-2017 privind modul în care se pot întări parteneriatele strategice, se poate realiza o capacitate economică de înaltă tehnologie, printr-un program de înzestrare cu echipamente militare performante și compatibile cu cele din Alianță.
Pentru început, trebuie să privim realitatea în mod corect, fără să o cosmetizăm. Tehnica și echipamentele militare sunt învechite, în cea mai mare parte, necesită înlocuire. Facilitățile din „industria de apărare” au fost realizate pentru a asigura mentenanța și chiar fabricarea unora dintre acestea, pe licențe sau acorduri cu fosta URSS, preluate ulterior de către Federația Rusă.
Majoritatea acestor facilități nu pot fi utilizate la realizarea de produse noi, introducerea de noi linii tehnologice presupune cheltuieli mai mari decât construcția unor clădiri noi, costurile de întreținere a celor existente sunt mari, iar actualele linii tehnologice ar trebui evacuate, fiind neutilizabile. Scoaterea din funcțiune, casarea și/sau valorificarea acestora presupune alte cheltuieli. Personalul necesită calificări și certificări, ceea ce presupune școlarizare, respectiv condiții de vârstă și aptitudini, iar forța de muncă tânără disponibilă este relativ redusă în multe zone ale țării. Nivelul de salarizare este sub cel al unor poziții similare la aceeași companie, în alt stat, ceea ce crește pericolul emigrării după calificare.
Pe de altă parte, nivelul de ambiție trebuie să fie pe măsura posibilităților reale. Ar fi foarte bine să putem fabrica în totalitate un avion (model românesc), un elicopter, un tanc, un transportor, un sistem de rachete sau o corvetă. Dar pe piață există deja, la un nivel tehnologic pe care îl putem atinge într-o perioadă destul de lungă de timp. Oricum, sunt foarte puține state care pot construi în întregime un întreg sistem de arme, în majoritatea cazurilor componentele se fabrică în diferite state partenere la un proiect. Cu atât mai mult, nu am putea să construim toate echipamentele menționate mai sus (adică tanc, avion, elicopter, navă, rachete, etc). Ar trebui să ne hotărâm ce, pentru ce și cu cine facem transferul tehnologic, pentru ce perioadă, cu ce costuri și în ce condiții. s-au făcut câțiva pași, dar ar fi bine să existe o strategie reală, gândită și sprijinită de toate forțele politice.
Statutul de membru al NATO nu exclude achiziții din alte state, din afara Alianței, dar din articolul 3 al Tratatului se poate deduce că ar fi bine să se realizeze de la statele semnatare. Astfel se asigură interoperabilitatea sau chiar comonabilitatea la unele echipamente. („Pentru atingerea într-un mod cât mai eficient a obiectivelor acestui tratat, părțile, acționând individual sau colectiv, prin dezvoltarea propriilor mijloace și prin acordarea de sprijin reciproc în mod continuu și eficace, își vor menține și vor dezvolta capacitatea individuală și pe cea colectivă de a rezista unui atac armat”).
În cadrul NATO sunt mai multe state producătoare de echipamente și tehnică militară, concurente între ele, există consorții multinaționale, iar în ultimii ani concurența între companiile europene și cele americane a crescut, la un nivel îngrijorător. În Uniunea Europeană achizițiile publice sunt reglementate, dar Directiva europeană privind achizițiile[1], la art.15, 16 și 17 prevede exceptarea achizițiilor pentru apărare în anumite condiții. Întrucât majoritatea statelor își construiesc sistemul de securitate nu doar prin forțe proprii, sistemul de parteneriate strategice joacă un rol important, chiar în interiorul unei alianțe precum NATO.
Întrucât unele informații nu pot fi publice, organizarea acestor achiziții trebuie să fie reglementată și pusă în practică fără discriminări, în același mod pentru toate achizițiile.
Nesiguranța, oscilațiile, procedurile schimbate de la caz la caz, dar mai ales promisiunile neîmplinite sunt deosebit de periculoase. Voi detalia câteva dintre situațiile care ar trebui să fie lecții pentru achizițiile viitoare, fără a învinovăți pe nimeni, cu rezerva că unele informații nu pot fi făcute publice, deocamdată, iar la altele nu am avut acces în totalitate.
