„Regele a murit, trăiască regele!” – aceasta este formula exprimă în cel mai simplu necesitatea continuității conducerii. E adevărat, noi românii avem și expresia „schimbarea șefilor, bucuria nebunilor”, dar asta este doar justificarea „veșnicilor”.
Așadar, specific instituțiilor militare, cu organizare ierarhică strictă, numirea unei noi persoane la eliberarea unei funcții de conducere trebuie să fie regulă, întrucât aceasta nu poate fi considerată vacantă nici măcar un minut. De altfel, la plecarea unui comandant este obligatorie „predarea funcției”, iar de la nivelul de comandant de unitate se predă și Drapelul de luptă. Cui? Aici este marea problemă!
În ultimii 15 ani, regula „împuternicirii” s-a impus în aproape toate structurile, contrar intereselor instituțiilor. Deși legea prevede că[i] „în situații care impun adoptarea de măsuri urgente, cadrele militare pot fi numite în funcții similare celor deținute sau superioare acestora prin ordin al ministrului apărării naționale”, niciun ministru nu a utilizat acest drept, probabil pentru a se „proteja”.
Pentru a înțelege cauzele și riscurile „împuternicirii”, voi explica unele detalii inconfortabile, așa cum le-am cunoscut eu, fără să generalizez la nivelul altor instituții.
Pentru numirea pe funcție, militarii trebuie să treacă printr-un proces de selecție, reglementat prin ordin de ministru. În fapt, este o procedură stabilită la nivelul Direcției Resurse Umane (acum Generale). Procesul este bine definit, cu punctaj și elemente concrete care pot sta la baza departajării și identificării persoanei celei mai bune pentru încadrarea fiecărei funcții. Pentru a realiza selecția, adică pentru a evalua candidații și a stabili cea mai bună soluție sunt definite „Comisii de selecție”, pe categorii de personal, cu competențe și atribuții bine stabilite. Până aici, totul corect, meritocrația pare garantată. Ce s-ar putea reproșa unui astfel de sistem? Nu prea multe, chiar dacă unele criterii permit subiectivismul, iar numirea comandanților nu poate fi făcută doar pe baza însumării unor note primite la aceste criterii.
Adevărata problemă apare odată cu prevederea obligativității publicării funcțiilor vacante în Buletinul informativ, precum și aceea a depunerii solicitărilor. Recunosc că îmi este dificil să ies din obișnuința imprimată de educația primită în armata comunistă, de a recunoaște comandanților competența și responsabilitatea cunoașterii și aprecierii subordonaților. În mentalitatea în care m-am format, numirea unui comandant (la plecarea celui care deținea funcția) ar fi fost atributul comandantului eșalonului superior, întrucât comandanții se numesc, nu se aleg. O comisie specializată în selecție ar trebui să ajute comandantul să facă cea mai bună alegere.
Totuși, de ce această comisie nu poate să prevadă eliberarea unui post și să propună succesorul? De ce nu este posibil ca predarea-primirea să se facă între cel care eliberează funcția și cel numit? De ce nu este posibil ca aceste comisii de selecție să îi evalueze anual pe cei care ar fi potențiali comandanți în situația eliberării funcțiilor înainte de termen?
Întrucât nu sunt prevăzute (încă!) termene clare pentru stagiul în fiecare funcție, cu excepția funcției de Șef al Statului Major al Apărării (!), este relativ dificil să se prevadă exact data eliberării unei funcții, dar se cunoaște data ieșirii la pensie a celor care ocupă unele funcții importante. Cu toate acestea, funcțiile nu sunt încadrate timp de cel puțin șase luni, perioadă în care conducerea este atribuită prin „împuternicire”. În unele situații au fost extinse pentru un an, după care cel care a îndeplinit funcția nu a mai fost bun, constatându-se abia atunci că există o persoană mai bună pentru a fi numită.
Legea salarizării și legea pensiilor militare au determinat mulți militari să plece cu mult înainte de a atinge vârsta maximă, generând o adevărată criză la nivelul încadrării funcțiilor din statele de organizare. Această situație a fost dificil de anticipat pentru fiecare caz în parte, deși reacția generală era de așteptat. Comisiile de selecție nu au fost pregătite, iar prevederea cu funcția vacantă și publicată a bulversat instituția. Totuși, regulamentul militar prevede „înlocuitorul la comandă” și „cumulul de funcții”, pentru o perioadă limitată. În unele situații era necesară intervenția comandantului eșalonului superior pentru a clarifica cine este „împuternicit comandant”, întrucât următorii în ordinea ierarhică erau pe același nivel. Structura nu poate să rămână fără comandă. Dar această situație trebuia să fie o excepție. În maxim o lună s-ar fi putut face evaluările și numirile.
Din păcate, o situație de excepție a fost generalizată, nu s-a remediat eroarea generată de obligativitatea vacantării și publicării funcției, iar generalizarea „împuternicirii” a degenerat. De la împuternicirea unui locțiitor sau a unei alte persoane din unitate, în ordine ierarhică, s-a ajuns la „împuternicirea” unui ofițer dintr-o altă unitate, care prelua pentru o perioadă determinată atribuțiunile comandantului.
Ce nu este în regulă? În primul rând, persoana împuternicită nu este evaluată de o comisie de selecție. Dacă a fost, atunci de ce nu a fost numită? Pe de altă parte, odată împuternicit, a fi numit un altul pe funcție, înseamnă că decizia inițială a fost greșită, iar ofițerul respectiv este compromis. Va reveni în unitatea în care era încadrat, va relua atribuțiunile vechii funcții, cel care era împuternicit în locul său va reveni la vechea funcție, lanțul slăbiciunilor continuând.
Un bun exemplu este recenta împuternicire a comandantului Universității Naționale de Apărare. Nu a fost nicio surpriză ieșirea la pensie a fostului comandant. Mai mult, conform legii, comandantul este și rector. La fel ca în cazul Politehnicii, rectorul nu era cadru didactic, asta a fost o excepție permisă de lege. Deși era cunoscută data eliberării funcției, nu s-a organizat alegerea noului rector, iar pe linie de comandă nu a fost identificat și numit un nou comandant. În aceeași perioadă s-a pensionat și locțiitorul, dar în Universitate mai erau ofițeri cu funcții importante. Paradoxal, a fost împuternicit un comandant de brigadă. Sunt convins că acesta întrunește multe calități, dar de ce nu a fost numit?
Ce se întâmplă dacă la evaluarea Comisiei de selecție nu va fi „câștigătorul”? Cum se va întoarce la comanda brigăzii?
Această situație ar trebui să determine ministrul și Șeful Statului Major al Apărării să modifice reglementarea care face posibile astfel de cazuri, să normalizeze modul de numire în funcții, evaluarea și selecția personalului.
Desigur, prioritățile instituțiilor sunt altele decât cele identificate din afară, dar o astfel de situație generează riscuri care ar fi putut fi prevenite. Nici nu vreau sa îmi imaginez ca “împuternicirea” ar fi folosită ca instrument de mărire s pensiilor unora, adică ar fi corupția la mijloc. Sigur ar fi știut și DNA de acest risc.
[i] https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/6151, Legea nr. 80 din 11 iulie 1995privind statutul cadrelor militare, art.75 1
Recomandari 