Recomandari

Agresiunea militară a Rusiei împotriva Ucrainei readuce în atenția decidenților scenariul real al unui război extins în Europa. Confruntarea armată părea o fantomă a trecutului violent al politicii de forță dictată de dezechilibrele de putere, rămasă captivă unei epoci dispărute odată cu încheierea Războiului Rece, la începutul ultimului deceniu al secolului trecut.

Măsurile adoptate de NATO inițial s-au concentrat pe reasigurarea statelor din apropierea Rusiei că beneficiază de protecția deplină a Alianței, chiar dacă au aderat mai târziu și, încă, depun eforturi pentru ca să recupereze decalajele de capacitate de apărare față de Occident. Prin aceste acțiuni, NATO a confirmat justețea opțiunii lor strategice, întrucât fostele state socialiste percepeau Federația Rusă drept principala amenințare la adresa securității lor, considerând comunismul mai degrabă un instrument ideologic utilizat pentru extinderea dominației ruse după cel de-al Doilea Război Mondial, decât modelul ideal de funcționare a propriilor societăți.

Oportunitate pentru realizarea capabilităților necesare unei capacități de apărare credibile

Existența armamentului nuclear, cu rol de descurajare, împreună cu aranjamentele convenite spre sfârșitul Războiului Rece pentru limitarea armamentului convențional și pentru realizarea de inspecții reciproce[i], au condus la reducerea cantitativă a tehnicii militare, a rezervelor de muniții și a capacităților industriale destinate producerii, reparării și întreținerii acesteia pe întreg cuprinsul Europei. În plus, prezența militară americană extinsă pe continent și logica mecanismelor de apărare colectivă au inhibat și mai mult capacitatea europenilor de a face față, în mod autonom, unui conflict armat de mare amploare. Însă, războiul de lângă noi a determinat numeroase schimbări în sistemul relațiilor internaționale, în dinamica afacerilor economice, în politica de combatere a încălzirii globale și în accesarea, distribuirea și valorificarea resurselor energetice esențiale pentru menținerea succesului economic al statelor industrializate.

În statele din Europa Centrală și de Est situația este și mai critică, deoarece ritmul de înlocuire a tehnicii militare din perioada comunistă a fost lent și, uneori, marcat de sincope majore. Decenii la rând au continuat să fie utilizate echipamente produse în fosta Uniune Sovietică sau după licențe sovietice, chiar dacă unele au trecut prin programe de modernizare menite să le prelungească durata de viață. Acestea, împreună cu munițiile, infrastructura și logistica aferente, evidențiază faptul că industria de apărare nu a realizat încă tranziția către noile tehnologii și nu a reușit să se integreze în „industria europeană de apărare”.

Majoritatea statelor europene membre ale NATO își bazează capacitatea de apărare, în primul rând, pe echipamente și tehnică militară americană. Schimbarea de atitudine a Statelor Unite, survenită odată cu alternanța administrațiilor de la Washington, a generat însă un șoc strategic, determinând aliații europeni să caute soluții pentru reducerea dependenței de tehnologiile americane sau chiar pentru dobândirea unui grad de autonomie față de tehnica și logistica militară americană.

Oportunitate pentru dezvoltarea economică și acces la tehnologii avansate

În noul context geopolitic, Comisia Europeană, cu aprobarea Parlamentului European, a inițiat o serie de inițiative strategice destinate consolidării industriei europene de profil prin intermediul cadrului de cooperare consacrat sub denumirea Baza Tehnologică și Industrială de Apărare (EDTIB).

Între aceste inițiative, prin intermediul Acțiunii de Securitate pentru Europa (SAFE) a fost constituit un fond de 150 de miliarde de euro, accesibil tuturor statelor membre ale Spațiului Economic European, precum și Ucrainei, pentru consolidarea urgentă a industriei de apărare și pentru pregătirea acesteia astfel încât să poată susține efectiv un efort de război în eventualitatea unei confruntări cu Federația Rusă.

Așa cum se arată în preambulul Regulamentului  (UE) 2025/1106 al Consiliului din 27 mai 2025 de instituire a SAFE prin consolidarea Instrumentului pentru Industria Europeană de Apărare, „toate statele membre s-au angajat să își consolideze pregătirea generală în materie de apărare, să reducă dependențele strategice, să abordeze lacunele critice în materie de capabilități și să consolideze în mod corespunzător EDTIB în întreaga Uniune, astfel încât UE să fie în măsură să furnizeze mai eficient echipamente în cantitățile și în ritmul accelerat necesare”[ii].

Iar cea mai bună cale pentru a investi în această industrie o constituie producția, care poate susține cercetarea aplicată și dezvoltarea de produse noi, competitive și eficiente pe câmpul de luptă.

Astfel, ținând cont de nevoile evidente ale multor state europene de a-și construi capacități de apărare credibile, noile contracte de achiziții pot să direcționeze acest fond în cele mai bune locuri, ca investiții eficiente. Un contract de achiziție presupune o minimă prospectare a pieței, o selecție pe bază de calitate și performanță, în care cel mai bun în raport cu criteriile stabilite câștigă. Au prioritate achizițiile multinaționale, cu minim două state partenere, pentru a facilita cooperarea industrială, dar și evaluarea obiectivă a produsului achiziționat. Iar pentru a fi siguri că achizițiile sunt gândite foarte pragmatic, ținând cont de realitățile câmpului de luptă și de nevoile urgente, un nivel ridicat de prioritate este asigurat prin asocierea Ucrainei la contractul de achiziție sau/și la producerea de echipament.

România poate accesa până la 16,7 miliarde de euro din acest fond de asistență financiară, dacă va reuși să prezinte Planuri din care să reiasă clar scopul investițiilor modul în care acestea vor fi utilizate, ce capacități industriale ale EDTIB vor susține. Presupun că pentru a primi această limită de alocare, România a transmis Comisiei o estimare inițială, urmând ca până pe 15 noiembrie să transmită Cererea, însoțită de un plan de investiții pentru industria românească de apărare (în măsura în care este inclusă în industria europeană de apărare), cu justificarea integrării acesteia în mecanismele europene de cooperare tehnică și tehnologică. La nivelul guvernului se lucrează la aceste documente, pentru a fi transmise Comisiei conform termenului din Regulament, deși unele comunicări publice oficiale induc concluzia că deja Cererea a fost trimisă și aprobată.

Anterior aprobării acestui fond extrem de generos de asistență financiară a industriei de apărare europene, la nivelul conducerii UE au fost inițiate programe de achiziții comune în domeniul apărării (EDIRPA), a fost adoptat „Regulamentul de instituire a Programului pentru Industria Europeană de Apărare și a instituit cadrul de măsuri pentru asigurarea disponibilității și aprovizionării la timp cu produse de apărare („EDIP”), pentru a valorifica experiența dobândită în contextul Regulamentelor (UE) 2023/2418 și (UE) 2023/1525 și pentru a extinde logica acestora într-o perspectivă pe termen mai lung și structurată”[iii].

După instalarea (Inaugurarea) noii Administrații la Casa Albă, deteriorarea situației regionale de securitate s-a accentuat din cauza afectării semnificative a aprovizionării cu muniții și tehnică militară a Ucrainei, iar statele europene au constatat că nu mai pot fi sigure pe sprijinul SUA, în orice condiții.

În acest context, deoarece există state foarte expuse la amenințarea rusă, precum și la riscurile specifice vecinătății cu un război, dar nu au capacitatea de apărare suficientă pentru a reacționa eficient, Comisia Europeană a propus ca „Uniunea să înceapă să sprijine aceste state membre cât mai curând posibil, astfel încât acestea să poată plasa comenzi foarte rapid, sporind previzibilitatea sectorului industrial de apărare și stimulându-l să investească, pe termen foarte scurt, în consolidarea capacităților de producție”[iv].

Așadar, urgentarea achizițiilor vitale este un argument decisiv pentru aprobarea SAFE, dar relevanța achiziției pentru industria europeană este cel mai important criteriu de evaluare a eligibilității.

Voi face o scurtă clarificare a acestei condiții, deoarece o abordare incorectă poate însemna refuzarea împrumutului, iar o altă situație poate fi clamată de sindicate și chiar de opinia publică românească drept rea voință și neglijență pentru industria proprie.

