Recomandari

Așteptată cu înfrigurare, la fel ca în toți acești ani, de când sărbătorim Ziua națională la 1 Decembrie, Parada națională s-a desfășurat cu profesionalism, militarii au prezentat onorul Comandantului lor, cu toate că acesta nu îl avea alături pe militarul cu cea mai înaltă funcție.

Șeful Statului Major al Apărării a fost trimis spre peluză, după ce i-a dat raportul Președintelui, de parcă nu era o paradă militară, ci una de partide politice coalizate pentru binele nostru, adevărate scuturi de apărare ale democrației, cu sau fără diplome.

O altă paradă, la Alba Iulia, a demonstrat că acest moment solemn nu înseamnă pentru toți respect și patriotism. Unii au considerat că este un foarte bun prilej pentru a-și exprima dezacordul cu politica actualului guvern, fără a avea nicio reținere să huiduiască pe timpul intonării Imnului de stat. Orice pare posibil, dacă un ministru care conducea Ministerul Apărării Naționale a considerat că a bea cafea în acest moment e puțin cam incomod, pentru că a trebuit să stea în picioare.

A urmat Recepția oficială, moment important pentru cei onorați de invitațiile care le-au consacrat importanța pentru statul român. A fost momentul în care resetarea valorilor a fost exprimată plenar. Lipsa avansărilor la gradul de amiral sau general, posibil cauzată de demisia ministrului, a fost însoțită de neinvitarea celor decorați cu ordine naționale, în special a purtătorilor ordinului Steaua României, indiferent de grad. Pentru cârcotași, nici cei decorați cu Legiunea de onoare nu au fost invitați.

A venit mult așteptatul discurs al Președintelui. Într-un moment solemn, de sărbătoare națională, discursul a început cu o muștruluială, de care credeam că am scăpat. Predecesorul spunea „voi, românii”, ținându-se departe de nimicnicia noastră, acum cel ales să ne fie bine, ne spune că o ducem mai rău, suntem vinovați că ne lăsăm conduși sau ne alegem conducători corupți sau coruptibili. Dar nu avem șefi de instituții, deși noi am ales cu mare încredere și mari așteptări.

Iar când corupția ni se dezvăluie, explicit, cu cele mai clare dovezi, sub formă de diplome, invocăm războiul hibrid și dușmani externi.

Cel mai frecvent slogan al zilei a fost: „să fim mai buni”. Asta își doresc majoritatea românilor, deși fiecare înțelege ceva diferit. Pentru că frumoasa limbă română are multiple înțelesuri, de la a fi bun la suflet, la a fi mai performant, mai cunoscut și mai recunoscut în lume.

Bugetul pentru anul viitor nu există, strategia apărării noastre este pentru a ne apăra de noi între noi, a fi politician înseamnă orice, dar nu necesită o diplomă (o spune decanul facultății de științe politice), nivelul de trai și puterea de cumpărare sunt în cădere, plouă continuu, dar localități întregi au rămas fără apă, se taie tot, suntem ocoliți de mai marii lumii sau îi evităm noi, emigrația română tot mai numeroasă nu mai trimite banii în țară, nu mai sunt cozi la vamă, pentru că suntem în Schengen, dar și pentru că mulți nu se mai întorc de unde au plecat, pentru că pentru ei România nu mai este acasă. Ne îmbogățim cultural și etnic, există și oameni harnici și bucuroși să muncească și să trăiască în România, din ce în ce mai mulți, fericiți că deja se pot înțelege în limba lor cu tot mai mulți conaționali.

Să revenim la avansarea de 1 Decembrie, care nu este doar o tradiție, este o prevedere regulamentară, deoarece așa este scris într-un ordin de ministru, că avansările la gradul de amiral/general se fac o singură dată pe an, de 1 Decembrie. Înainte de acest ordin se făceau de două ori: intrarea în rândurile generalilor și amiralilor a coloneilor și comandorilor se făcea de Ziua Armatei, pe 25 octombrie, iar primirea unei noi stele era stabilită la 1 Decembrie.

Mai întâi, cred că e nevoie să lămurim lucrurile și pentru cei care consideră că „o diplomă nu contează”. Gradul militar reprezintă însemnul care distinge un militar de altul (poartă aceeași uniformă), cel care are un grad superior (poartă un însemn) este salutat și respectat de cel cu grad inferior.

Gradele militare indică poziția ierarhică, precum funcția, dar și vechimea în instituție. Fiecărei funcții militare îi este desemnat un grad militar, deoarece există criterii de selecție pentru a ocupa acea funcție, inclusiv cerințe de experiență și vechime, atestate prin gradul deținut. Astfel, nu poți să deții un grad superior funcției deținute. Normal ar fi nici să nu fii încadrat pe o funcție superioară gradului deținut sau să fii pe o funcție și să nu primești gradul corespunzător.

În România au fost posibile situații în care au fost numiți pe funcții militari cu grade mult inferioare gradului corespunzător acelei funcții, ceea ce este o anormalitate. Dacă s-a considerat că militarul respectiv îndeplinește cerințele funcției, atunci ar trebui să primească și gradul corespunzător, iar acest lucru este imposibil dacă există o diferență de cel puțin două grade între cel deținut și cel corespunzător funcției respective.

Să revenim la subiect, avansările generalilor/amiralilor.

Domnule Președinte, nu faceți un favor nimănui atunci când semnați Decretul de avansare! Persoana respectivă a fost deja numită pe o funcție care presupune gradul de general, cu responsabilitățile și drepturile corespunzătoare acesteia, inclusiv acordarea gradului corespunzător. Dacă veți considera că sunt prea mulți generali, reduceți numărul funcțiilor de general, bineînțeles și responsabilitățile corespunzătoare acestora, sau reevaluați întreaga structură a armatei române. Dar nu este corect să cereți oamenilor să fie loiali, să fie respectați și să se impună în fața subordonaților și colegilor din alte forțe armate cu funcții echivalente, dacă îi considerați nedemni să primească gradul cuvenit. Pentru a fi respectat, e bine să respecți regulile, disciplina și regulamentele militare, comanda armatei este o mare responsabilitate și nu este un moft. Armata este condusă politic, se supune controlului civil, dar nu trebuie umilită!

Contextul proximei prezentări a viziunii Președintelui Dan în fața Parlamentului României, sub forma Strategiei Naționale de Apărare a țării readuce în atenție concepte complexe prin multiplele interpretări date de diferite școli și curente. Dorința de a substitui o strategie de apărare cu una de securitate națională este evidentă, iar acceptarea tacită este cvasiunanimă de aproape două decenii, deși Legea planificării apărării, revizuită în 2015, insistă pe calitatea de document programatic doar pentru apărare. În condițiile actuale, aș recomanda revizuirea cu celeritate a legii menționate, care are multe inconsecvențe și scrânteli de logică simplă, iar viziunea Președintelui și linia directoare a politicii externe românești să fie transmise prin documentul numit (impropriu) Strategia Națională de Apărare a țării. Prin această mențiune aș vrea să se înțeleagă necesitatea de a nu transfera Ministerului Apărării Naționale o răspundere Prezidențială. Să ne reamintim de Clemenceau.

Conceptul de securitate națională, așa cum este acceptat de majoritatea teoreticienilor relațiilor internaționale, implică apărarea națională, diplomația și intelligence -ul, deși documentele constitutive ale Uniunii Europene menționează securitatea și apărarea, abordând securitatea doar din perspectiva diplomației (politicii externe) a Uniunii. Conceptul de securitate extinsă, specific Școlii de la Copenhaga a fost introdus în prima strategie a lui Iohannis, fiind un produs al vestitei Academii de Științele Securității Naționale, cu intenția perversă de a extinde prerogativele constituționale ale Președintelui. În virtutea acestei extinderi au fost consumate resurse, au fost inventate funcții de consilieri prezidențiali, contribuind la cheltuielile faraonice ale fostului președinte (ex-potențial Secretar General al NATO). Administrația Prezidențiale devenise un al doilea guvern, iar elefanții se plimbau liberi nu doar în Palatul Guvernului, ci și în Palatul din Cotroceni.

Să revenim la concepte, cele specifice unei strategii de securitate națională, respectiv interesele naționale, obiective strategice, amenințări, vulnerabilități, riscuri, oportunități.

Valorile naționale sunt deosebit de importante pentru stabilirea intereselor naționale sau a obiectivelor strategice. Școala Ardeleană a fost mișcarea culturală cu un puternic substrat politic, care a urmărit definirea națiunii și culturii românești, realizarea conștiinței naționale românești, prin identificarea și promovarea unor valori naționale. Mândria de neam a fost factorul esențial pentru realizarea și afirmarea statelor-națiune și disoluția imperiilor după mișcarea revoluționară din 1848, după acceptarea dreptului statelor la suveranitate în urma Păcii Westfaliene (cu două secole anterior). Intelectualii români pașoptiști au reușit să creeze o conștiință națională care a determinat apariția statului român printr-o primă unire a două principate, într-un context favorabil, baza politică pentru România Mare validată prin Tratatul de la Trianon în 1920.

Românii sub Mihai Viteazu este o capodoperă care a relevat românilor persoana care a avut primul vis al unificării tuturor românilor. Nu este scrierea, strategia lui Mihai Viteazu (el nu știa că i se va spune așa), este meritul lui Bălcescu că a știut să găsească personalitatea reprezentativă pentru ideea unității de neam.

Consolidarea unirii, independența și recunoașterea ca stat național au fost posibile prin acceptarea unui principe german, ca un garant al respectării la nivel internațional a acestor realizări.

Competiția dintre state este specifică relațiilor internaționale, dinamica balanței de putere a fost menționată de Kissinger și de reprezentanții școlilor realiste și neorealiste a relațiilor internaționale. În această competiție sunt importante nu doar resursele materiale, ideile novatoare, invențiile, inovațiile, creațiile artistice, personalitățile recunoscute internațional sunt parte a acestei dispute. Mândria națională izvorăște din rezultatele obținute, se alimentează permanent cu realizări și recunoașteri, este fundamentul deosebit de important pentru conștiința națională.

