In memoriam Cătălin Ticulescu
Comandantul Centrului de instrucție de la Cincu, Generalul de brigadă Cătălin Ticulescu, a plecat pe drumul fără întoarcere, mult prea devreme. Nu de COVID, ci după o perioadă de suferință, speranțe și disperare pentru îndurerata sa familie.
Veteran în Afganistan, rănit în luptă, primul comandant al Unității pentru Integrarea Forțelor NATO (NFIU), a fost ofițerul care a adus România în Declarația finală a Summit-ului NATO din 2014. Un model pentru generații de ofițeri, un om a cărei amintire trebuie să o păstrăm vie, pentru că a dispărut dintre noi mult prea devreme.
În octombrie 2010, la puțin timp după ce am intrat în primul meu birou din clădirea Ministerului Apărării Naționale, m-a întrebat direct:
„ – Aveți nevoie de mine? Știu că vă doriți să aveți lângă dumneavoastră oameni pe care îi cunoașteți, în care să aveți încredere. Eu sunt asistentul personal al domnului Amiral. Întrucât acum este selecția pentru un post la Reprezentanța Militară a României la UE, am venit să vă întreb dacă pot să plec sau aveți nevoie de mine. Dacă doriți să rămân, voi rămâne”.
„ – Nu pot să îți promit nimic, dar sigur voi avea nevoie, pentru că am foarte puțin timp să mă adaptez noii poziții. Cel puțin șase luni. Știu că e o mare șansă pentru tine postul la UE. Tu decizi”.
Și a rămas. A reușit să îmi fie subordonat model, consilier și prieten în situații destul de complicate, cu care nu mă confruntasem. A fost omul de încredere care îți dezvăluia culoarele ascunse ale palatului, oglinda în care trebuia să mă văd înainte, dar și după aproape fiecare eveniment, omul care mi-a recomandat să iau cu mine toate uniformele, în mașină, să mă echipez în funcție de eveniment, chiar dacă nu era foarte comod, uneori chiar în limită de timp.
După aproape un an, a venit din nou și mi-a spus: „ – Mai aveți nevoie de mine? Vreau să concurez pentru o altă funcție, de data asta la Reprezentanța Militară a României la NATO”. Era o funcție nu atât de bine plătită ca aceea de la UE. Nu era supărat că nu a plecat la UE, dimpotrivă, considera că funcția de la NATO i se potrivește mai bine. Am fost de acord, dar nu l-am sprijinit în niciun fel. Nu avea nevoie.
Într-o noapte de vară furtunoasă din 2014, aproape de miezul nopții, primesc un telefon care mă trezește din somn.
„ – Sunt Cătălin Ticulescu. Aici s-au blocat lucrările. Nu vor să ne treacă în document. Ce facem?”. Nu am înțeles din prima despre ce e vorba și i-am cerut lămuriri. „ – Sunt la redactarea Documentului final al summit-ului. Au scris de Polonia și Țările Baltice. Așa cum mi-ați dat mandatul, am solicitat să fie menționat și România, dar au refuzat. Acum s-a blocat redactarea din cauza mea. Ce ordonați?”
„ – Insistă să ne introducă în text. Îngrijorarea noastră este cel puțin la fel de mare ca a polonezilor”.
„ – Știu, le-am spus, dar ne spun că nu avem contact pe uscat. Eu le țin piept, dar trebuie să știu cât de mult să forțez nota. Dacă îmi dați verde, blochez până trec România”.
„ – Blochează!”, i-am răspuns. „Am înțeles!”, a venit răspunsul și mi-a închis. A revenit în jur de ora 4: „Am învins! Sunt menționate explicit toate statele, în ordine alfabetică”.
L-am felicitat și le-am mulțumit tuturor celor care au participat la redactarea documentului. Atunci am aflat că era singur, el fusese delegat să participe din partea României. După câteva luni l-am propus pentru a fi decorat. Lista era mai lungă și a trebuit să insist pentru a i se recunoaște meritele.
În 2015 a primit sarcina de a înființa NFIU. Era cel mai potrivit ofițer român care putea să își asume o astfel de responsabilitate. NFIU se născuse în iunie 2014, în biroul în care discutam cu DSACEUR, generalul Sir Adrian Bradshaw, după o experiență complicată cu detașamentul canadian sosit în sprijinul României la începutul lunii mai 2014. Atunci am discutat despre VJTF, despre planurile strategice de apărare naționale și aliate, despre nevoile statelor amenințate. La întrebarea „care ar fi prima urgență, de ce crezi că aveți nevoie?”, l-am felicitat pentru realizarea în scurt timp a angajamentului pentru o forță de răspuns foarte rapid de nivelul unei brigăzi (VJTF) și am recunoscut că ne lipsește „o structură pentru integrarea forțelor NATO în situația în care am fi deja implicați în respingerea unei agresiuni. Iar acea structură ar trebui comandată de un ofițer al statului care dă VJTF”. Ultima parte nu s-a realizat, comanda revenind statului gazdă.
Cătălin Ticulescu era unul dintre puținii care cunoșteau logica acestei unități și misiunea ei de bază. Avea și experiența necesară acumulată în misiunea din Afganistan, precum și experiența de lucru în mediul internațional, la nivel înalt. A răspuns imediat „am înțeles” atunci când a primit misiunea. Și a reușit să pună bazele și să operaționalizeze prima unitate NATO de pe teritoriul României.
A primit alte misiuni, pe care le-a îndeplinit cu responsabilitate. Din păcate, o boală necruțătoare l-a răpit dintre cei dragi și a lăsat Armata României în doliu. Mult prea devreme, un om cu o mare bunătate ne-a părăsit. Unitatea pe care a înființat-o ar putea să primească numele său.
Dumnezeu să îl odihnească în pace! Cinste și onoare memoriei lui!
Recomandari 