Regulamentul precizează că este foarte important să se mențină și să se dezvolte capacitățile industriale deja cuprinse în EDTIB și EDIP. Dacă achizițiile pe care le dorim ar putea fi produse în facilități din România care nu sunt incluse în aceste documente, primul pas trebuie făcut pentru acceptarea și includerea lor, adică modificarea EDTIB și EDIP. De preferat ar fi ca aceste modificări să fie (sau să fi fost!) transmise simultan cu Cererea descrisă mai sus.

Argumentația Regulamentului prevede în mod explicit că „instrumentul de acțiune de securitate pentru Europa („instrumentul SAFE”) este destinat acelor state membre care doresc să investească în producția industrială de apărare”[v] și are un caracter temporar. Mai sunt precizate câteva condiții privind urgența și oportunitatea, astfel încât să permită o selecție și o prioritizare a alocărilor, astfel încât să fie investiții reale în capacitățile industriale importante la nivel european.

Cum poate fi valorificată oportunitatea?

Așadar, accesarea fondurilor din SAFE reprezintă o adevărată provocare pentru România. Grupul de lucru constituit pentru a găsi soluțiile necesare și a face solicitările și activitățile corespunzătoare pentru achiziții și obținerea finanțării prin SAFE ar trebui să analizeze și să identifice soluții pentru, cel puțin, următoarele probleme:

• Identificarea capabilităților de apărare eligibile pentru SAFE ținând cont de soluțiile identificate deja, de urgență, conform listei de domenii prioritare identificate de Consiliul European, în conformitate cu lucrările deja desfășurate în cadrul AEA și în deplină coerență cu NATO.

Acestea sunt: „muniții și rachete; sisteme de artilerie, inclusiv capacități de lovire de precizie la scară largă; capacități de luptă terestră și sistemele de sprijin ale acestora, inclusiv echipamente pentru soldați și arme de infanterie; protecția infrastructurilor critice; securitate cibernetică; mobilitate militară, inclusiv contramobilitate; sisteme de apărare aeriană și antirachetă; capacități maritime de suprafață și subacvatice; drone și sisteme antidrone; factorii strategici catalizatori, cum ar fi, dar fără a se limita la, transportul aerian strategic, realimentarea aer-aer și sistemele C4ISTAR, precum și activele și serviciile spațiale; protecția activelor spațiale; inteligența artificială și războiul electronic”[vi].

• Condițiile de eligibilitate sunt strâns legate de consolidarea urgentă a bazei industriale a Uniunii „într-un mod eficient și autonom, având în vedere evoluția recentă a situației geopolitice și a amenințării excepționale la adresa securității Uniunii și a statelor sale membre, și astfel pentru a crește eficiența și valoarea adăugată a asistenței financiare acordate în cadrul instrumentului SAFE”[vii].
• Capacitățile industriale din România incluse în planurile europene, dacă există, precum și de posibilitatea introducerii celor care nu au fost încă introduse, fiind identificate ulterior. Aici trebuie toate argumentele pentru a fi acceptate și introduse.
• Evaluarea posibilităților de cooperare industrială cu alte state, cu care se pot face parteneriate pentru achiziții comune.
• Pentru achizițiile comune cu alte state, trebuie avute în vedere: fondurile care vor veni direct în România, către operatorii economici implicați direct (existenți în planul UE), posibilitățile de cooperare industrială pentru a dezvolta noi capacități de producție sau de mentenanță în România de către statul partener, care poate să dețină majoritatea capacității industriale de producție. Dacă nu se pot realiza aceste capacități de producție sau mentenanță, evaluate pe ciclul de viață al echipamentului, care să fie proporționale cu valoarea părții de contract pentru România, atunci se impune negocierea altor investiții din partea statului partener, compensatorii, chiar și în domenii diferite de cel al apărării, care ar aduce noi tehnologii și dezvoltare economică sustenabilă.
• Pentru achizițiile de echipamente militare sau sisteme de armament este obligatoriu să se țină cont de interoperabilitate și de conectivitate cu echipamentele/sistemele existente, precum și de interesul strategic, respectiv garanțiile de securitate pe care le pot obține sau pierde aceste achiziții. Decizia de a face o achiziție de la un anumit stat poate duce la răcirea relațiilor cu un alt stat sau o pierdere de facilități naționale deja existente.

Concret, orice achiziție trebuie evaluată atât prin prisma avantajelor directe, dar și posibilelor pierderi. O achiziție a unui produs european poate însemna o reacție a SUA, dacă afectează un producător american, dar și viceversa.

Fiecare contract de achiziție va trebui negociat nu doar cu producătorul, ci și cu partenerul sau partenerii de achiziție.

Prioritar ar trebui să fie interesul pentru atragerea fondurilor în industria românească, pentru dezvoltarea acesteia, cu respectarea priorităților de înzestrare ale forțelor armate.

În concluzie, procesul de accesare a fondurilor din SAFE nu este simplu, presupune evaluări complexe, multidisciplinare, cu impact pe termen lung. După experiențele anterioare cu accesarea fondurilor europene pentru apărare, ar trebui un efort mai mare la nivel guvernamental, cu implicarea directă a Administrației Prezidențiale, astfel încât să se obțină maximum de investiții și cele mai performante sisteme de arme, cu calcularea costurilor pe ciclul de viață al sistemelor de armament.

Mai multe detalii sunt accesibile prin studierea directă a Regulamentului, disponibil în limba română pe site-ul oficial[viii].

[i] Tratatul CFE de la Paris, pentru armamentul convențional, și „Cer deschis”, pentru inspecții reciproce., OSCE

[ii] http://data.europa.eu/eli/reg/2025/1106/oj, ISSN 1977-0677 (ediție electronică), REGULAMENTUL (UE) 2025/1106 AL CONSILIULUI din 27 mai 2025 de instituire a Acțiunii de Securitate pentru Europa (SAFE) prin consolidarea Instrumentului pentru Industria Europeană de Apărare (Text cu relevanță pentru SEE)

[iii] Idem, punctul 7 din Argument

[iv] Idem, punctul 9 din Argument

[v] Idem, punctul 10 din Argument

[vi] Idem, punctul 15 din Argument

[vii] Idem, punctul 16 din Argument

[viii] http://data.europa.eu/eli/reg/2025/1106/oj, ISSN 1977-0677 (ediție electronică), REGULAMENTUL (UE) 2025/1106 AL CONSILIULUI din 27 mai 2025 de instituire a Acțiunii de Securitate pentru Europa (SAFE) prin consolidarea Instrumentului pentru Industria Europeană de Apărare (Text cu relevanță pentru SEE)

Cele două evenimente internaționale majore, întâlnirea Trump – Putin din Alaska și cea de la Washington, Trump – Zelenski și „șapte măreți lideri europeni” au captat atenția întregii lumi, deoarece subiectul acestora a fost pacea din Ucraina. Au fost comentate cele văzute și cele nevăzute, limbajul corporal, fiecare cuvânt rostit sau nerostit de principalii actori ai acestor întâlniri.

Greu de spus ceva notabil, ceva care să contribuie la o mai bună înțelegere a viitorului Ucrainei, de care depind multe, foarte multe, în special în Europa, dar și în relațiile internaționale viitoare.