Se vorbește astăzi de război cognitiv, de modificarea atitudinii opiniei publice prin alterarea percepțiilor, de inginerie socială orientată pe specularea vulnerabilităților emoționale și manipularea voinței indivizilor.

Modificarea, alterarea sau atacarea valorilor fundamentale din conștiința națională este o cale de atac dificil de combătut, tehnicile de atac sunt complexe, cu resurse minime. Aproape orice influencer, cu un simplu telefon smart poate să creeze conținut cu informații false, care poate fi contracarat cu greu, fără garanția unui succes 100%.

Ce se întâmplă dacă valorile sunt contaminate, dacă așezăm la baza mândriei naționale valori false, sau care nu sunt confirmate și recunoscute? Este o invitație la joc către adversari, o bază de pornire care va fi fructificată mai curând sau mai târziu, funcție de interesele și strategia adversarului.

Populismul și succesul mesajelor conspiraționiste, constituirea de grupuri care doresc informații diferite de cele din media clasică (în perioada pandemiei și imediat după), favorizează promovarea de idoli falși, născocirea de noi valori, afirmate ca parte a unor valori fundamentale, adeseori racordate la istoria incompletă sau insuficient învățată în școli.

Laudele pentru realizări inexistente sau doar în faza de proiect au atins performanța inaugurării în câmp a unei planșe (Sibiu, premierul Orban) sau tăieri de panglici la inaugurarea podului de la Brăila care nu fusese recepționat (închis ulterior pentru remedieri de defecte).

Nenumărate memorandumuri ne-au plasat printre primii din lume la o varietate de industrii și produse, de la avioane la centrale nucleare. Unele companii au mai multe memorandumuri ca fondurile din bancă, iar închiderea lor și stoparea pierderilor este împiedicată de aceste amăgiri.

Am devenit pe rând pol de stabilitate, pol de securitate, pol de progres, hub de transport pentru forțele americane (la un moment dat, indispensabil!), hub logistic pentru Ucraina, pentru Marea Neagră, pentru Europa, pentru Asia și pentru Orientul Mijlociu, pilon pentru toate construcțiile regionale, pentru că, nu-i așa, suntem țara tuturor posibilităților. De la primul care a inventat roata, la cel mai tare sau cea mai mare, superlativele neacoperite de realitatea faptelor sau primordialitatea neconsemnată nicăieri sunt valori false, care pot fi spulberate ușor, iar distanța de la un astfel de sublim la ridicol este extrem de mică.

Desigur, orice afirmație sau frază laudativă este greu de combătut, riscul de a fi acuzat de denigrare este evident, cu toate că argumentele sunt în favoarea adevărului, nu a construcției false.

Astăzi, de Ziua Internațională a Bunului Simț, vă propun să privim cu spirit critic și să reașezăm valorile la locul lor, să respectăm istoria, să nu o rescriem după bunul plac sau după nevoia de popularitate, să ne mândrim cu realizările recunoscute și cu personalități adevărate, respectate de întreaga lume.

Să dăm atenție contractelor și lucrărilor finalizate și recepționate, instituțiilor bine organizate și funcționale, credibile și sustenabile, să revedem manualele și să nu permitem propagarea de mesaje false, TikTokuri sau podcasturi mincinoase, chiar dacă ne fac să ne simțim bine, stimulându-ne vanitatea.

Să îi apreciem și să îi respectăm pe cei cu adevărat valoroși, serioși, cu toate că uneori ne pot deranja, să fim drepți și să ne dorim dreptatea, pentru că doar așa vom avea și dreptate socială și recunoașterea corectă a meritelor fiecăruia.

Alegerile prezidențiale implică instalarea unei noi conduceri a sistemului de securitate națională, atunci când nu se validează un al doilea mandat pentru Președintele în funcție. Această nouă conducere ar trebui să însemne și o nouă viziune privind viitorii cinci ani, în principiu, centrată pe promisiunile făcute de candidatul câștigător pe timpul campaniei electorale.

Importanța acestui moment o regăsim în prevederile Constituției, prin care Președintelui îi sunt atribuite principalele responsabilități în politica externă, ca reprezentant al statului în relațiile internaționale, ca Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării și comandant al Forțelor Armate. Corespunzător acestor atribuții, Președintele României este cel mai important beneficiar al fluxului de informații procesate de serviciile române de informații, de diplomația română, precum și din partea liderilor militari.

Strategia Națională de Apărare a țării este documentul prin care Președintele își face publică viziunea sa și a echipei sale de conducere, deoarece acest document este statuat ca o Strategie de Securitate Națională, cu implicații nu doar pentru apărare, dar și pentru diplomație și serviciile de informații.

Conform legii[i], planificarea apărării:

• este atribut și componentă esențială a politicii de apărare;
• promovează interesele naționale;
• definește obiectivele securității naționale a României, în domeniul apărării;
• vizează îndeplinirea obiectivelor.

De asemenea, în această lege privind planificarea apărării este precizat că procesul de planificare este constrâns de obligațiile care derivă din:

• Constituția României și din respectiva lege;
• participarea la asigurarea securității și apărării colective în cadrul NATO, conform Tratatului;
• asigurarea participării României la Politica de Securitate și Apărare Comună a Uniunii Europene;
• respectarea angajamentelor în contextul cooperării internaționale în domeniul apărării cu alte state și al îndeplinirii obligațiilor asumate prin participarea la activitatea altor organizații internaționale sau în alte situații reglementate de dreptul internațional, în condițiile legii.

Strategia Națională de Apărare a țării ar trebui să fie valabilă pe durata unui mandat prezidențial, conținând și prevederi pe termen mediu și lung, dar ar putea fi revizuită atunci când se modifică relevant contextul internațional de securitate, așa cum s-a întâmplat în februarie 2022.

Termenul de șase luni, în care Președintele ar trebui să prezinte în Parlament această Strategie, pentru a fi dezbătută și aprobată prin hotărâre este maximal, iar actuala situație de securitate la nivel regional și global ar impune urgentarea discutării și aprobării.

Legea prevede că „în cazul în care, pe perioada de valabilitate a Strategiei naționale de apărare a țării, intervin modificări ale mediului de securitate, Președintele României poate iniția procesul de modificare a acesteia și de prezentare în Parlament, în vederea adoptării în regim de urgență”[ii], dar Administrația precedentă nu a considerat necesar a se aplica acest punct.

Deoarece Președintele reprezintă statul în relațiile internaționale, dar Parlamentul are principalul rol pentru stabilirea politicii externe a țării, acest document reprezintă un adevărat mandat pentru Președinte, de aceea trebuie să cuprindă:

1. „valorile, interesele și obiectivele naționale de securitate;
2. evaluarea mediului internațional de securitate;
3. potențialele riscuri, amenințări și vulnerabilități identificate;
4. obiectivele strategice și prioritățile în domeniul apărării;
5. direcțiile de acțiune și principalele modalități pentru asigurarea securității naționale a României în domeniul apărării.”[iii]

Pentru elaborarea acestui document, Președintele are posibilitatea să consulte și să utilizeze conținut din precedenta Strategie (în sensul continuității, dacă nu există diferențe majore de abordare), în special în privința valorilor, intereselor și obiectivelor naționale de securitate. Colectivul de elaborare poate implica experți din ministerele cu atribuții în domeniul securității naționale, respectiv Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Externe, dar și din Ministerul Economiei, Ministerul Energiei, Ministerul de Finanțe, din serviciile de informații, precum și teoreticieni din domeniul securității naționale sau a relațiilor internaționale. Un rol determinant îl are consilierul prezidențial pentru securitate națională, care ar trebui să coordoneze elaborarea documentului, în strânsă concordanță cu viziunea politică a Președintelui.

La aproximativ patru luni de la instalarea noului Președinte, proiectul Strategiei ar trebui să fie deja prezentat pentru a fi revizuit de Președinte (personal!), pentru a se convinge că este în acord cu viziunea sa. Funcționarii din Departamentul securității naționale din Administrația Prezidențială probabil că au realizat acest proiect și l-au înaintat spre lectură, dar există câteva neclarități.

Dacă în privința miniștrilor apărării naționale și afacerilor externe probabilitatea de a fi în acord cu viziunea Președintelui este foarte mare, în cazul celorlalți miniștri (membri ai CSAT), ai șefilor serviciilor de informații (SRI nu are Director cu drept de vot) și a unor consilieri prezidențiali această prezumție nu mai este atât de clară.

Înțelegerea problemelor de stat presupune un oarecare timp, mai ales în situația lipsei cunoștințelor teoretice și a unei minime experiențe diplomatice, dar importanța funcției implică un efort deosebit și câteva acțiuni obligatorii. Printre aceste acțiuni, instalarea echipei de încredere, care să contribuie la aplicarea rapidă a viziunii Președintelui reprezintă un punct cheie.

Fluiditatea politică, coaliția realizată conjunctural, cu mari diferențe de abordare a principalelor politici, inclusiv a celor de apărare națională și de politică externă, este centrată doar pe menținerea în Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană. Sunt premise pentru o negociere dificilă a unor funcții importante, în special pentru conducerea serviciilor de informații. Orice demers al Președintelui către Parlament riscă sa fie blocat, inclusiv Strategia Națională de Apărare a Țării, fiind folosit momentul pentru șantajul politic specific coalițiilor de conjunctură. Totuși, Președintele are pârghii de negociere și poate să acționeze, în special atunci când există o viziune comună cu cea a Prim-ministrului în funcție.

Ce ar trebui să includă această Strategie?

În primul rând, orientarea fermă către politica europeană de securitate și apărare, care ar putea să constituie principalul pilon de securitate si un parteneriat puternic cu Regatul Unit, în condițiile unei politici americane orientată exclusiv pe interesul american.

Parteneriatul strategic pentru secolul XXI cu SUA reprezintă principala soluție pentru descurajarea nucleară, dacă va fi avut în vedere riscul unui atac nuclear. Acest parteneriat are la bază acordul bilateral DCA, precum și amplasarea facilității americane de la Deveselu, componentă importantă a sistemului de apărare anti-rachetă balistice a SUA și NATO. Cooperarea economică și creșterea semnificativă a schimburilor comerciale cu SUA ar putea fi un punct important al Strategiei, dacă se identifică domeniile și obiectivele de interes pentru marile companii americane.