Achiziția de avioane de luptă multirol a fost inițiată încă din anul 2006, atunci când a fost prezentată necesitatea acestei achiziții de către Statul Major al Forțelor Aeriene. Au fost multe discuții legate de numărul acestora, de necesitatea de a fi noi sau în uz, de tipul acestora sau furnizor. S-a elaborat un Studiu, la nivel de „experți”, ale cărui rezultate a variat, funcție de opțiunea politică sau de „viziunea” șefului Forțelor Aeriene din acele vremuri. Încă din 2007 a fost vehiculat ca posibilă soluție avionul suedez Saab JAS 39 Gripen, care deja fusese preluat în leasing de către Cehia și Ungaria. Timp de aproximativ cinci ani compania suedeză a fost încurajată să participe la expoziții, mitinguri, sponsorizări ca foarte posibil câștigător. Au fost discuții la nivel diplomatic, în care partea suedeză a fost foarte ofertantă, iar reprezentanții României au încurajat așteptările. În 2011, după luarea deciziei de a achiziționa 32 de avioane F-16 noi, partea suedeză s-a simțit lezată, iar relațiile bilaterale s-au răcit simțitor.
În cursă a mai fost și Eurofighter, pe filieră italiană, dar aici nu au fost promisiuni, dimpotrivă, nivelul foarte ridicat al cheltuielilor pentru operare erau greu de surmontat și a fost prezentat deschis la toate întâlnirile. În plus, italienii aveau deja un contract, pentru avioanele de transport C-27 J Spartan, ale cărui rate s-au plătit cu mare greutate și multe întârzieri în perioada crizei din 2008-2012.
În final, achiziția de F-16 s-a făcut printr-o lege, elaborată în mod special, aprobată în foarte scurt timp (de la momentul inițierii respectivei legi), ca unică soluție la acel moment, de fapt o decizie politică a prim-ministrului din 2013, în urma deblocării unor frecvențe și valorificarea lor. Nu pot să comentez mai mult, dar există documente care descriu întregul proces.
Achiziția sistemului antiaerian Gepard (Ghepard), de la compania germană KraussMaffei a fost o soluție temporară la sfârșitul anilor 90, pentru aproximativ zece ani. În planificarea inițială a fost modernizarea ulterioară a sistemelor și chiar o posibilă achiziție de echipamente superioare acestei versiuni. Cu toate că au fost transmise oferte în acest sens de către partea germană, aceste echipamente nici nu s-au modernizat, dar nici nu s-au înlocuit. O punte de legătură între România și Germania s-a rupt.
Transportoarele blindate 8×8 sunt subiect de discuție cam de tot atâta timp ca avionul de luptă. S-a discutat cu multe companii, s-au făcut promisiuni. Germanii de la Rheinmetall Defence au intrat într-un proiect de cercetare-dezvoltare finanțat cu bani din bugetul de stat pentru un nou model de transportor , în timp ce la nivel european consorțiul OCCAR a stabilit Boxer-ul ca transportor european. Nu voi comenta achiziția Piranha, deoarece am prea puține informații. Știu doar că au fost multe probleme cu Piranha 3 și s-au dat asigurări că nu va fi la fel cu Piranha 5. Modul de derulare a contractului de până acum a demonstrat contrariul.
Același consorțiu OCCAR (la care România nu s-a afiliat), a stabilit că nava de patrulare care va înlocui fregate și corvete europene va fi construită cu lider compania italiană Fincantieri, dar există și o fregată multi-misiune europeană, care este construită de către Naval Group (Fr) și Orizzonte Sistemi Navali (It). Există un elicopter de atac european, dar și alte echipamente la care sunt parte statele inițiatoare, dar și cele afiliate.
Pentru corvete s-a ales procedura licitației, deși se luaseră mai multe decizii de atribuire directă prin acorduri guvern la guvern. Modernizarea celor două fregate T-22, preluate după scoaterea din uz de către Marina Regală Britanică din cauza costurilor prea mari de operare, a fost subiect de discuții cu Marea Britanie, Olanda, Franța, Italia și Turcia timp de mai mulți ani. Compania olandeză Damen (cu capital exclusiv privat!) a făcut un pas înainte, pentru a avea un avantaj, a preluat șantierul de la Galați, unde a construit coca unei nave pe care a prezentat-o autorităților române. Ulterior, atunci când părea că lucrurile sunt clare, a cumpărat de la compania sud-coreeană Daewoo acțiunile pentru șantierul naval Mangalia, obținând chiar dreptul de a stabili managementul șantierului din poziția de acționar minoritar (majoritar fiind statul român), printr-o hotărâre de guvern.