La întrebarea „Cum se poate realiza pacea în Ucraina”, Chat-GPT mi-a răspuns:

Pe scurt, pacea „sustenabilă” în Ucraina cere o combinație de principii clare, pași secvențiali și garanții aplicabile. Iată o hartă de drum realistă (ce-ar putea fi adaptată la dinamica ultimelor zile):

1) Principiile-cadru (linia roșie)

• Carta ONU: suveranitate, integritate teritorială; orice acord trebuie să fie compatibil cu rezoluțiile ONU adoptate din 2022 încoace. United Nations PressSecurity Council Report
• „Nimic despre Ucraina fără Ucraina”: negocieri directe Ucraina–Rusia, cu sprijin/instruire din partea SUA și UE. ReutersThe Guardian

2) Măsuri umanitare imediate (constructoare de încredere)

• Schimburi accelerate de prizonieri și repatrierea civililor pe o schemă săptămânală, cu listă comună verificată de CICR/ONU. (Schimburi mari au funcționat deja în 2025, deci mecanismul există.) ReutersRadioFreeEurope/RadioLiberty
• Protecția ZNPP (centrala Zaporojie): implementarea integrală a celor „7 piloni” IAEA + demilitarizare perimetrală, linii electrice protejate și echipă internațională permanentă. IAEA+2IAEA+2

3) Încetare a focului, nu „îngheț al războiului”

• Secvență minimă: (i) pauză a atacurilor cu rază lungă asupra zonelor civile și infrastructurii critice → (ii) încetare a focului verificată pe linia de contact → (iii) zonă tampon monitorizată internațional. IPI Global ObservatorySecurity and Human Rights Monitor
• Verificare: misiune civil-militară internațională (OSCE/ONU + state neutre), cu senzori, drone și acces liber pe teren; comisie de anchetă pentru încălcări și „mecanism de escaladare” (sancțiuni automate). Security and Human Rights Monitorgppi.net

4) Garanții de securitate pentru Ucraina

• Acorduri bilaterale/multilaterale („NATO-lite”): transfer de capabilități, apărare aeriană, muniții, instruire, asistență pe termen lung – deja conturate prin G7 (Vilnius) și acorduri bilaterale. Council of the European UnionU.S. Department of Statepresident.gov.ua
• Rolul SUA/UE: după discuțiile din 18–19 aug., s-a reconfirmat lucrul la garanții coordonate pentru Ucraina (detalii încă în negociere). ReutersThe Guardian+1

5) Pârghii economice: „dă-i sens păcii”

• Foaie de parcurs pentru sancțiuni: ridicări treptate doar după respectarea etapelor (verificată internațional); „snapback” automat la încălcări. (Model folosit în alte dosare internaționale.) [inferență din practici sancționatorii]
• Finanțare: folosirea profiturilor din activele ruse înghețate pentru apărarea și reconstrucția Ucrainei + împrumutul G7 de $50 mld garantat de aceste profituri (deja în execuție). Council of the European UnionReutersAP News

6) Dosare grele ce trebuie „parcate” corect

• Statutul teritoriilor ocupate: nu se rezolvă sub presiune; se „parchează” într-un capitol separat, cu proces politic pe termen lung (plebiscite doar conform standardelor ODIHR și numai după retragerea trupelor și întoarcerea refugiaților). [inferență procedurală, aliniată dreptului internațional]
• Justiție și reparații: cooperare cu Curtea Penală Internațională; mecanism de despăgubiri alimentat din veniturile extraordinare ale activelor înghețate. Council of the European UnionLieber Institute West PointThe Guardian

7) Arbitraj și garanții juridice

• Acord-cadru înregistrat la ONU; Consiliul de Securitate poate „lua act” de acord sau îl poate sprijini printr-o rezoluție (chiar dacă nu devine autor al acordului, dat fiind veto-urile). EJIL Talk!

8) Ce ar putea bloca totul (și cum se evită)

• „Încetare a focului” fără verificare → risc de reînarmare și reluare a ostilităților. Soluție: monitorizare robustă + condiționări clare. IPI Global Observatory
• Presiune pentru concesii teritoriale înainte de garanții reale de securitate – respinsă public de Kiev și riscantă pentru stabilitate. ReutersThe Guardian
• PR fără substanță (ex.: summituri fără rezultate concrete) → compensezi cu pași tehnici mici, dar ireversibili (schimburi de prizonieri, ZNPP, coridoare umanitare). Al Jazeera

*  Context: discuții și propuneri recente pentru pacea din Ucraina

Așadar, soluțiile de pace sunt discutate, sunt negociate, iar întâlnirea bilaterală Putin – Zelenski pare a fi cât mai aproape.

Parcă am urmărit un slalom uriaș, cu competitori concurând aproape simultan, pe aceeași pârtie, dar cu porți diferite. Fiecare a evitat subiectele sensibile pentru partea cealaltă, lunecând pe temele care nu erau „linii roșii”, cu obiectivul final, opinia publică să perceapă dorința de a face pace a tuturor.

Ce va urma este dificil de previzionat, dar pot fi luate în calcul câteva scenarii, ceea ce ar putea ajuta la evitarea „prinderii pe picior greșit”.

Proiectul de „acord de pace” prezentat de Putin, agreat de Trump, va fi punctul de plecare a discuțiilor între Putin și Zelenski, mediate direct sau de la distanță de Trump.

Zelenski va participa la discuții sau va demisiona sub presiunea cedării celor patru regiuni din Estul Ucrainei, plus Crimeea.

Primul scenariu: acceptarea Acordului propus de Putin

Posibilitatea ca Ucraina să accepte cedarea acestor teritorii este relativ mare, mai ales în condițiile în care ar obține garanții de securitate pentru ceea ce va rămâne, în sensul garantării independenței, integrării europene și neimplicarea Rusiei în afacerile interne și externe ale Ucrainei. O precondiție pentru acceptarea de Rusia a acestei renunțări ar fi anularea tuturor legilor ucrainene care aduc atingere nativilor ruși și limbii ruse.

Rusia ar avea asigurată securitatea deținerii și accesului la peninsula Crimeea, inclusiv terestru, precum și cele mai importante regiuni din punct de vedere a resurselor minerale. Întrucât exploatarea acestor resurse a fost subiect al unei înțelegeri între Ucraina și președintele Trump, există probabilitatea ca acest acord privind exploatarea să fie parte a înțelegerii dintre Trump și Putin.

Ucraina va rămâne fără aceste teritorii, fără resurse importante, dar care fuseseră cedate deja într-o proporție semnificativă. Orientarea politică a Ucrainei către Uniunea Europeană ar fi majoritară, ponderea orientării pro-ruse diminuându-se semnificativ (în regiunile ocupate de Rusia erau majoritatea votanților pro-ruși). Rusia pierde astfel Ucraina, deși obține o extindere teritorială importantă. Se creează un precedent periculos pentru Georgia.

Republica Moldova ar putea fi readusă de Moscova în grupul de state tutelate, prin influențarea alegerilor parlamentare, ca urmare a posibilei asumări de către gruparea pro-rusă a unei victorii în disputa cu europenii prin validarea acordului ruso-ucrainean.

Ucraina ar putea avea garanții de securitate formale, prin acorduri semnate cu UE și Marea Britanie, garanții în caz de atac nuclear din partea SUA și contracte de furnizare de armament finanțate total sau parțial de UE. Prezența militară externă ar putea fi acceptată de ruși (în final), doar la nivel de instructori. Desigur, rușii vor solicita retragerea forțelor statelor NATO dislocate în statele din Estul NATO, condiție care ar putea fi acceptată cu greu de către europeni.

Uniunea Europeană va suporta costurile susținerii echipării armatei ucrainene, precum și reconstrucția Ucrainei. SUA va beneficia de contractele de achiziție a armamentelor, înțelegerile pentru exploatarea resurselor Ucrainei și de acordurile cu Federația Rusă.

Stabilirea unei relaxări între NATO și Rusia ar putea fi un punct important, reluarea lucrului în formatul Consiliului NATO-Rusia ar putea fi o soluție, dar nu suficientă. Pentru consolidarea încrederii, ar putea fi solicitată plafonarea cheltuielilor pentru apărare atât de Rusia, cât și de statele membre NATO. Aici există o mare problemă, angajamentul față de președintele Trump (și însăși cerința acestuia).

O variantă mai puțin probabilă rezultată din procesul de negociere bilaterală ar putea fi acordarea unui statut special celor patru regiuni (sau doar pentru două dintre acestea), cu participarea cetățenilor acestora la proximele alegeri din Ucraina, pentru a înclina balanța de putere în interiorul Ucrainei de partea Rusiei. Acesta ar putea fi mărul otrăvit pe care Rusia l-ar putea accepta, cu condiția să mențină „trupe de menținerea păcii”, pe modelul Transnistria. Revenirea la ideea alipirii de Rusia ar rămâne valabilă oricând, prin alte pseudo referendumuri libere.

Scenariul al doilea: respingerea acordului, continuarea luptelor.

Acest scenariu ar putea să fie posibil dacă europenii vor insista să sprijine Ucraina, indiferent de poziția SUA, cu menținerea poziției Ucrainei de a nu ceda teritorii, solicitând Rusiei retragerea din teritoriile ocupate. Consecințele unui astfel de scenariu ar aduce riscul cedării apărării pe front, pe fondul scăderii moralului trupelor (din cauza poziției americane), precum și a întăririi ofensivei ruse, coroborată cu lipsurile din logistica apărării ucrainene.