NATO își menține rolul important pentru securitatea României, în condițiile în care este obținut angajamentul ferm al SUA pentru implicarea militară în contextul articolului 5.

Un loc important în Strategie ar putea să îl aibă calitatea de stat maritim, care ar trebui valorificat la un nivel de ambiție corespunzător poziției geografice. Acesta ar putea fi punctul de plecare pentru un program de dezvoltare a conexiunilor multimodale care să faciliteze transportul de mărfuri între Asia de Sud și de Sud-Vest, Orientul Mijlociu și Europa Centrală. Planificarea forțelor și a capabilităților navale trebuie să fie corelată cu nivelul de ambiție ca stat maritim.

Valorificarea superioară a resurselor naturale ale României și accesul la resursele disponibile pe alte continente, inclusiv în Oceanul Planetar ar putea fi un obiectiv strategic, în consonanță cu noul trend al relațiilor internaționale.

Prioritatea achizițiilor militare, dezvoltarea industriei, accesul și integrarea noilor tehnologii, îmbunătățirea infrastructurii de transport si a celei energetice, precum și protecția infrastructurii critice vor putea fi revizuite conform acestei viziuni prezidențiale.

Un punct foarte important ar putea fi cel prin care s-ar defini și explicita agresiunile existente sau posibile, ca parte a „războiului hibrid” sau a noului „război rece”. Conceptul de „război hibrid” este invocat în foarte multe situații, fără a exista o definire clară a acestuia, în timp ce unele acțiuni sunt specifice perioadei „războiului rece”, în care confruntarea Est-Vest a luat multe forme, mai puțin confruntarea armată directă. Ar fi de dorit evitarea editării unui nou Ghid al Strategiei, similar cu cel din 2016, când s-a explicat ulterior ce fusese deja aprobat de Parlament.

Politica față de noile tehnologii, cât de reglementat va fi spațiul virtual, limitarea unor libertăți în numele securității naționale ar trebui să se regăsească în acest document. Prin similitudine, asumarea unor riscuri în numele libertății de exprimare, a dreptului la opinie, la asociere și la alte libertăți cetățenești, ar putea însemna vulnerabilități și riscuri ridicate pentru cetățeni și/sau bunurile acestora, iar asumarea acestora ar trebui să fie explicită.

Strategia Națională de Apărare a țării poate justifica extinderea misiunilor, alocarea de resurse, încadrarea și statutul unor servicii „speciale”, precum și restrângerea sau dispariția acestora, funcție de amenințări și căile de contracarare. Aici se va vedea care este viziunea Președintelui, care are un rol important nu doar în numirea șefilor acestor servicii.

În concluzie, așteptarea acestui document este firească, este cel mai important document pentru comunicare strategică, un document care deschide sau închide relații internaționale, contribuie la dezvoltarea cu prioritate a unor capabilități, stă la baza alocării resurselor și a dispozitivelor pentru culegerea, prelucrarea și diseminarea informațiilor.

Viziunea Președintelui se va putea descifra din acest document, care îl responsabilizează direct.

Deși este documentul de bază pentru planificarea apărării naționale, Strategia nu este doar atât, este mandatul de politică externă pentru Președinte, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Apărării Naționale, întregul guvern și serviciile de informații.

Interesele strategice ale României ar trebui să fie clare, iar cel mai important instrument pentru a construi o apărare credibilă este o economie puternică, strâns relaționată cu economiile altor state, cu relevanță în echilibrul de putere global. Construcția unei economii puternice ar trebui să aibă în vedere resursele la dispoziție sau accesibile (inclusiv accesul la resursele importante), tehnologii avansate de prelucrare și piața de desfacere a producției.

Președintele nu are nevoie de încă un cabinet de miniștri la nivel de consilieri prezidențiali, dar transmite viziunea sa pentru securitatea națională, iar mesajul său devine lege prin aprobarea de către Parlament.

În spiritul Cartei Albe a Apărării Europene, România trebuie să-și construiască nu doar capacitatea proprie de apărare, ar trebui să fie parte importantă a economiei europene de apărare, chiar dacă pleacă dintr-o poziție foarte dificilă.

---

[i] Legea 203 /16.07.2015 privind planificarea apărării, art.1, https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/170048

[ii] Idem, art.4, alin. 2)

[iii] Idem, art.4, alin. 3)

Agresiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei readuce în atenția decidenților scenariul real al unui război extins în Europa. Confruntarea armată părea o fantomă a trecutului violent al politicii de forță dictată de dezechilibrele de putere, rămasă captivă unei epoci dispărute odată cu încheierea Războiului Rece, la începutul ultimului deceniu al secolului trecut.

Măsurile adoptate de NATO inițial s-au concentrat pe reasigurarea statelor din apropierea Rusiei că beneficiază de protecția deplină a Alianței, chiar dacă au aderat mai târziu și, încă, depun eforturi pentru ca să recupereze decalajele de capacitate de apărare față de Occident. Prin aceste acțiuni, NATO a confirmat justețea opțiunii lor strategice, întrucât fostele state socialiste percepeau Federația Rusă drept principala amenințare la adresa securității lor, considerând comunismul mai degrabă un instrument ideologic utilizat pentru extinderea dominației ruse după cel de-al Doilea Război Mondial, decât modelul ideal de funcționare a propriilor societăți.

Oportunitate pentru realizarea capabilităților necesare unei capacități de apărare credibile

Existența armamentului nuclear, cu rol de descurajare, împreună cu aranjamentele convenite spre sfârșitul Războiului Rece pentru limitarea armamentului convențional și pentru realizarea de inspecții reciproce[i], au condus la reducerea cantitativă a tehnicii militare, a rezervelor de muniții și a capacităților industriale destinate producerii, reparării și întreținerii acesteia pe întreg cuprinsul Europei. În plus, prezența militară americană extinsă pe continent și logica mecanismelor de apărare colectivă au inhibat și mai mult capacitatea europenilor de a face față, în mod autonom, unui conflict armat de mare amploare. Însă, războiul de lângă noi a determinat numeroase schimbări în sistemul relațiilor internaționale, în dinamica afacerilor economice, în politica de combatere a încălzirii globale și în accesarea, distribuirea și valorificarea resurselor energetice esențiale pentru menținerea succesului economic al statelor industrializate.

În statele din Europa Centrală și de Est situația este și mai critică, deoarece ritmul de înlocuire a tehnicii militare din perioada comunistă a fost lent și, uneori, marcat de sincope majore. Decenii la rând au continuat să fie utilizate echipamente produse în fosta Uniune Sovietică sau după licențe sovietice, chiar dacă unele au trecut prin programe de modernizare menite să le prelungească durata de viață. Acestea, împreună cu munițiile, infrastructura și logistica aferente, evidențiază faptul că industria de apărare nu a realizat încă tranziția către noile tehnologii și nu a reușit să se integreze în „industria europeană de apărare”.

Majoritatea statelor europene membre ale NATO își bazează capacitatea de apărare, în primul rând, pe echipamente și tehnică militară americană. Schimbarea de atitudine a Statelor Unite, survenită odată cu alternanța administrațiilor de la Washington, a generat însă un șoc strategic, determinând aliații europeni să caute soluții pentru reducerea dependenței de tehnologiile americane sau chiar pentru dobândirea unui grad de autonomie față de tehnica și logistica militară americană.

Oportunitate pentru dezvoltarea economică și acces la tehnologii avansate

În noul context geopolitic, Comisia Europeană, cu aprobarea Parlamentului European, a inițiat o serie de inițiative strategice destinate consolidării industriei europene de profil prin intermediul cadrului de cooperare consacrat sub denumirea Baza Tehnologică și Industrială de Apărare (EDTIB).

Între aceste inițiative, prin intermediul Acțiunii de Securitate pentru Europa (SAFE) a fost constituit un fond de 150 de miliarde de euro, accesibil tuturor statelor membre ale Spațiului Economic European, precum și Ucrainei, pentru consolidarea urgentă a industriei de apărare și pentru pregătirea acesteia astfel încât să poată susține efectiv un efort de război în eventualitatea unei confruntări cu Federația Rusă.

Așa cum se arată în preambulul Regulamentului  (UE) 2025/1106 al Consiliului din 27 mai 2025 de instituire a SAFE prin consolidarea Instrumentului pentru Industria Europeană de Apărare, „toate statele membre s-au angajat să își consolideze pregătirea generală în materie de apărare, să reducă dependențele strategice, să abordeze lacunele critice în materie de capabilități și să consolideze în mod corespunzător EDTIB în întreaga Uniune, astfel încât UE să fie în măsură să furnizeze mai eficient echipamente în cantitățile și în ritmul accelerat necesare”[ii].

Iar cea mai bună cale pentru a investi în această industrie o constituie producția, care poate susține cercetarea aplicată și dezvoltarea de produse noi, competitive și eficiente pe câmpul de luptă.

Astfel, ținând cont de nevoile evidente ale multor state europene de a-și construi capacități de apărare credibile, noile contracte de achiziții pot să direcționeze acest fond în cele mai bune locuri, ca investiții eficiente. Un contract de achiziție presupune o minimă prospectare a pieței, o selecție pe bază de calitate și performanță, în care cel mai bun în raport cu criteriile stabilite câștigă. Au prioritate achizițiile multinaționale, cu minim două state partenere, pentru a facilita cooperarea industrială, dar și evaluarea obiectivă a produsului achiziționat. Iar pentru a fi siguri că achizițiile sunt gândite foarte pragmatic, ținând cont de realitățile câmpului de luptă și de nevoile urgente, un nivel ridicat de prioritate este asigurat prin asocierea Ucrainei la contractul de achiziție sau/și la producerea de echipament.

România poate accesa până la 16,7 miliarde de euro din acest fond de asistență financiară, dacă va reuși să prezinte Planuri din care să reiasă clar scopul investițiilor modul în care acestea vor fi utilizate, ce capacități industriale ale EDTIB vor susține. Presupun că pentru a primi această limită de alocare, România a transmis Comisiei o estimare inițială, urmând ca până pe 15 noiembrie să transmită Cererea, însoțită de un plan de investiții pentru industria românească de apărare (în măsura în care este inclusă în industria europeană de apărare), cu justificarea integrării acesteia în mecanismele europene de cooperare tehnică și tehnologică. La nivelul guvernului se lucrează la aceste documente, pentru a fi transmise Comisiei conform termenului din Regulament, deși unele comunicări publice oficiale induc concluzia că deja Cererea a fost trimisă și aprobată.