Surpriza a venit la declararea câștigătoarei licitației, respectiv compania franceză Naval Group, ceea ce a provocat o reacție dură a olandezilor, prin contestații și plângeri penale. Până la soluționarea acestora, semnarea unui contract este blocată. Așadar, nu se face nimic. Olandezii sunt supărați că au pierdut, francezii că au câștigat dar nu pot primi banii. Presiunile sunt din ambele părți, legăturile diplomatice cu niciunul dintre state nu s-a consolidat din acest demers, dimpotrivă. Modernizarea bătrânelor fregate mai are de așteptat, întrucât a fost la pachet (ca offset) cu achiziția de corvete.
Construcția de elicoptere în România are o istorie interesantă, cel puțin la fel de complexă ca a celorlalte. De la discuția cu compania canadiană Bell, pentru elicoptere de atac, cu specializarea prealabilă a unei grupe valoroase de ingineri, rămași la respectiva companie, la discuțiile cu Airbus și vizitele la nivel de Președinte, cu implicarea directă a președintelui Holand, ulterior a Președintelui Macron. Promisiunile s-au reluat chiar de ziua națională a Franței din 2020, la ceremonia la care a participat Președintele României, dacă nu cumva doar una dintre părți le-a perceput așa. Printre acestea au fost și tatonări ale companiei americane Sicorsky, pentru elicopterele Black Hawk, de la asamblare, la mentenanță.
De curând s-a anunțat resemnarea unui memorandum pentru mentenanța elicopterelor Sikorski Black Hawk, de data aceasta cu compania poloneză PZL Mielec. Ce mai rămâne din promisiunea făcută francezilor? Mai ales că tocmai mai primiseră o lovitură prin eliminarea din cursă a celor de la MBDA pentru rachetele de coastă, atunci când jocurile păreau deja făcute.
Mai există problema compensărilor prin implicarea economiei românești. Orice achiziție de tehnică militară nu poate fi considerată o „investiție”. Din punct de vedere strict economic, este o cheltuială asumată de stat pentru securitate națională. Majoritatea statelor condiționează achizițiile directe sau de tipul guvern al guvern și de compensații care să sprijine economic statul respectiv. Pentru a putea să suporte mai ușor cheltuiala făcută. Astfel, compensarea se poate face în facilități de producție de bunuri, servicii sau deschiderea accesului pe piețe pentru produsele din statul contractant. Există și acele compensări directe, prin care se creează facilități pentru producția, asamblarea sau mentenanța bunurilor achiziționate, dar dacă sunt avute în vedere doar bunurile achiziționate, aceste compensări sunt relative. Se poate spune că o parte din bani revin în țară, prin plata forței de muncă, a impozitelor și taxelor, dar poate fi și o posibilitate de reducere a costurilor de producție pentru furnizor, întrucât cheltuielile cu forța de muncă în România sunt mai mici față de cele din majoritatea statelor europene sau din SUA.
Dacă liniile tehnologice sunt utilizabile și în alte domenii, iar contractantul asigură și alte contracte, de la terțe părți (cazul LM pentru compania poloneză, în România), atunci se poate conchide că s-a obținut un contract reciproc avantajos, iar statul român beneficiază cu adevărat de compensări. Desigur, există o lege a offset-ului, care trebuie respectată, dar s-a acumulat deja suficientă experiență pentru a fi îmbunătățită.
Deocamdată, singura experiență acumulată în mod evident este cea a „comisionului”, negociat în spatele ușilor închise, indiferent de metoda de achiziție practicată, așa cum se vede din afara procesului de achiziție.
Așadar, achizițiile de tehnică militară nu sunt simple cumpărături, sunt mesaje politice la cel mai înalt nivel, întăresc sau slăbesc parteneriate sau alianțe. De multe ori, întărirea unei prietenii poate însemna pierderea alteia, iar evaluarea consecințelor ar trebui făcută înainte de a face publică o astfel de decizie. Un acord guvern la guvern pentru achiziții de tehnică militară presupune și o revizuire a tratatelor bilaterale, în sensul consolidării securității, o garanție în plus, un interes național promovat de către cealaltă parte. Ultimele mesaje date în acest fel relevă că suntem orientați în grupul proamerican din care face parte Polonia, într-o poziție inferioară față de aceasta, într-o oarecare opoziție/competiție cu grupul european dur, respectiv Franța, Germania, Olanda și Suedia. Este o alegere politică, o orientare deja foarte vizibilă, asumată de către actuala conducere a statului. Istoria ne va demonstra dacă a fost alegerea înțeleaptă.
[1] DIRECTIVA 2014/24/UE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE, cf. http://www.cnsc.ro/wp-content/uploads/2019/03/Directiva-24-20141.pdf
Recomandari 
Un gând despre „Achiziții și parteneriate strategice”