Atitudinea europenilor ar putea fi considerată sfidătoare de administrația americană, cu consecințele previzibile, respectiv răcirea semnificativă a relațiilor transatlantice, până la amenințarea dezintegrării NATO.

Scenariul al treilea: blocarea negocierilor cu„ linii roșii”, fals dialog, continuarea luptelor.

Este un scenariu foarte posibil, cu consecințe apropiate de cele din al doilea scenariu.

Președintele Trump se poate distanța de subiect, deoarece deja a reușit să retragă SUA din conflict, poate să reia relațiile economice cu Rusia și colaborarea pe teme importante pentru administrația americană.

Uniunea Europeană ar putea să se confrunte cu ample mișcări suveraniste în mai multe state, iar sprijinul financiar și cu resurse de apărare ar fi grav afectat. Cedarea forțelor ucrainene pe front ar putea fi principala problemă. Ucraina ar deveni stat complet ocupat de Federația Rusă, iar consecințele ar fi dezastruoase pentru Uniunea Europeană, în special pentru statele din vecinătate. Republica Moldova ar deveni în scurt timp parte a statelor satelit ale Rusiei, la fel cu majoritatea fostelor republici sovietice, cu excepția Țărilor Baltice.

NATO va fi afectată semnificativ de pozițiile divergente ale europenilor și ale SUA.

Așadar, din perspectiva acestor scenarii, precum și a unor variante ale acestora, statele europene ar trebui să își reevalueze pozițiile, nu pentru o „reîntoarcere a armelor”, dar suficient cât să diminueze daunele. O reluare a dialogului și cooperării cu Federația Rusă pare greu de acceptat la nivel comunitar, dar este posibil să fie realizată la nivel bilateral de majoritatea statelor europene, mai devreme sau mai târziu, jocul democratic permițând schimbări de orientări politice radicale.

Situația economică a statelor europene, marcate de pandemie și de războiul din Ucraina favorizează mișcări politice revendicative, radicale și cu posibilă abordare pro-rusă a politicii externe.

Așadar, viitorul statelor europene este în joc, instabilitatea politică este de așteptat, decizii majore importante ar putea să salveze pacienții care par să acuze situații limită.

Aceste momente nu sunt favorabile concediilor și vacanțelor, interesele statului trebuie să primeze, iar liderii politici ar trebui să analizeze cu atenție fiecare pas și fiecare cuvânt.

Funeraliile de stat reprezintă un eveniment public de nivel național, se organizează la nivelul cel mai înalt al statului la trecerea în neființă a șefilor de stat, prim-miniștrilor sau patriarhilor, reprezintă o activitate de protocol de stat vizibilă la nivel internațional. Funeraliile fostului președinte american Jimmy Carter sau ale Reginei Elisabeta a II-a (și nu numai!) au fost transmise în întreaga lume.

România nu are aceeași relevanță la nivel internațional, dar evenimentul este similar, importanța sa fiind consemnată prin lege.

Modul de organizare a acestor funeralii este atributul guvernului, dar toate instituțiile statului au obligația de a se implica, în părțile care le privesc.

Pentru că sunt multe comentarii și critici pro și contra oportunității organizării acestor funeralii, voi spune doar că au fost organizate potrivit legii, iar despre ceremonial voi face doar câteva constatări, care ar putea ajuta demnitarii statului să îmbunătățească protocolul de stat, comportamentul celor care au responsabilități publice și comunicarea oficială.

Așadar, au fost „funeralii de stat” organizate pentru un fost Președinte al României, primele funeralii de stat pentru un Președinte, după schimbarea regimului comunist din decembrie 1989. Deși fostul Președinte s-a declarat liber-cugetător, tot ceremonialul a fost conform regulilor și procedurilor Bisericii Ortodoxe Române, cu câteva mici excepții.

Mici amănunte, ca lipsa înscrisului pe cruce IRNI („Isus Nazarineanul, Regele Iudeilor ), lipsa icoanei pe sicriu, nu au împiedicat soborul de preoți să facă o slujbă integrală de înmormântare a unui creștin ortodox, precum și înhumarea într-un cimitir militar, cu toate însemnele ortodoxiei.

La omagiul prezentat cu o zi înainte, unii s-au închinat, alții au salutat, așa cum a crezut fiecare că e bine în fața camerelor de filmat.

S-a remarcat lipsa Președintelui în funcție, deși ceremonialul a fost organizat în curtea palatului în care acesta lucrează, a fostului Președinte (prea ocupat cu vreo partidă de golf), a Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române, a ministrului apărării naționale, cel care conduce ministerul responsabil de organizarea Funeraliilor de stat.

Garda de onoare cu generali a fost stabilită cu generali cu funcții mici, de o stea, șefii categoriilor de forțe nu au fost prezenți, iar această absență se poate conjuga cu lipsa ministrului

Ortodoxia noastră s-a exprimat din plin, prin clopotele trase, prin slujba de pomenire, prin înhumarea în sine, dar Prea-Fericitul nu a considerat demn de prezența sa acest moment.

Se pare că nu a contat că fostul Președinte, Ion Iliescu, a participat la funeraliile Prea-Fericitului Teoctist, din 3 august 2007 și la Întronizarea actualului Patriarh, Prea-Fericitul Daniel, din 30 septembrie 2007.

Funeraliile de stat nu sunt activități de partid, nici private, sunt evenimente publice de nivel înalt, iar oficialii au responsabilitatea participării la aceste evenimente.

A fi în serviciul țării presupune eforturi și acțiuni care pot să fie în contrast cu sentimentele noastre, respectarea legii și a protocolului de stat sunt foarte importante pentru persoanele care ocupă demnități publice.

La ultima slujbă, din Capela Palatului Cotroceni nu au participat președinți (cu excepția Președintelui Emil Constantinescu!), dar au participat prim-miniștri. Prim-ministrul Ilie Bolojan a demonstrat că este un om de stat responsabil.

Șefii categoriilor de forțe nu au participat, fiind considerați neimportanți sau prea-importanți.

Deoarece au fost multe comentarii la toate televiziunile, aș vrea să fac o singură precizare, pentru consemnarea corectă a faptelor și datelor: participarea României la programul NATO PfP a fost hotărâtă în ianuarie 1994, iar Ion Iliescu nu „a fost obligat să continue parcursul euro-atlantic stabilit anterior”, ci a contribuit decisiv la stabilirea acestui obiectiv.

Ce va rămâne după aceste Funeralii, ce vom învăța? Nu s-a încheiat nicio epocă, nu am închis niciun capitol, vom continua să facem greșeli, vor continua bâlbele și vor fi multe decizii contestate de o parte a societății, agreate de alta. Poziționarea de o parte sau alta este liberă, dar repetarea greșelilor ar trebui evitată, pentru a fi mai buni și mai respectați în lume.

Deocamdată suntem cunoscuți că ne lichidăm conducătorii, îi hulim după ce le-am dat puterea, îi contestăm sau anulăm alegerile. Dar suntem foarte credincioși și respectăm ceremoniile religioase ortodoxe.

Ateismul sau liber-cugetătorul a fost sancționat prin lipsa Prea-Fericitului și a unui sobor de preoți relevant.

Poziția politică și activitatea fostului Președinte au fost sancționate prin absența Președintelui în funcție, a celui care a demisionat după ce a fost parte a anulării unor alegeri, a unor miniștri și a unui ingrat.

Un mic amănunt, mai puțin important: mașina care a transportat corpul neînsuflețit la și de la Palatul Cotroceni avea numere de înmatriculare de Bacău, probabil că era singura care corespundea cerințelor de securitate și de mediu.

Cei care s-au ocupat de organizarea ceremoniei au avut sarcini ingrate, date fiind controversele politice, dar totul a fost foarte bine organizat și merită felicitări.

Dumnezeu să-l ierte pe cel care a condus statul român!

[i] Prezentat la Conferința Forumului pentru Securitate Maritimă din 24.10.2023, Constanța și publicat în cartea Recomandări, editura Prospexi, Dorohoi, 2024, pg 98

În relațiile internaționale, statele sunt actori principali, deoarece au interese și instrumentele necesare pentru a le promova și a le apăra. Definirea intereselor este importantă, deoarece stau la baza obiectivelor strategice ale conducerii statului, definind politicile și strategiile pentru toate domeniile de activitate care presupun implicarea și intervenția instituțiilor statului, conform competențelor stabilite prin lege.