Anterior aprobării acestui fond extrem de generos de asistență financiară a industriei de apărare europene, la nivelul conducerii UE au fost inițiate programe de achiziții comune în domeniul apărării (EDIRPA), a fost adoptat „Regulamentul de instituire a Programului pentru Industria Europeană de Apărare și a instituit cadrul de măsuri pentru asigurarea disponibilității și aprovizionării la timp cu produse de apărare („EDIP”), pentru a valorifica experiența dobândită în contextul Regulamentelor (UE) 2023/2418 și (UE) 2023/1525 și pentru a extinde logica acestora într-o perspectivă pe termen mai lung și structurată”[iii].

După instalarea (Inaugurarea) noii Administrații la Casa Albă, deteriorarea situației regionale de securitate s-a accentuat din cauza afectării semnificative a aprovizionării cu muniții și tehnică militară a Ucrainei, iar statele europene au constatat că nu mai pot fi sigure pe sprijinul SUA, în orice condiții.

În acest context, deoarece există state foarte expuse la amenințarea rusă, precum și la riscurile specifice vecinătății cu un război, dar nu au capacitatea de apărare suficientă pentru a reacționa eficient, Comisia Europeană a propus ca „Uniunea să înceapă să sprijine aceste state membre cât mai curând posibil, astfel încât acestea să poată plasa comenzi foarte rapid, sporind previzibilitatea sectorului industrial de apărare și stimulându-l să investească, pe termen foarte scurt, în consolidarea capacităților de producție”[iv].

Așadar, urgentarea achizițiilor vitale este un argument decisiv pentru aprobarea SAFE, dar relevanța achiziției pentru industria europeană este cel mai important criteriu de evaluare a eligibilității.

Voi face o scurtă clarificare a acestei condiții, deoarece o abordare incorectă poate însemna refuzarea împrumutului, iar o altă situație poate fi clamată de sindicate și chiar de opinia publică românească drept rea voință și neglijență pentru industria proprie.

Regulamentul precizează că este foarte important să se mențină și să se dezvolte capacitățile industriale deja cuprinse în EDTIB și EDIP. Dacă achizițiile pe care le dorim ar putea fi produse în facilități din România care nu sunt incluse în aceste documente, primul pas trebuie făcut pentru acceptarea și includerea lor, adică modificarea EDTIB și EDIP. De preferat ar fi ca aceste modificări să fie (sau să fi fost!) transmise simultan cu Cererea descrisă mai sus.

Argumentația Regulamentului prevede în mod explicit că „instrumentul de acțiune de securitate pentru Europa („instrumentul SAFE”) este destinat acelor state membre care doresc să investească în producția industrială de apărare”[v] și are un caracter temporar. Mai sunt precizate câteva condiții privind urgența și oportunitatea, astfel încât să permită o selecție și o prioritizare a alocărilor, astfel încât să fie investiții reale în capacitățile industriale importante la nivel european.

Cum poate fi valorificată oportunitatea?

Așadar, accesarea fondurilor din SAFE reprezintă o adevărată provocare pentru România. Grupul de lucru constituit pentru a găsi soluțiile necesare și a face solicitările și activitățile corespunzătoare pentru achiziții și obținerea finanțării prin SAFE ar trebui să analizeze și să identifice soluții pentru, cel puțin, următoarele probleme:

• Identificarea capabilităților de apărare eligibile pentru SAFE ținând cont de soluțiile identificate deja, de urgență, conform listei de domenii prioritare identificate de Consiliul European, în conformitate cu lucrările deja desfășurate în cadrul AEA și în deplină coerență cu NATO.

Acestea sunt: „muniții și rachete; sisteme de artilerie, inclusiv capacități de lovire de precizie la scară largă; capacități de luptă terestră și sistemele de sprijin ale acestora, inclusiv echipamente pentru soldați și arme de infanterie; protecția infrastructurilor critice; securitate cibernetică; mobilitate militară, inclusiv contramobilitate; sisteme de apărare aeriană și antirachetă; capacități maritime de suprafață și subacvatice; drone și sisteme antidrone; factorii strategici catalizatori, cum ar fi, dar fără a se limita la, transportul aerian strategic, realimentarea aer-aer și sistemele C4ISTAR, precum și activele și serviciile spațiale; protecția activelor spațiale; inteligența artificială și războiul electronic”[vi].

• Condițiile de eligibilitate sunt strâns legate de consolidarea urgentă a bazei industriale a Uniunii „într-un mod eficient și autonom, având în vedere evoluția recentă a situației geopolitice și a amenințării excepționale la adresa securității Uniunii și a statelor sale membre, și astfel pentru a crește eficiența și valoarea adăugată a asistenței financiare acordate în cadrul instrumentului SAFE”[vii].
• Capacitățile industriale din România incluse în planurile europene, dacă există, precum și de posibilitatea introducerii celor care nu au fost încă introduse, fiind identificate ulterior. Aici trebuie toate argumentele pentru a fi acceptate și introduse.
• Evaluarea posibilităților de cooperare industrială cu alte state, cu care se pot face parteneriate pentru achiziții comune.
• Pentru achizițiile comune cu alte state, trebuie avute în vedere: fondurile care vor veni direct în România, către operatorii economici implicați direct (existenți în planul UE), posibilitățile de cooperare industrială pentru a dezvolta noi capacități de producție sau de mentenanță în România de către statul partener, care poate să dețină majoritatea capacității industriale de producție. Dacă nu se pot realiza aceste capacități de producție sau mentenanță, evaluate pe ciclul de viață al echipamentului, care să fie proporționale cu valoarea părții de contract pentru România, atunci se impune negocierea altor investiții din partea statului partener, compensatorii, chiar și în domenii diferite de cel al apărării, care ar aduce noi tehnologii și dezvoltare economică sustenabilă.
• Pentru achizițiile de echipamente militare sau sisteme de armament este obligatoriu să se țină cont de interoperabilitate și de conectivitate cu echipamentele/sistemele existente, precum și de interesul strategic, respectiv garanțiile de securitate pe care le pot obține sau pierde aceste achiziții. Decizia de a face o achiziție de la un anumit stat poate duce la răcirea relațiilor cu un alt stat sau o pierdere de facilități naționale deja existente.

Concret, orice achiziție trebuie evaluată atât prin prisma avantajelor directe, dar și posibilelor pierderi. O achiziție a unui produs european poate însemna o reacție a SUA, dacă afectează un producător american, dar și viceversa.

Fiecare contract de achiziție va trebui negociat nu doar cu producătorul, ci și cu partenerul sau partenerii de achiziție.

Prioritar ar trebui să fie interesul pentru atragerea fondurilor în industria românească, pentru dezvoltarea acesteia, cu respectarea priorităților de înzestrare ale forțelor armate.

În concluzie, procesul de accesare a fondurilor din SAFE nu este simplu, presupune evaluări complexe, multidisciplinare, cu impact pe termen lung. După experiențele anterioare cu accesarea fondurilor europene pentru apărare, ar trebui un efort mai mare la nivel guvernamental, cu implicarea directă a Administrației Prezidențiale, astfel încât să se obțină maximum de investiții și cele mai performante sisteme de arme, cu calcularea costurilor pe ciclul de viață al sistemelor de armament.

Mai multe detalii sunt accesibile prin studierea directă a Regulamentului, disponibil în limba română pe site-ul oficial[viii].

---

[i] Tratatul CFE de la Paris, pentru armamentul convențional, și „Cer deschis”, pentru inspecții reciproce., OSCE

[ii] http://data.europa.eu/eli/reg/2025/1106/oj, ISSN 1977-0677 (ediție electronică), REGULAMENTUL (UE) 2025/1106 AL CONSILIULUI din 27 mai 2025 de instituire a Acțiunii de Securitate pentru Europa (SAFE) prin consolidarea Instrumentului pentru Industria Europeană de Apărare (Text cu relevanță pentru SEE)

[iii] Idem, punctul 7 din Argument

[iv] Idem, punctul 9 din Argument

[v] Idem, punctul 10 din Argument

[vi] Idem, punctul 15 din Argument

[vii] Idem, punctul 16 din Argument

[viii] http://data.europa.eu/eli/reg/2025/1106/oj, ISSN 1977-0677 (ediție electronică), REGULAMENTUL (UE) 2025/1106 AL CONSILIULUI din 27 mai 2025 de instituire a Acțiunii de Securitate pentru Europa (SAFE) prin consolidarea Instrumentului pentru Industria Europeană de Apărare (Text cu relevanță pentru SEE)

Cele două evenimente internaționale majore, întâlnirea Trump – Putin din Alaska și cea de la Washington, Trump – Zelenski și „șapte măreți lideri europeni” au captat atenția întregii lumi, deoarece subiectul acestora a fost pacea din Ucraina. Au fost comentate cele văzute și cele nevăzute, limbajul corporal, fiecare cuvânt rostit sau nerostit de principalii actori ai acestor întâlniri.

Greu de spus ceva notabil, ceva care să contribuie la o mai bună înțelegere a viitorului Ucrainei, de care depind multe, foarte multe, în special în Europa, dar și în relațiile internaționale viitoare.