În unele state, interesele sunt denumite „interese naționale”, întrucât sunt voința majorității cetățenilor lor și sunt prezentate public în Constituție sau în alte documente aprobate prin votul direct al cetățenilor. În statele conduse autocratic, „interesele de stat” sunt mai puțin transparente, în spatele lor aflându-se dorința conducătorului de a-și prezerva puterea.

Deoarece mediul internațional este fluid, unele interese trebuie să fie revizuite și nuanțate, astfel încât să poată fi păstrate, fără să genereze reacții adverse imposibil de contracarat.

Majoritatea democrațiilor occidentale, precum și statele care se doresc „principali actori” ai scenei relațiilor internaționale își expun interesele și obiectivele strategice în documente politice programatice, cel mai important dintre acestea fiind „strategia de securitate națională” sau un document echivalent.

În România, aceste interese și obiective strategice sunt (ar trebui!) definite în „Strategia națională de apărare a țării”, așa cum prevede Constituția.

Mă voi abține să comentez actualele prevederi ale unui document care are prevederi de manual, care se dorește mai mult decât este prevăzut prin lege și ridicol pentru diplomație.

Așa cum spuneam, interesele naționale sunt prevăzute în Constituție: existența statului român, independența, suveranitatea, integritatea teritoriului, dezvoltarea economică, bunăstarea cetățenilor săi și ordinea constituțională, respectiv democrația și statul de drept. Statul român trebuie apărat, iar statul este obligat să își protejeze cetățenii. Desigur, fiecare stat are capacitatea proprie de a-și apăra și judeca cetățenii în afara granițelor sale, dar este important să utilizeze toate instrumentele de care dispune pentru a impune respectarea legislației române de către toți cetățenii români.

Obiectivele strategice sunt derivate din interesele naționale, iar aceste obiective pot să se modifice odată cu schimbările determinate de dinamica echilibrului de putere și de evenimentele majore din relațiile internaționale.

Geografia are un rol important în stabilirea acestor obiective, poziționarea fizică și cea politică sunt factori determinanți pentru nivelul de ambiție pe care și-l propune orice stat. Mărimea statului este importantă, vecinii săi, relieful, resursele, precum și demografia. În acest context, ieșirea la mare reprezintă un element major pentru ca statul să își stabilească un nivel de ambiție mai ridicat decât un stat eminamente continental, dar poate fi și o vulnerabilitate, dacă nu este abordat cu atenția cuvenită.

Ce reprezintă ieșirea la mare?

1. Accesul la mările și oceanele lumii
   1. Accesul la căile de transport/navigație maritime – costuri de transport reduse
   2. Accesul la resurse de pe toate continentele lumii, în mod direct și indirect
   3. Accesul la resursele mărilor și oceanelor din zona apelor internaționale, conform dreptului internațional
2. Dreptul la o „Zonă economică exclusivă” – accesul la resursele din mare și din adâncul submarin din această zonă, dreptul de a explora și exploata aceste resurse.
3. Poartă de intrare/ieșire pentru bunuri care sunt transportate de pe/pe alte continente. Porturile sunt importante noduri de comunicații.
4. Responsabilitate pentru securitatea transportului maritim în apele teritoriale, precum și posibilitatea implicării în proximitatea acestora, pentru a preveni eventuale situații critice.
5. Responsabilitatea pentru securitatea propriilor resurse, precum și pentru siguranța mediului din apele teritoriale.
6. Responsabilitatea pentru securitatea porturilor și bazelor logistice și de mentenanță maritime
7. Apărarea teritoriului național împotriva unei agresiuni de pe mare presupune un complex de capabilități diferit de cel al apărării terestre. Agresorul poate fi un stat cu care nu există graniță terestră.

Având în vedere cele identificate (nu este o evaluare exhaustivă, se poate completa), se pot deduce câteva interese și obiective strategice care ar trebui incluse în viitoarea Strategie națională de apărare, după o Revizuire consolidată a Strategiei de Apărare (SDR – Strategic Defence Review).

Interese naționale: dezvoltarea economiei naționale prin fructificarea statutului de stat maritim și apărarea apelor teritoriale, ca parte a teritoriului național.

Obiectivele strategice rezultate din primul interes identificat ar putea fi:

• implicarea în comerțul maritim internațional (susținerea și dezvoltarea unei flote de transport sau a companiilor de transport maritim cu sediul în România).
• exploatarea resurselor marine din oceanul planetar cu capacități proprii (prin operatori economici înregistrați în România)
•  exploatarea eficientă și cu impact strategic a resurselor din apele teritoriale (prin operatori strategici, cu redevențe investite pentru viitor și exploatarea planificată multianual)
• extinderea capacității de transfer a porturilor;
• extinderea capacităților șantierelor navale și a bazelor logistice maritime.

Din al doilea interes ar rezulta următoarele obiective strategice:

• realizarea securității transportului maritim în apele teritoriale, precum și în proximitatea acestora, pentru a preveni eventuale situații critice.
• asigurarea securității propriilor resurse, precum și a protecției mediului din apele teritoriale.
• realizarea securității porturilor și bazelor logistice și de mentenanță maritime
• apărarea teritoriului național împotriva unei agresiuni de pe mare.

După identificarea acestor obiective, derivate doar din statutul de stat maritim, ar trebui dezvoltate politici și strategii care să operaționalizeze aceste oportunități, dar și responsabilități.

În mod plastic, putem spune că „Dumnezeu ne-a dat, dar nu …” face și restul! Este obligația instituțiilor statului român să valorifice un statut pe care unele state nu îl au, să dezvoltăm un nivel de ambiție corespunzător celor care au dreptul și posibilitatea de a accesa resursele oceanului planetar.

O strategie de securitate maritimă în Regiunea Mării Negre nu poate fi abordată de către statul român fără să fi fost identificate interesele și obiectivele ca stat maritim. Dezvoltarea capabilităților necesare pentru operaționalizarea acestor obiective se poate face doar după ce va fi clar ce nivel de ambiție ne propunem pe termen lung.

Printre măsurile de reducere a cheltuielilor Pentagonului, Secretarul Apărării a ordonat reducerea cu 20% a funcțiilor de generali/amirali de patru stele. De mulți ani este rostogolită ideea că România are prea mulți generali, că nu avem trupe pentru atâția generali, în condițiile în care mulți dintre cei care ocupă funcții de generali cu multe stele, nu au și gradul aferent.

Am convingerea că noul Președinte va avea propria viziune privind apărarea națională, dar voi propune aici câteva soluții pentru a îmbunătăți statutul și imaginea militarilor, profesioniștii pe care cetățenii României se bazează să le asigure securitatea în situația unei agresiuni armate.

Pentru că suntem într-un perioadă de profunde schimbări, imposibil de previzionat cu zece ani urmă, deoarece Președintele României este comandantul forțelor armate, revin cu o propunere mai veche, considerând că ar fi un moment favorabil unei astfel de reforme.

Voi începe cu definirea „forțelor armate”, care a păstrat logica Războiului Întregului Popor; deși suntem membri ai NATO de peste 20 de ani și vorbim de militari profesioniști din 2006. Intrarea în Uniunea Europeană a adus în discuție necesitatea demilitarizării unor instituții, dar nu a fost pusă în practică cu adevărat.

Pe scurt, o adevărată reformă a forțelor armate ar presupune:

• Definirea forțelor armate exclusiv a structurii de forțe a Ministerului Apărării Naționale;
• Toate celelalte structuri, servicii de informații, servicii speciale, forțe pentru situații de urgență, ar trebui să fie demilitarizate. La pensionare, aceștia nu ar trebui să devină rezerviști militari, nici polițiștii, deoarece experiența lor este necesară acolo unde au activat, nu în structurile MApN.
• Serviciile de informații și cele speciale trebuie subordonate guvernului, pentru a păstra rolul guvernului de a aloca și administra resursele. Președintele poate păstra prerogativele numirii, după audierea Directorilor în comisiile de specialitate din Parlament, la propunerile Prim-ministrului.
• Jandarmeria să fie subordonată MApN, cu misiune de sprijin a Poliției pentru ordinea publică și de pază și protecție a obiectivelor importante;
• Revederea structurii de forțe, a fiecărei entități, precum și a structurilor de conducere, astfel încât să se obțină o capacitate de apărare reală;
• Numirea pentru funcțiile de generali/amirali de peste trei stele să se facă după audierea în comisia de specialitate a Parlamentului. La numirea pe funcție, militarul trebuie să primească gradul corespunzător acesteia.
• Consiliul Suprem de Apărare a Țării trebuie să devină Consiliu de Securitate și să fie principala instituție care sprijină Președintele în situații de criză de securitate națională.

Legile necesare acestei reforme ar trebui să fie urgența principală pe agenda Președintelui, deoarece are responsabilitățile conducerii forțelor armate și apărarea națională ca principale atribuții. Nu trebuie uitate legile privind salarizarea și pensiile militarilor, astfel încât să fie similare cu ale statelor care au adoptat sistemul britanic, cel mai recent și bine reformat.

Desigur, Președintele va avea multe de realizat, dar summit-ul din iunie, de la Haga va fi mai ușor de abordat, dacă va avea siguranța că prognozata creștere a bugetului pentru apărare va fi folosită eficient, cu o creștere reală a capacității naționale de apărare.

*  Această Recomandare este mai scurtă, deoarece un Președinte are multe documente de citit, dar pentru cei care trebui să pună în practică viziunea saexistă argumente, disponibilitate și bunăvoință.

Actuala modificare a relațiilor internaționale a trezit un sentiment de nesiguranță pe care îl credeam uitat, după intrarea în familia statelor membre NATO și amplasarea pe teritoriul României a unei importante unități de interceptare a rachetelor balistice din sistemul american AEGIS.

Prezența forțelor americane, considerată esențială pentru securitatea noastră, a devenit o sursă de nesiguranță, din cauză incertitudinii menținerii lor.

În aceste condiții, preocuparea generală privind capacitatea noastră proprie de apărare este deplin justificată, iar abundența știrilor pe acest subiect nu ar trebui să ne mire. Deoarece mulți au descoperit o cale mai facilă de a se informa pe orice subiect, prin interogarea ChatGPT sau OpenAI Chat, abundența informațiilor se reduce la răspunsurile bazate pe statistici ale acestor noi surse de informații din viața noastră, considerate de mulți infailibile, pentru că nu sunt alterate de subiectivitatea opiniilor umane. Desigur, cei inițiați știu să facă diferența, au capacitatea de a se strecura prin întrebări succesive, astfel încât să nu se rezume la răspunsurile alterate însăși de Inteligența Artificială, prin multiplicarea de produse bazate pe aceeași sursă.

Am menționat cele de mai sus, pentru a justifica acest text, care își propune să interfereze cu alte opinii privind #capacitateadeapărare a României sau #armataRomâniei, diferite de pozițiile care pun accentul pe necesitatea unei rezerve. Despre necesitatea și soluția acestei rezerve mi-am exprimat opinia, cu argumente, în alte comentarii.

Așadar, după mai multe interpelări în care mi s-a cerut să spun cât de mare ar trebui să fie Armata României, care ar fi structura ei, câte tancuri, câte avioane de luptă, câte nave ar trebui să aibă, după ce am fost somat să dau un număr clar al necesarului de forțe (militari), după ce am fost atacat public pentru ce am făcut sau nu am făcut, pentru ce am gândit sau nu am gândit, consider justificat să îmi duc mai departe raționamentele privind capacitatea națională de apărare, așa cum ar rezulta din evaluarea capabilităților necesare.

În 2011 am inițiat o Foaie de parcurs, după un model utilizat de Șeful Armatelor franceze, amiralul Edouard Guillaud, pentru a corecta unele decizii anterioare greșite și pentru a eficientiza structura de forțe a Armatei României. Am finalizat documentul în 2012, împreună cu o echipă din care au făcut parte viitorii generali Daniel Petrescu și Mircea Gologan, precum și viitorul meu colaborator la https://monitorulapararii.ro/, Liviu Ioniță. Acesta a constituit baza pentru Planul pentru refacerea capacității operaționale a Armatei României, aprobat de CSAȚ în 2013 și a fost un prim demers pentru o Analiză Strategică a Apărării, care nu s-a finalizat din rațiuni dificil de înțeles, fiind considerat suficient de conducerea ministerului, pentru acea perioadă.

Într-un articol anterior am descris procesul de planificare a apărării naționale, așa cum este conceput prin lege, dar este important să se știe că în 2020 a avut loc prima Analiză Strategică a Apărării, deși structura rezultată a fost concepută doar de Statul Major al Apărării, iar în 2024 a fost inițiată o Revizuire a acestei Analize, tot la nivelul ministerului. Ar fi bine să se înțeleagă rostul acestui proces, care ar trebui să fie fundamentul noii Strategii Naționale de Apărare a Țării, pe care o va prezenta Parlamentului viitorul Președinte al României.

Am făcut aceste precizări, întrucât e bine să fie clar că dimensiunea clară a structurii de forțe destinată apărării, necesarul de resurse, inclusiv cele financiare, modul cum trebuie să fie organizată această structură, vor fi rezultatul acestei analize, care ar trebui finalizate la nivelul Parlamentului, cu datele ce vor fi furnizate de Ministerul Apărării Naționale (pentru că este instituția desemnată de CSAȚ pentru a realiza acest studiu).

Într-un interviu am spus că România ar trebui să aibă o armată de aproximativ 300 000 de oameni pentru a face față celei mai grave amenințări, fără a avea sprijin extern (aliat), dar costurile pentru o astfel de Armată ar putea fi în jur de 10% din PIB. Altcineva a insistat, dorind să știe pe ce mi-am fundamentat această afirmație, cerându-mi calculele, numărul de brigăzi și regimente, flote și flotile, avioane și tancuri. Răspunsul meu a fost scurt, am făcut trimitere la Conceptul Strategic al NATO, care prevede realizarea unei Forțe de Reacție a Alianței de 300 000 de oameni, ca urmare a atitudinii agresive a Federații Ruse.

O evaluare a necesarului de forțe pentru Armata României a fost realizată în perioada aderării la NATO, împreună cu o echipă de experți americani CUBIC, foști militari, iar aceste studii se găsesc la documente clasificate NATO Secret, adică nu pot fi făcute publice. Din acea evaluare au rezultat câteva modele, din care a fost selectat cel al Armatei de 90 000 de militari, devenită ulterior, de 90000 de oameni (inclusiv 15 000 de civili), apoi a fost redusă cu 10% din rațiuni financiare, apoi la mai puțin, din rațiuni de încadrare, cu bugete variind între 1,3 și 2,5% din PIB.

Desigur, acele studii ar trebui revizuite, la nivelul amenințărilor actuale, precum și al tehnologiilor actuale. Misiunile din Irak și Afganistan au definit noi nevoi, iar războiul din Ucraina ne-a relevat un alt mod de a privi tacticile, operațiunile și strategia militară. Tehnica achiziționată sau cea care urmează să fie achiziționată impune structuri organizatorice care să permită operarea eficientă și eficace, mentenanța și sustenabilitatea îndelungată a capabilității constituite.

Proiectul meu privind o posibilă capacitate de apărare credibilă are la bază experiența proprie, câteva studii privind alte armate, precum și prezumția că Alianța Nord-Atlantică se va menține, iar Uniune Europeană își va constitui capacitatea proprie de apărare preponderent prin integrarea capacităților naționale, la care se vor adăuga comandamente și capabilități comune. Nu voi intra în detalii de ordin tactic și voi da valori aproximative pentru fiecare structură, deoarece valorile reale reprezintă informații clasificate, iar multe dintre acestea nu îmi sunt accesibile.

Așadar, pentru a ști ce fel de structură de forțe constituim, este foarte important ce fel de militari vom avea. Prima opțiune este cea a militarilor profesioniști, adică funcțiile de soldat și gradat (comandant de grupă/echivalent) să fie încadrate cu militari angajați pe bază de contract pentru minim trei ani, cu posibilitatea de prelungire anual, pentru încă maxim doi ani, dar nu mai mult de vârsta de 35 de ani (așa cum prevedea legea inițial). Subofițerii ar trebui să fie selecționați doar dintre aceștia, după ce au confirmat aptitudinile și au însușit pregătirea specifică, adică după minim doi ani de contract. Pentru cei care doresc să devină ofițeri, ar trebui să existe posibilitatea acceptării la examen, după primul an de contract, ca sursă alternativă la absolvenții de colegii militare.