La întrebarea „Cum se poate realiza pacea în Ucraina”, Chat-GPT mi-a răspuns:

Pe scurt, pacea „sustenabilă” în Ucraina cere o combinație de principii clare, pași secvențiali și garanții aplicabile. Iată o hartă de drum realistă (ce-ar putea fi adaptată la dinamica ultimelor zile):

1) Principiile-cadru (linia roșie)

• Carta ONU: suveranitate, integritate teritorială; orice acord trebuie să fie compatibil cu rezoluțiile ONU adoptate din 2022 încoace. United Nations PressSecurity Council Report
• „Nimic despre Ucraina fără Ucraina”: negocieri directe Ucraina–Rusia, cu sprijin/instruire din partea SUA și UE. ReutersThe Guardian

2) Măsuri umanitare imediate (constructoare de încredere)

• Schimburi accelerate de prizonieri și repatrierea civililor pe o schemă săptămânală, cu listă comună verificată de CICR/ONU. (Schimburi mari au funcționat deja în 2025, deci mecanismul există.) ReutersRadioFreeEurope/RadioLiberty
• Protecția ZNPP (centrala Zaporojie): implementarea integrală a celor „7 piloni” IAEA + demilitarizare perimetrală, linii electrice protejate și echipă internațională permanentă. IAEA+2IAEA+2

3) Încetare a focului, nu „îngheț al războiului”

• Secvență minimă: (i) pauză a atacurilor cu rază lungă asupra zonelor civile și infrastructurii critice → (ii) încetare a focului verificată pe linia de contact → (iii) zonă tampon monitorizată internațional. IPI Global ObservatorySecurity and Human Rights Monitor
• Verificare: misiune civil-militară internațională (OSCE/ONU + state neutre), cu senzori, drone și acces liber pe teren; comisie de anchetă pentru încălcări și „mecanism de escaladare” (sancțiuni automate). Security and Human Rights Monitorgppi.net

4) Garanții de securitate pentru Ucraina

• Acorduri bilaterale/multilaterale („NATO-lite”): transfer de capabilități, apărare aeriană, muniții, instruire, asistență pe termen lung – deja conturate prin G7 (Vilnius) și acorduri bilaterale. Council of the European UnionU.S. Department of Statepresident.gov.ua
• Rolul SUA/UE: după discuțiile din 18–19 aug., s-a reconfirmat lucrul la garanții coordonate pentru Ucraina (detalii încă în negociere). ReutersThe Guardian+1

5) Pârghii economice: „dă-i sens păcii”

• Foaie de parcurs pentru sancțiuni: ridicări treptate doar după respectarea etapelor (verificată internațional); „snapback” automat la încălcări. (Model folosit în alte dosare internaționale.) [inferență din practici sancționatorii]
• Finanțare: folosirea profiturilor din activele ruse înghețate pentru apărarea și reconstrucția Ucrainei + împrumutul G7 de $50 mld garantat de aceste profituri (deja în execuție). Council of the European UnionReutersAP News

6) Dosare grele ce trebuie „parcate” corect

• Statutul teritoriilor ocupate: nu se rezolvă sub presiune; se „parchează” într-un capitol separat, cu proces politic pe termen lung (plebiscite doar conform standardelor ODIHR și numai după retragerea trupelor și întoarcerea refugiaților). [inferență procedurală, aliniată dreptului internațional]
• Justiție și reparații: cooperare cu Curtea Penală Internațională; mecanism de despăgubiri alimentat din veniturile extraordinare ale activelor înghețate. Council of the European UnionLieber Institute West PointThe Guardian

7) Arbitraj și garanții juridice

• Acord-cadru înregistrat la ONU; Consiliul de Securitate poate „lua act” de acord sau îl poate sprijini printr-o rezoluție (chiar dacă nu devine autor al acordului, dat fiind veto-urile). EJIL Talk!

8) Ce ar putea bloca totul (și cum se evită)

• „Încetare a focului” fără verificare → risc de reînarmare și reluare a ostilităților. Soluție: monitorizare robustă + condiționări clare. IPI Global Observatory
• Presiune pentru concesii teritoriale înainte de garanții reale de securitate – respinsă public de Kiev și riscantă pentru stabilitate. ReutersThe Guardian
• PR fără substanță (ex.: summituri fără rezultate concrete) → compensezi cu pași tehnici mici, dar ireversibili (schimburi de prizonieri, ZNPP, coridoare umanitare). Al Jazeera

*  Context: discuții și propuneri recente pentru pacea din Ucraina

Așadar, soluțiile de pace sunt discutate, sunt negociate, iar întâlnirea bilaterală Putin – Zelenski pare a fi cât mai aproape.

Parcă am urmărit un slalom uriaș, cu competitori concurând aproape simultan, pe aceeași pârtie, dar cu porți diferite. Fiecare a evitat subiectele sensibile pentru partea cealaltă, lunecând pe temele care nu erau „linii roșii”, cu obiectivul final, opinia publică să perceapă dorința de a face pace a tuturor.

Ce va urma este dificil de previzionat, dar pot fi luate în calcul câteva scenarii, ceea ce ar putea ajuta la evitarea „prinderii pe picior greșit”.

Proiectul de „acord de pace” prezentat de Putin, agreat de Trump, va fi punctul de plecare a discuțiilor între Putin și Zelenski, mediate direct sau de la distanță de Trump.

Zelenski va participa la discuții sau va demisiona sub presiunea cedării celor patru regiuni din Estul Ucrainei, plus Crimeea.

Primul scenariu: acceptarea Acordului propus de Putin

Posibilitatea ca Ucraina să accepte cedarea acestor teritorii este relativ mare, mai ales în condițiile în care ar obține garanții de securitate pentru ceea ce va rămâne, în sensul garantării independenței, integrării europene și neimplicarea Rusiei în afacerile interne și externe ale Ucrainei. O precondiție pentru acceptarea de Rusia a acestei renunțări ar fi anularea tuturor legilor ucrainene care aduc atingere nativilor ruși și limbii ruse.

Rusia ar avea asigurată securitatea deținerii și accesului la peninsula Crimeea, inclusiv terestru, precum și cele mai importante regiuni din punct de vedere a resurselor minerale. Întrucât exploatarea acestor resurse a fost subiect al unei înțelegeri între Ucraina și președintele Trump, există probabilitatea ca acest acord privind exploatarea să fie parte a înțelegerii dintre Trump și Putin.

Ucraina va rămâne fără aceste teritorii, fără resurse importante, dar care fuseseră cedate deja într-o proporție semnificativă. Orientarea politică a Ucrainei către Uniunea Europeană ar fi majoritară, ponderea orientării pro-ruse diminuându-se semnificativ (în regiunile ocupate de Rusia erau majoritatea votanților pro-ruși). Rusia pierde astfel Ucraina, deși obține o extindere teritorială importantă. Se creează un precedent periculos pentru Georgia.

Republica Moldova ar putea fi readusă de Moscova în grupul de state tutelate, prin influențarea alegerilor parlamentare, ca urmare a posibilei asumări de către gruparea pro-rusă a unei victorii în disputa cu europenii prin validarea acordului ruso-ucrainean.

Ucraina ar putea avea garanții de securitate formale, prin acorduri semnate cu UE și Marea Britanie, garanții în caz de atac nuclear din partea SUA și contracte de furnizare de armament finanțate total sau parțial de UE. Prezența militară externă ar putea fi acceptată de ruși (în final), doar la nivel de instructori. Desigur, rușii vor solicita retragerea forțelor statelor NATO dislocate în statele din Estul NATO, condiție care ar putea fi acceptată cu greu de către europeni.

Uniunea Europeană va suporta costurile susținerii echipării armatei ucrainene, precum și reconstrucția Ucrainei. SUA va beneficia de contractele de achiziție a armamentelor, înțelegerile pentru exploatarea resurselor Ucrainei și de acordurile cu Federația Rusă.

Stabilirea unei relaxări între NATO și Rusia ar putea fi un punct important, reluarea lucrului în formatul Consiliului NATO-Rusia ar putea fi o soluție, dar nu suficientă. Pentru consolidarea încrederii, ar putea fi solicitată plafonarea cheltuielilor pentru apărare atât de Rusia, cât și de statele membre NATO. Aici există o mare problemă, angajamentul față de președintele Trump (și însăși cerința acestuia).

O variantă mai puțin probabilă rezultată din procesul de negociere bilaterală ar putea fi acordarea unui statut special celor patru regiuni (sau doar pentru două dintre acestea), cu participarea cetățenilor acestora la proximele alegeri din Ucraina, pentru a înclina balanța de putere în interiorul Ucrainei de partea Rusiei. Acesta ar putea fi mărul otrăvit pe care Rusia l-ar putea accepta, cu condiția să mențină „trupe de menținerea păcii”, pe modelul Transnistria. Revenirea la ideea alipirii de Rusia ar rămâne valabilă oricând, prin alte pseudo referendumuri libere.

Scenariul al doilea: respingerea acordului, continuarea luptelor.

Acest scenariu ar putea să fie posibil dacă europenii vor insista să sprijine Ucraina, indiferent de poziția SUA, cu menținerea poziției Ucrainei de a nu ceda teritorii, solicitând Rusiei retragerea din teritoriile ocupate. Consecințele unui astfel de scenariu ar aduce riscul cedării apărării pe front, pe fondul scăderii moralului trupelor (din cauza poziției americane), precum și a întăririi ofensivei ruse, coroborată cu lipsurile din logistica apărării ucrainene.

Atitudinea europenilor ar putea fi considerată sfidătoare de administrația americană, cu consecințele previzibile, respectiv răcirea semnificativă a relațiilor transatlantice, până la amenințarea dezintegrării NATO.

Scenariul al treilea: blocarea negocierilor cu„ linii roșii”, fals dialog, continuarea luptelor.

Este un scenariu foarte posibil, cu consecințe apropiate de cele din al doilea scenariu.

Președintele Trump se poate distanța de subiect, deoarece deja a reușit să retragă SUA din conflict, poate să reia relațiile economice cu Rusia și colaborarea pe teme importante pentru administrația americană.

Uniunea Europeană ar putea să se confrunte cu ample mișcări suveraniste în mai multe state, iar sprijinul financiar și cu resurse de apărare ar fi grav afectat. Cedarea forțelor ucrainene pe front ar putea fi principala problemă. Ucraina ar deveni stat complet ocupat de Federația Rusă, iar consecințele ar fi dezastruoase pentru Uniunea Europeană, în special pentru statele din vecinătate. Republica Moldova ar deveni în scurt timp parte a statelor satelit ale Rusiei, la fel cu majoritatea fostelor republici sovietice, cu excepția Țărilor Baltice.

NATO va fi afectată semnificativ de pozițiile divergente ale europenilor și ale SUA.