A doua opțiune ar fi reintroducerea serviciului militar obligatoriu, cu posibilitatea de a se recuza acestui serviciu celor care în timp de război ar putea fi mobilizați la locul de muncă, pentru activități esențiale, care nu sunt compatibile cu operarea de armament și muniții. Categoria celor care pot să servească apărarea națională, fără să lupte efectiv, trebuie definite prin lege, întrucât sunt vitale pentru societate în timp de război, așa cum a demonstrat războiul din Ucraina. În această categorie intră personalul medical, piloții de transport, finanțiști, dar și agricultori, energeticieni, informaticieni, etc. Serviciul militar ar trebui să dureze minim 18 luni și ar trebui urmat de convocări anuale pentru menținerea unei rezerve credibile pentru anumite poziții din statele de organizare.

Pentru că tehnica actuală necesită instruirea pentru operare și menținerea deprinderilor, precum și pentru că ideea de obligativitate generează o reacție negativă la nivel social, susțin prima opțiune, dar nu o exclud pe a doua, în condițiile unei proceduri inteligente și bine pregătite pentru recrutare.

Așadar, cu o resursă umană profesionistă, cu echipamente moderne, la toate categoriile și armele, cu structuri adaptate necesarului pentru operarea tehnicii, structura de forțe ar trebui să fie de aproximativ 90 000 de oameni. Am identificat următoarele capabilități, funcție de prioritățile rezultate din Revizuirea Analizei Strategice a Apărării (voi menționa misiunea de bază a capabilității, detaliile nu sunt publice):

• cercetarea, supravegherea și culegerea de informații de nivel strategic;
• supravegherea și cercetarea spațiului aerian;
• cercetarea și supravegherea spațiului marin și submarin al Mării Negre;
• Poliție Aeriană și apărare aeriană din aer;
• capacitate minimă de sprijin aerian și lovire din aer;
• apărare antiaeriană cu baza la sol, cu rază mare, medie și mică;
• apărare antiaeriană nemijlocită;
• război electronic;
• operațiuni speciale – cercetare-diversiune, acțiuni în adâncime, căutare-salvare prin luptă;
• capacitate psyops;
• comunicare strategică și relații publice;
• cercetare cu control de la distanță, fără om la bord;
• lovire cu control de la distanță, fără om la bord;
• contracarare sisteme de cercetare și lovire fără om la bord;
• luptă antiblindate cu mijloace aeriene (elicoptere);
• luptă antiblindate cu tancuri;
• luptă antiblindate cu artilerie;
• capacitate de reacție și manevră, ocupare-recucerire obiective;
• apărarea litoralului;
• lovire sol-navă;
• lovire navă-navă;
• patrulare și protecție a litoralului;
• cercetare și lovire submarină cu scafandri și mijloace fără om la bord;
• protecția nemijlocită a obiectivelor strategice;
• operațiuni în zonă montană;
• operațiuni în zonă lagunară;
• protecția navigației pe Dunăre;
• protecția navigației pe căile maritime;
• capacitate de transport aerian;
• capacitate de transport naval;
• capacitate de transport terestru, pe roți și CF;
• construcții și reparații de drumuri, poduri și Căi Ferate;
• construcții și reparații de infrastructură de aerodrom;
• minare-deminare;
• capacitate de mascare-disimulare;
• comunicații satelitare, radio și radioreleu, transmisii de date;
• centre de comandă pentru comandamente operaționale;
• asigurare medicală pe spitale de rol 2, 3 și 4;
• asigurare logistică întrunită;
• bază navală;
• capacitate de mobilizare și operaționalizare rapidă a forțelor de rezervă;
• alte capabilități rezultate din analiza strategică.

Desigur, aceste structuri pot fi dimensionate și regândite împreună cu experți ai fiecărei arme, dar și cu Catalogul de capabilități al NATO și Manualele de evaluare tactică.

Pentru fiecare structură, în funcție de nivelul de pregătire (readiness), ar trebui stabilite costurile (cheltuielile), astfel încât orice modificare în bugetare să se reflecte în nivelul de ambiție al planurilor de pregătire și reciproc.

Pentru a fi cu adevărat operaționale, entitățile militare ar trebui să fie încadrate cu personalul necesar în proporție de minim 90%, dar acest lucru este greu de realizat. Nivelul ridicat de reacție ar putea fi stabilit prin rotație, cu cel puțin o treime din forțele de reacție pregătite să acționeze în maxim 48 de ore, iar celelalte forțe să poată acționa în 30 de zile, cu excepția structurilor care se operaționalizează după mobilizare.

Pentru a menține acest nivel operațional, ar fi necesar un buget anual de minim 2,5% din PIB, în afara oricărei achiziții, doar pentru pregătirea personalului și întreținerea tehnicii și infrastructurii existente. Pentru achiziții de tehnică sunt necesare fonduri de cel puțin 0,5% din PIB, iar pentru infrastructura necesară ar trebui încă aproximativ 0,5% din PIB, ceea ce ne-ar încadra în ținta de cheltuieli care ar putea să fie stabilită la summitul NATO de la Haga, din iunie 2025.

Structuri de forțe mai mari pot fi imaginate în paradigma actuală, a unei armate șvaițer, cu multe funcții neîncadrate, o armată de carton, nici măcar de teracotă.

Războiul din Ucraina ne-a demonstrat că o capacitate de reacție suficientă poate să obțină un timp de pregătire suficient pentru forțele de rezervă, dar pregătirea acesteia ar putea să însemne și sprijin extern, dacă este necesar să se instruiască pentru noi sisteme de arme. Pentru o armată a unui stat membru al NATO sau UE, timpul de reacție și capacitatea de ripostă sunt importante pentru a permite sprijinul aliat. La întrebarea cât putem/ar trebui să rezistăm singuri, răspunsul poate să aibă multe nuanțe. În primul rând, sprijinul aliat sau comunitar poate fi din prima secundă a unei confruntări militare, deoarece există Planuri Strategice de Apărare aliate. În al doilea rând, este foarte important ce fel de agresiune ar trebui să oprim. Sper că alegațiile privind Poarta Focșanilor sunt doar diversiuni, iar militarii nu se pregătesc pentru scenariile construite în anii 70.

Pentru o capacitate de apărare credibilă și sustenabilă sunt necesare achiziții de tehnică militară, noi structuri organizaționale, personal bine instruit și cazărmi corespunzătoare. Suplimentar, trebuie să fie construite facilități pentru a putea primi sprijin aliat, dar și pentru personalul ce va fi mobilizat.

• Sistemele cu control de la distanță, fără om la bord (drone) presupun modificarea structurii existente la nivelul fiecărei unități tactice, de la nivel grupă (un operator dronă, similar cu lunetistul), până la nivel brigadă, astfel ar fi mai ușor de integrat în orice operațiune. Constituirea unor flote de drone independente ar putea fi utilă doar pentru instruirea personalului pentru operarea acestora, fără tactici și integrarea în misiuni. Aceste structuri ar putea avea un caracter temporar.

Războiul de lângă noi se apropie de trei ani de la începerea sa, în fatidica zi de 24 februarie 2022, când a fost declanșată „Operațiunea specială pentru înlăturarea nazismului…” de către Federația Rusă împotriva Ucrainei. Am fost martorii a trei ani de război, dar încă nu vom avea soluția pentru pace, doar o promisiune reluată cu insistență de către președintele Trump și echipa sa, încă din campania electorală de anul trecut. Pesimismul meu pentru realizarea unei păci durabile este disonant de mesajele optimiste ale unor mari analiști din presă, dar am câteva argumente.

Negocierile firave de pace din 2022 au fost abandonate mult prea ușor, deși ar fi fost momentul cel mai favorabil Ucrainei, dacă se valorifica succesul de etapă al contraofensivei din primăvară, fără speranța deșartă a eliberării peninsulei Crimeea. Optimismul iresponsabil și nerealist a redus șansele unei înțelegeri, condițiile de atunci fiind considerate de neacceptat pentru Ucraina, dar mult mai bune decât situația din prezent.