Așadar, din perspectiva acestor scenarii, precum și a unor variante ale acestora, statele europene ar trebui să își reevalueze pozițiile, nu pentru o „reîntoarcere a armelor”, dar suficient cât să diminueze daunele. O reluare a dialogului și cooperării cu Federația Rusă pare greu de acceptat la nivel comunitar, dar este posibil să fie realizată la nivel bilateral de majoritatea statelor europene, mai devreme sau mai târziu, jocul democratic permițând schimbări de orientări politice radicale.

Situația economică a statelor europene, marcate de pandemie și de războiul din Ucraina favorizează mișcări politice revendicative, radicale și cu posibilă abordare pro-rusă a politicii externe.

Așadar, viitorul statelor europene este în joc, instabilitatea politică este de așteptat, decizii majore importante ar putea să salveze pacienții care par să acuze situații limită.

Aceste momente nu sunt favorabile concediilor și vacanțelor, interesele statului trebuie să primeze, iar liderii politici ar trebui să analizeze cu atenție fiecare pas și fiecare cuvânt.

Funeraliile de stat reprezintă un eveniment public de nivel național, se organizează la nivelul cel mai înalt al statului la trecerea în neființă a șefilor de stat, prim-miniștrilor sau patriarhilor, reprezintă o activitate de protocol de stat vizibilă la nivel internațional. Funeraliile fostului președinte american Jimmy Carter sau ale Reginei Elisabeta a II-a (și nu numai!) au fost transmise în întreaga lume.

România nu are aceeași relevanță la nivel internațional, dar evenimentul este similar, importanța sa fiind consemnată prin lege.

Modul de organizare a acestor funeralii este atributul guvernului, dar toate instituțiile statului au obligația de a se implica, în părțile care le privesc.

Pentru că sunt multe comentarii și critici pro și contra oportunității organizării acestor funeralii, voi spune doar că au fost organizate potrivit legii, iar despre ceremonial voi face doar câteva constatări, care ar putea ajuta demnitarii statului să îmbunătățească protocolul de stat, comportamentul celor care au responsabilități publice și comunicarea oficială.

Așadar, au fost „funeralii de stat” organizate pentru un fost Președinte al României, primele funeralii de stat pentru un Președinte, după schimbarea regimului comunist din decembrie 1989. Deși fostul Președinte s-a declarat liber-cugetător, tot ceremonialul a fost conform regulilor și procedurilor Bisericii Ortodoxe Române, cu câteva mici excepții.

Mici amănunte, ca lipsa înscrisului pe cruce IRNI („Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor ), lipsa icoanei pe sicriu, nu au împiedicat soborul de preoți să facă o slujbă integrală de înmormântare a unui creștin ortodox, precum și înhumarea într-un cimitir militar, cu toate însemnele ortodoxiei.

La omagiul prezentat cu o zi înainte, unii s-au închinat, alții au salutat, așa cum a crezut fiecare că e bine în fața camerelor de filmat.

S-a remarcat lipsa Președintelui în funcție, deși ceremonialul a fost organizat în curtea palatului în care acesta lucrează, a fostului Președinte (prea ocupat cu vreo partidă de golf), a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, a ministrului apărării naționale, cel care conduce ministerul responsabil de organizarea Funeraliilor de stat.

Garda de onoare cu generali a fost stabilită cu generali cu funcții mici, de o stea, șefii categoriilor de forțe nu au fost prezenți, iar această absență se poate conjuga cu lipsa ministrului

Ortodoxia noastră s-a exprimat din plin, prin clopotele trase, prin slujba de pomenire, prin înhumarea în sine, dar Prea-Fericitul nu a considerat demn de prezența sa acest moment.

Se pare că nu a contat că fostul Președinte, Ion Iliescu, a participat la funeraliile Prea-Fericitului Teoctist, din 3 august 2007 și la Întronizarea actualului Patriarh, Prea-Fericitul Daniel, din 30 septembrie 2007.

Funeraliile de stat nu sunt activități de partid, nici private, sunt evenimente publice de nivel înalt, iar oficialii au responsabilitatea participării la aceste evenimente.

A fi în serviciul țării presupune eforturi și acțiuni care pot să fie în contrast cu sentimentele noastre, respectarea legii și a protocolului de stat sunt foarte importante pentru persoanele care ocupă demnități publice.

La ultima slujbă, din Capela Palatului Cotroceni nu au participat președinți (cu excepția Președintelui Emil Constantinescu!), dar au participat prim-miniștri. Prim-ministrul Ilie Bolojan a demonstrat că este un om de stat responsabil.

Șefii categoriilor de forțe nu au participat, fiind considerați neimportanți sau prea-importanți.

Deoarece au fost multe comentarii la toate televiziunile, aș vrea să fac o singură precizare, pentru consemnarea corectă a faptelor și datelor: participarea României la programul NATO PfP a fost hotărâtă în ianuarie 1994, iar Ion Iliescu nu „a fost obligat să continue parcursul euro-atlantic stabilit anterior”, ci a contribuit decisiv la stabilirea acestui obiectiv.

Ce va rămâne după aceste Funeralii, ce vom învăța? Nu s-a încheiat nicio epocă, nu am închis niciun capitol, vom continua să facem greșeli, vor continua bâlbele și vor fi multe decizii contestate de o parte a societății, agreate de alta. Poziționarea de o parte sau alta este liberă, dar repetarea greșelilor ar trebui evitată, pentru a fi mai buni și mai respectați în lume.

Deocamdată suntem cunoscuți că ne lichidăm conducătorii, îi hulim după ce le-am dat puterea, îi contestăm sau anulăm alegerile. Dar suntem foarte credincioși și respectăm ceremoniile religioase ortodoxe.

Ateismul sau liber-cugetătorul a fost sancționat prin lipsa Prea-Fericitului și a unui sobor de preoți relevant.

Poziția politică și activitatea fostului Președinte au fost sancționate prin absența Președintelui în funcție, a celui care a demisionat după ce a fost parte a anulării unor alegeri, a unor miniștri și a unui ingrat.

Un mic amănunt, mai puțin important: mașina care a transportat corpul neînsuflețit la și de la Palatul Cotroceni avea numere de înmatriculare de Bacău, probabil că era singura care corespundea cerințelor de securitate și de mediu.

Cei care s-au ocupat de organizarea ceremoniei au avut sarcini ingrate, date fiind controversele politice, dar totul a fost foarte bine organizat și merită felicitări.

Dumnezeu să-l ierte pe cel care a condus statul român!

---

[i] Prezentat la Conferința Forumului pentru Securitate Maritimă din 24.10.2023, Constanța și publicat în cartea Recomandări, editura Prospexi, Dorohoi, 2024, pg 98

În relațiile internaționale, statele sunt actori principali, deoarece au interese și instrumentele necesare pentru a le promova și a le apăra. Definirea intereselor este importantă, deoarece stau la baza obiectivelor strategice ale conducerii statului, definind politicile și strategiile pentru toate domeniile de activitate care presupun implicarea și intervenția instituțiilor statului, conform competențelor stabilite prin lege.

În unele state, interesele sunt denumite „interese naționale”, întrucât sunt voința majorității cetățenilor lor și sunt prezentate public în Constituție sau în alte documente aprobate prin votul direct al cetățenilor. În statele conduse autocratic, „interesele de stat” sunt mai puțin transparente, în spatele lor aflându-se dorința conducătorului de a-și prezerva puterea.

Deoarece mediul internațional este fluid, unele interese trebuie să fie revizuite și nuanțate, astfel încât să poată fi păstrate, fără să genereze reacții adverse imposibil de contracarat.

Majoritatea democrațiilor occidentale, precum și statele care se doresc „principali actori” ai scenei relațiilor internaționale își expun interesele și obiectivele strategice în documente politice programatice, cel mai important dintre acestea fiind „strategia de securitate națională” sau un document echivalent.

În România, aceste interese și obiective strategice sunt (ar trebui!) definite în „Strategia națională de apărare a țării”, așa cum prevede Constituția.

Mă voi abține să comentez actualele prevederi ale unui document care are prevederi de manual, care se dorește mai mult decât este prevăzut prin lege și ridicol pentru diplomație.

Așa cum spuneam, interesele naționale sunt prevăzute în Constituție: existența statului român, independența, suveranitatea, integritatea teritoriului, dezvoltarea economică, bunăstarea cetățenilor săi și ordinea constituțională, respectiv democrația și statul de drept. Statul român trebuie apărat, iar statul este obligat să își protejeze cetățenii. Desigur, fiecare stat are capacitatea proprie de a-și apăra și judeca cetățenii în afara granițelor sale, dar este important să utilizeze toate instrumentele de care dispune pentru a impune respectarea legislației române de către toți cetățenii români.

Obiectivele strategice sunt derivate din interesele naționale, iar aceste obiective pot să se modifice odată cu schimbările determinate de dinamica echilibrului de putere și de evenimentele majore din relațiile internaționale.

Geografia are un rol important în stabilirea acestor obiective, poziționarea fizică și cea politică sunt factori determinanți pentru nivelul de ambiție pe care și-l propune orice stat. Mărimea statului este importantă, vecinii săi, relieful, resursele, precum și demografia. În acest context, ieșirea la mare reprezintă un element major pentru ca statul să își stabilească un nivel de ambiție mai ridicat decât un stat eminamente continental, dar poate fi și o vulnerabilitate, dacă nu este abordat cu atenția cuvenită.

Ce reprezintă ieșirea la mare?

1. Accesul la mările și oceanele lumii
   1. Accesul la căile de transport/navigație maritime – costuri de transport reduse
   2. Accesul la resurse de pe toate continentele lumii, în mod direct și indirect
   3. Accesul la resursele mărilor și oceanelor din zona apelor internaționale, conform dreptului internațional
2. Dreptul la o „Zonă economică exclusivă” – accesul la resursele din mare și din adâncul submarin din această zonă, dreptul de a explora și exploata aceste resurse.
3. Poartă de intrare/ieșire pentru bunuri care sunt transportate de pe/pe alte continente. Porturile sunt importante noduri de comunicații.
4. Responsabilitate pentru securitatea transportului maritim în apele teritoriale, precum și posibilitatea implicării în proximitatea acestora, pentru a preveni eventuale situații critice.
5. Responsabilitatea pentru securitatea propriilor resurse, precum și pentru siguranța mediului din apele teritoriale.
6. Responsabilitatea pentru securitatea porturilor și bazelor logistice și de mentenanță maritime
7. Apărarea teritoriului național împotriva unei agresiuni de pe mare presupune un complex de capabilități diferit de cel al apărării terestre. Agresorul poate fi un stat cu care nu există graniță terestră.

Având în vedere cele identificate (nu este o evaluare exhaustivă, se poate completa), se pot deduce câteva interese și obiective strategice care ar trebui incluse în viitoarea Strategie națională de apărare, după o Revizuire consolidată a Strategiei de Apărare (SDR – Strategic Defence Review).

Interese naționale: dezvoltarea economiei naționale prin fructificarea statutului de stat maritim și apărarea apelor teritoriale, ca parte a teritoriului național.

Obiectivele strategice rezultate din primul interes identificat ar putea fi:

• implicarea în comerțul maritim internațional (susținerea și dezvoltarea unei flote de transport sau a companiilor de transport maritim cu sediul în România).
• exploatarea resurselor marine din oceanul planetar cu capacități proprii (prin operatori economici înregistrați în România)
•  exploatarea eficientă și cu impact strategic a resurselor din apele teritoriale (prin operatori strategici, cu redevențe investite pentru viitor și exploatarea planificată multianual)
• extinderea capacității de transfer a porturilor;
• extinderea capacităților șantierelor navale și a bazelor logistice maritime.

Din al doilea interes ar rezulta următoarele obiective strategice:

• realizarea securității transportului maritim în apele teritoriale, precum și în proximitatea acestora, pentru a preveni eventuale situații critice.
• asigurarea securității propriilor resurse, precum și a protecției mediului din apele teritoriale.
• realizarea securității porturilor și bazelor logistice și de mentenanță maritime
• apărarea teritoriului național împotriva unei agresiuni de pe mare.

După identificarea acestor obiective, derivate doar din statutul de stat maritim, ar trebui dezvoltate politici și strategii care să operaționalizeze aceste oportunități, dar și responsabilități.

În mod plastic, putem spune că „Dumnezeu ne-a dat, dar nu …” face și restul! Este obligația instituțiilor statului român să valorifice un statut pe care unele state nu îl au, să dezvoltăm un nivel de ambiție corespunzător celor care au dreptul și posibilitatea de a accesa resursele oceanului planetar.

O strategie de securitate maritimă în Regiunea Mării Negre nu poate fi abordată de către statul român fără să fi fost identificate interesele și obiectivele ca stat maritim. Dezvoltarea capabilităților necesare pentru operaționalizarea acestor obiective se poate face doar după ce va fi clar ce nivel de ambiție ne propunem pe termen lung.

Printre măsurile de reducere a cheltuielilor Pentagonului, Secretarul Apărării a ordonat reducerea cu 20% a funcțiilor de generali/amirali de patru stele. De mulți ani este rostogolită ideea că România are prea mulți generali, că nu avem trupe pentru atâția generali, în condițiile în care mulți dintre cei care ocupă funcții de generali cu multe stele, nu au și gradul aferent.

Am convingerea că noul Președinte va avea propria viziune privind apărarea națională, dar voi propune aici câteva soluții pentru a îmbunătăți statutul și imaginea militarilor, profesioniștii pe care cetățenii României se bazează să le asigure securitatea în situația unei agresiuni armate.

Pentru că suntem într-un perioadă de profunde schimbări, imposibil de previzionat cu zece ani urmă, deoarece Președintele României este comandantul forțelor armate, revin cu o propunere mai veche, considerând că ar fi un moment favorabil unei astfel de reforme.

Voi începe cu definirea „forțelor armate”, care a păstrat logica Războiului Întregului Popor; deși suntem membri ai NATO de peste 20 de ani și vorbim de militari profesioniști din 2006. Intrarea în Uniunea Europeană a adus în discuție necesitatea demilitarizării unor instituții, dar nu a fost pusă în practică cu adevărat.

Pe scurt, o adevărată reformă a forțelor armate ar presupune:

• Definirea forțelor armate exclusiv a structurii de forțe a Ministerului Apărării Naționale;
• Toate celelalte structuri, servicii de informații, servicii speciale, forțe pentru situații de urgență, ar trebui să fie demilitarizate. La pensionare, aceștia nu ar trebui să devină rezerviști militari, nici polițiștii, deoarece experiența lor este necesară acolo unde au activat, nu în structurile MApN.
• Serviciile de informații și cele speciale trebuie subordonate guvernului, pentru a păstra rolul guvernului de a aloca și administra resursele. Președintele poate păstra prerogativele numirii, după audierea Directorilor în comisiile de specialitate din Parlament, la propunerile Prim-ministrului.
• Jandarmeria să fie subordonată MApN, cu misiune de sprijin a Poliției pentru ordinea publică și de pază și protecție a obiectivelor importante;
• Revederea structurii de forțe, a fiecărei entități, precum și a structurilor de conducere, astfel încât să se obțină o capacitate de apărare reală;
• Numirea pentru funcțiile de generali/amirali de peste trei stele să se facă după audierea în comisia de specialitate a Parlamentului. La numirea pe funcție, militarul trebuie să primească gradul corespunzător acesteia.
• Consiliul Suprem de Apărare a Țării trebuie să devină Consiliu de Securitate și să fie principala instituție care sprijină Președintele în situații de criză de securitate națională.

Legile necesare acestei reforme ar trebui să fie urgența principală pe agenda Președintelui, deoarece are responsabilitățile conducerii forțelor armate și apărarea națională ca principale atribuții. Nu trebuie uitate legile privind salarizarea și pensiile militarilor, astfel încât să fie similare cu ale statelor care au adoptat sistemul britanic, cel mai recent și bine reformat.

Desigur, Președintele va avea multe de realizat, dar summit-ul din iunie, de la Haga va fi mai ușor de abordat, dacă va avea siguranța că prognozata creștere a bugetului pentru apărare va fi folosită eficient, cu o creștere reală a capacității naționale de apărare.

*  Această Recomandare este mai scurtă, deoarece un Președinte are multe documente de citit, dar pentru cei care trebui să pună în practică viziunea saexistă argumente, disponibilitate și bunăvoință.

Actuala modificare a relațiilor internaționale a trezit un sentiment de nesiguranță pe care îl credeam uitat, după intrarea în familia statelor membre NATO și amplasarea pe teritoriul României a unei importante unități de interceptare a rachetelor balistice din sistemul american AEGIS.

Prezența forțelor americane, considerată esențială pentru securitatea noastră, a devenit o sursă de nesiguranță, din cauză incertitudinii menținerii lor.

În aceste condiții, preocuparea generală privind capacitatea noastră proprie de apărare este deplin justificată, iar abundența știrilor pe acest subiect nu ar trebui să ne mire. Deoarece mulți au descoperit o cale mai facilă de a se informa pe orice subiect, prin interogarea ChatGPT sau OpenAI Chat, abundența informațiilor se reduce la răspunsurile bazate pe statistici ale acestor noi surse de informații din viața noastră, considerate de mulți infailibile, pentru că nu sunt alterate de subiectivitatea opiniilor umane. Desigur, cei inițiați știu să facă diferența, au capacitatea de a se strecura prin întrebări succesive, astfel încât să nu se rezume la răspunsurile alterate însăși de Inteligența Artificială, prin multiplicarea de produse bazate pe aceeași sursă.

Am menționat cele de mai sus, pentru a justifica acest text, care își propune să interfereze cu alte opinii privind #capacitateadeapărare a României sau #armataRomâniei, diferite de pozițiile care pun accentul pe necesitatea unei rezerve. Despre necesitatea și soluția acestei rezerve mi-am exprimat opinia, cu argumente, în alte comentarii.

Așadar, după mai multe interpelări în care mi s-a cerut să spun cât de mare ar trebui să fie Armata României, care ar fi structura ei, câte tancuri, câte avioane de luptă, câte nave ar trebui să aibă, după ce am fost somat să dau un număr clar al necesarului de forțe (militari), după ce am fost atacat public pentru ce am făcut sau nu am făcut, pentru ce am gândit sau nu am gândit, consider justificat să îmi duc mai departe raționamentele privind capacitatea națională de apărare, așa cum ar rezulta din evaluarea capabilităților necesare.

În 2011 am inițiat o Foaie de parcurs, după un model utilizat de Șeful Armatelor franceze, amiralul Edouard Guillaud, pentru a corecta unele decizii anterioare greșite și pentru a eficientiza structura de forțe a Armatei României. Am finalizat documentul în 2012, împreună cu o echipă din care au făcut parte viitorii generali Daniel Petrescu și Mircea Gologan, precum și viitorul meu colaborator la https://monitorulapararii.ro/, Liviu Ioniță. Acesta a constituit baza pentru Planul pentru refacerea capacității operaționale a Armatei României, aprobat de CSAȚ în 2013 și a fost un prim demers pentru o Analiză Strategică a Apărării, care nu s-a finalizat din rațiuni dificil de înțeles, fiind considerat suficient de conducerea ministerului, pentru acea perioadă.

Într-un articol anterior am descris procesul de planificare a apărării naționale, așa cum este conceput prin lege, dar este important să se știe că în 2020 a avut loc prima Analiză Strategică a Apărării, deși structura rezultată a fost concepută doar de Statul Major al Apărării, iar în 2024 a fost inițiată o Revizuire a acestei Analize, tot la nivelul ministerului. Ar fi bine să se înțeleagă rostul acestui proces, care ar trebui să fie fundamentul noii Strategii Naționale de Apărare a Țării, pe care o va prezenta Parlamentului viitorul Președinte al României.

Am făcut aceste precizări, întrucât e bine să fie clar că dimensiunea clară a structurii de forțe destinată apărării, necesarul de resurse, inclusiv cele financiare, modul cum trebuie să fie organizată această structură, vor fi rezultatul acestei analize, care ar trebui finalizate la nivelul Parlamentului, cu datele ce vor fi furnizate de Ministerul Apărării Naționale (pentru că este instituția desemnată de CSAȚ pentru a realiza acest studiu).

Într-un interviu am spus că România ar trebui să aibă o armată de aproximativ 300 000 de oameni pentru a face față celei mai grave amenințări, fără a avea sprijin extern (aliat), dar costurile pentru o astfel de Armată ar putea fi în jur de 10% din PIB. Altcineva a insistat, dorind să știe pe ce mi-am fundamentat această afirmație, cerându-mi calculele, numărul de brigăzi și regimente, flote și flotile, avioane și tancuri. Răspunsul meu a fost scurt, am făcut trimitere la Conceptul Strategic al NATO, care prevede realizarea unei Forțe de Reacție a Alianței de 300 000 de oameni, ca urmare a atitudinii agresive a Federații Ruse.

O evaluare a necesarului de forțe pentru Armata României a fost realizată în perioada aderării la NATO, împreună cu o echipă de experți americani CUBIC, foști militari, iar aceste studii se găsesc la documente clasificate NATO Secret, adică nu pot fi făcute publice. Din acea evaluare au rezultat câteva modele, din care a fost selectat cel al Armatei de 90 000 de militari, devenită ulterior, de 90000 de oameni (inclusiv 15 000 de civili), apoi a fost redusă cu 10% din rațiuni financiare, apoi la mai puțin, din rațiuni de încadrare, cu bugete variind între 1,3 și 2,5% din PIB.

Desigur, acele studii ar trebui revizuite, la nivelul amenințărilor actuale, precum și al tehnologiilor actuale. Misiunile din Irak și Afganistan au definit noi nevoi, iar războiul din Ucraina ne-a relevat un alt mod de a privi tacticile, operațiunile și strategia militară. Tehnica achiziționată sau cea care urmează să fie achiziționată impune structuri organizatorice care să permită operarea eficientă și eficace, mentenanța și sustenabilitatea îndelungată a capabilității constituite.

Proiectul meu privind o posibilă capacitate de apărare credibilă are la bază experiența proprie, câteva studii privind alte armate, precum și prezumția că Alianța Nord-Atlantică se va menține, iar Uniune Europeană își va constitui capacitatea proprie de apărare preponderent prin integrarea capacităților naționale, la care se vor adăuga comandamente și capabilități comune. Nu voi intra în detalii de ordin tactic și voi da valori aproximative pentru fiecare structură, deoarece valorile reale reprezintă informații clasificate, iar multe dintre acestea nu îmi sunt accesibile.

Așadar, pentru a ști ce fel de structură de forțe constituim, este foarte important ce fel de militari vom avea. Prima opțiune este cea a militarilor profesioniști, adică funcțiile de soldat și gradat (comandant de grupă/echivalent) să fie încadrate cu militari angajați pe bază de contract pentru minim trei ani, cu posibilitatea de prelungire anual, pentru încă maxim doi ani, dar nu mai mult de vârsta de 35 de ani (așa cum prevedea legea inițial). Subofițerii ar trebui să fie selecționați doar dintre aceștia, după ce au confirmat aptitudinile și au însușit pregătirea specifică, adică după minim doi ani de contract. Pentru cei care doresc să devină ofițeri, ar trebui să existe posibilitatea acceptării la examen, după primul an de contract, ca sursă alternativă la absolvenții de colegii militare.

A doua opțiune ar fi reintroducerea serviciului militar obligatoriu, cu posibilitatea de a se recuza acestui serviciu celor care în timp de război ar putea fi mobilizați la locul de muncă, pentru activități esențiale, care nu sunt compatibile cu operarea de armament și muniții. Categoria celor care pot să servească apărarea națională, fără să lupte efectiv, trebuie definite prin lege, întrucât sunt vitale pentru societate în timp de război, așa cum a demonstrat războiul din Ucraina. În această categorie intră personalul medical, piloții de transport, finanțiști, dar și agricultori, energeticieni, informaticieni, etc. Serviciul militar ar trebui să dureze minim 18 luni și ar trebui urmat de convocări anuale pentru menținerea unei rezerve credibile pentru anumite poziții din statele de organizare.

Pentru că tehnica actuală necesită instruirea pentru operare și menținerea deprinderilor, precum și pentru că ideea de obligativitate generează o reacție negativă la nivel social, susțin prima opțiune, dar nu o exclud pe a doua, în condițiile unei proceduri inteligente și bine pregătite pentru recrutare.

Așadar, cu o resursă umană profesionistă, cu echipamente moderne, la toate categoriile și armele, cu structuri adaptate necesarului pentru operarea tehnicii, structura de forțe ar trebui să fie de aproximativ 90 000 de oameni. Am identificat următoarele capabilități, funcție de prioritățile rezultate din Revizuirea Analizei Strategice a Apărării (voi menționa misiunea de bază a capabilității, detaliile nu sunt publice):

• cercetarea, supravegherea și culegerea de informații de nivel strategic;
• supravegherea și cercetarea spațiului aerian;
• cercetarea și supravegherea spațiului marin și submarin al Mării Negre;
• Poliție Aeriană și apărare aeriană din aer;
• capacitate minimă de sprijin aerian și lovire din aer;
• apărare antiaeriană cu baza la sol, cu rază mare, medie și mică;
• apărare antiaeriană nemijlocită;
• război electronic;
• operațiuni speciale – cercetare-diversiune, acțiuni în adâncime, căutare-salvare prin luptă;
• capacitate psyops;
• comunicare strategică și relații publice;
• cercetare cu control de la distanță, fără om la bord;
• lovire cu control de la distanță, fără om la bord;
• contracarare sisteme de cercetare și lovire fără om la bord;
• luptă antiblindate cu mijloace aeriene (elicoptere);
• luptă antiblindate cu tancuri;
• luptă antiblindate cu artilerie;
• capacitate de reacție și manevră, ocupare-recucerire obiective;
• apărarea litoralului;
• lovire sol-navă;
• lovire navă-navă;
• patrulare și protecție a litoralului;
• cercetare și lovire submarină cu scafandri și mijloace fără om la bord;
• protecția nemijlocită a obiectivelor strategice;
• operațiuni în zonă montană;
• operațiuni în zonă lagunară;
• protecția navigației pe Dunăre;
• protecția navigației pe căile maritime;
• capacitate de transport aerian;
• capacitate de transport naval;
• capacitate de transport terestru, pe roți și CF;
• construcții și reparații de drumuri, poduri și Căi Ferate;
• construcții și reparații de infrastructură de aerodrom;
• minare-deminare;
• capacitate de mascare-disimulare;
• comunicații satelitare, radio și radioreleu, transmisii de date;
• centre de comandă pentru comandamente operaționale;
• asigurare medicală pe spitale de rol 2, 3 și 4;
• asigurare logistică întrunită;
• bază navală;
• capacitate de mobilizare și operaționalizare rapidă a forțelor de rezervă;
• alte capabilități rezultate din analiza strategică.

Desigur, aceste structuri pot fi dimensionate și regândite împreună cu experți ai fiecărei arme, dar și cu Catalogul de capabilități al NATO și Manualele de evaluare tactică.

Pentru fiecare structură, în funcție de nivelul de pregătire (readiness), ar trebui stabilite costurile (cheltuielile), astfel încât orice modificare în bugetare să se reflecte în nivelul de ambiție al planurilor de pregătire și reciproc.

Pentru a fi cu adevărat operaționale, entitățile militare ar trebui să fie încadrate cu personalul necesar în proporție de minim 90%, dar acest lucru este greu de realizat. Nivelul ridicat de reacție ar putea fi stabilit prin rotație, cu cel puțin o treime din forțele de reacție pregătite să acționeze în maxim 48 de ore, iar celelalte forțe să poată acționa în 30 de zile, cu excepția structurilor care se operaționalizează după mobilizare.

Pentru a menține acest nivel operațional, ar fi necesar un buget anual de minim 2,5% din PIB, în afara oricărei achiziții, doar pentru pregătirea personalului și întreținerea tehnicii și infrastructurii existente. Pentru achiziții de tehnică sunt necesare fonduri de cel puțin 0,5% din PIB, iar pentru infrastructura necesară ar trebui încă aproximativ 0,5% din PIB, ceea ce ne-ar încadra în ținta de cheltuieli care ar putea să fie stabilită la summitul NATO de la Haga, din iunie 2025.

Structuri de forțe mai mari pot fi imaginate în paradigma actuală, a unei armate șvaițer, cu multe funcții neîncadrate, o armată de carton, nici măcar de teracotă.

Războiul din Ucraina ne-a demonstrat că o capacitate de reacție suficientă poate să obțină un timp de pregătire suficient pentru forțele de rezervă, dar pregătirea acesteia ar putea să însemne și sprijin extern, dacă este necesar să se instruiască pentru noi sisteme de arme. Pentru o armată a unui stat membru al NATO sau UE, timpul de reacție și capacitatea de ripostă sunt importante pentru a permite sprijinul aliat. La întrebarea cât putem/ar trebui să rezistăm singuri, răspunsul poate să aibă multe nuanțe. În primul rând, sprijinul aliat sau comunitar poate fi din prima secundă a unei confruntări militare, deoarece există Planuri Strategice de Apărare aliate. În al doilea rând, este foarte important ce fel de agresiune ar trebui să oprim. Sper că alegațiile privind Poarta Focșanilor sunt doar diversiuni, iar militarii nu se pregătesc pentru scenariile construite în anii 70.

Pentru o capacitate de apărare credibilă și sustenabilă sunt necesare achiziții de tehnică militară, noi structuri organizaționale, personal bine instruit și cazărmi corespunzătoare. Suplimentar, trebuie să fie construite facilități pentru a putea primi sprijin aliat, dar și pentru personalul ce va fi mobilizat.

• Sistemele cu control de la distanță, fără om la bord (drone) presupun modificarea structurii existente la nivelul fiecărei unități tactice, de la nivel grupă (un operator dronă, similar cu lunetistul), până la nivel brigadă, astfel ar fi mai ușor de integrat în orice operațiune. Constituirea unor flote de drone independente ar putea fi utilă doar pentru instruirea personalului pentru operarea acestora, fără tactici și integrarea în misiuni. Aceste structuri ar putea avea un caracter temporar.