Celebra ceremonie pentru anexarea a încă patru regiuni ale Ucrainei din 30 septembrie 2022, cu pseudo-referendumuri și lideri regionali fideli conducerii de la Moscova, a schimbat datele de intrare în negocierile următoare, chiar dacă aceste rapturi teritoriale nu au fost recunoscute la nivel internațional și nu au fost (încă!) total cucerite și ocupate militar.

După încheierea Conferinței de Securitate de la Munchen, lideri europeni, precum și majoritatea experților în relații internaționale au reacționat la mesajul transmis de trimisul special al președintelui american pentru Ucraina, Keith Kellogg, nemulțumiți de neimplicarea în negocierile de pace a Ucrainei și Uniunii Europene. O reacție semnificativă este întâlnirea informală inițiată de președintele Macron, luni, 17 februarie, cu o săptămână înainte de se împlini patru ani de la invazie.

Pentru a înțelege mai bine atitudinea noii administrații americane, poate că ar trebui să ne reamintim că la sfârșitul anului 2021 SUA și NATO au primit documente oficiale din partea Federației Ruse (un fel de Ultimatum) prin care se transmiteau cerințe considerate irelevante și de neacceptat de către liderii occidentali. Așa au fost prezentate și de presa vremii, în pofida faptului că Rusia își poziționase forțe importante la granița cu Ucraina. Presiunea militară s-a intensificat, după un exercițiu amplu în primăvara anului 2021, în care se jucase deja scenariul invadării Ucrainei. Informațiile primite de americani au fost cu mult mai îngrijorătoare decât se știa public, iar asta o demonstrează recomandările făcute de șeful statelor majore americane, generalul Mark Milley pentru conducerea politică, în luna octombrie 2021, așa cum a fost devoalat ulterior. Declanșarea invaziei la 24 februarie a permis forțelor ucrainene să își ia măsuri de protecție bine mascate, precum și retragerea instructorilor americani, canadieni și britanici. În mare parte, întârzierea a fost determinată de înțelegerea dintre Putin și președintele Xi, de a nu afecta Jocurile Olimpice de iarnă, găzduite de China.

Generalul Milley avertiza privind fereastra de oportunitate pentru negocieri, atunci când alți lideri militari vedeau posibilă recucerirea Crimeei.

Se poate să nu ne convină modul în care s-au exprimat oficialii americani săptămâna trecută, dar bunul simț ne obligă să dăm dreptate celui care nu are preocupări diplomatice sau false politețuri în discurs, adică președintelui ales de poporul american, așa cum explica frust trimisul său special.

În toată această furtună de orgolii, aș spune să fim mai rezervați (neinvitarea la discuții ne ajută), să așteptăm mai multe detalii privind condițiile de pace minim acceptate de cele două părți, care sunt principalii actori care pot opri acest război. Ucraina, care ar fi principalul subiect al negocierilor, poate influența decisiv într-un singur sens, adică prin menținerea voinței de a lupta. Prăbușirea frontului din cauza cedării psihice a luptătorilor ucraineni ar fi catastrofală pentru Ucraina, iar pentru asta trebuie să fie mesaje clare din partea conducerii politice a Ucrainei și a președintelui Trump. Semnalele date de americani nu sunt favorabile, iar valul de frustrări ale politicienilor europeni nu aduc încurajări celor de pe front. Inițiativa unei garanții europene, inclusiv cu implicarea cu trupe ar putea fi un mesaj pozitiv, dar nu sunt convins că și suficient.

Mesajele transmise de președintele Trump au generat mari așteptări celor care sunt în dispozitiv de luptă sau urmează să intre în luptă. Ruși sau ucraineni, luptătorii au primit această speranță a încheierii luptelor așa cum se primesc mesajele de pace în orice război. Posibil ca unii comandanți să își îmbărbăteze subordonații să lupte mai bine, să obțină rezultate favorabile înainte de încetarea focului. Unii să se apere cu îndârjire, alții să atace frenetic, dar ambele situații pot determina intensificarea focului în unele puncte. Alții, obosiți, cu pierderi în oameni și tehnică, își motivează oamenii să reziste, dar evită să declanșeze acțiuni riscante, protejându-se în perspectiva unei dezirabile păci.

Posibil ca întâlnirea liderilor europeni să aibă ca scop identificarea soluțiilor pentru a răspunde solicitărilor americane, transmise de trimisul special. În primul rând, o inițiativă credibilă pentru garantarea existenței și independenței Ucrainei, inclusiv implicarea militară. Ideea participării cu trupe a unor state din Uniunea Europeană, precum și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a mai fost enunțată, dar niciodată atât de clar. Premierul britanic a insistat în Parlament pentru responsabilitatea de se implica, așa cum o făcea Churchill înainte de a declara război Germaniei hitleriste, iar președintele Macron a avut un demers similar în urmă cu câteva luni, dar nu mesajul său nu a fost recepționat așa cum și-a dorit, la nivel politic fiind în declin.

Creșterea cheltuielilor pentru apărare îmi induce senzația că nu ne pregătim pentru pace, dimpotrivă, ne pregătim pentru război. Logica promovării temerii pentru invadarea Germaniei de către Rusia, în timp ce armata rusă luptă să cucerească localități bine apărate în Ucraina, flota rusă din Marea Neagră este în pericol să se miște din cauza amenințărilor dronelor ucrainene, aviația rusă lansează atacuri doar din propriul spațiu aerian, deoarece rachetele sistemelor PATRIOT le amenință cu eficacitatea lor, mi se pare cam stranie.

Un atac din partea Rusiei este vehiculat de majoritatea liderilor politici și militari din NATO, fără a menționa situația în care s-ar produce acest atac. Totuși, în condițiile în care președintele Trump declară că a avut o convorbire foarte bună cu Putin, ne spune că europenii trebuie să își mărească bugetele pentru apărare către 5% din PIB, adică de două, până la trei ori față de cât cheltuiesc acum.

Dintre toate solicitările (condițiile) puse de președintele american celorlalte state membre NATO (europenilor, deoarece Canada are un alt viitor, în opinia sa), cea a contribuției de 5% din PIB pentru apărare mi se pare cea mai puțin fundamentată pe o evaluare concretă și că ar aduce o soluție la creșterea stabilității securității internaționale. Nu este clar pentru ce ar trebui să cheltuiască europenii aceste importante fonduri, nu există nicio restricție, iar asta ne scoate și mai mult din logica ordinii mondiale stabilite după al Doilea Război Mondial, continuată în mare parte și după încheierea Războiului Rece. Cheltuirea a două procente din PIB pentru apărare părea a fi un indicator pentru a forța membrii să cheltuiască pentru apărare, dar la bază această limită a fost stabilită pentru a împiedica state precum Germania sau Italia (considerate învinse) să își mărească forța militară, iar aceste state s-au obișnuit cu această situație, nu mai au ambiții de mari puteri militare. Asta până a începutul uraganul MAGA. Fostele mari puteri, Franța, Marea Britanie, Spania, Olanda își constată neputința în fața unui lider foarte pragmatic, pentru care contează doar ce reacție economică poate avea celălalt, fără a mai avea aliați și prieteni a priori.

Totuși, să încercăm să vedem care ar fi elementele îngrijorătoare ale dialogului Trump-Putin.

În primul rând, Trump este o persoană care gândește orice relație cu alt stat în termeni tranzacționali, în care trebuie să aibă maximum de câștig. Un agent imobiliar vrea să cumpere ieftin și să vândă scump, fără să îi pese de falimentul probabil al celui care cumpără la suprapreț sau de disperarea celui care vinde, plin de datorii. De cealaltă parte, Putin este un diplomat abil, care știe să exploateze slăbiciunile adversarului, pentru că are pregătirea și spiritul de ofițer KGB.

Fiecare dintre ei trebuie să demonstreze propriilor cetățeni că au câștigat un avantaj, că sunt puternici și că au schimbat relațiile dintre state. Putin trebuie să se asigure că va putea domina fostele state sovietice, că le va aduce în subordinea sa, că rușii îl vor considera al doilea Petru cel Mare și își va păstra fără emoții puterea încă vreo zece ani.

În schimb, Trump are mai multe ambiții de extindere teritorială, de la Canada și Golful Mexic, la Groenlanda, Panama și Gaza. Pentru a fi luat în serios, nu poate să finalizeze dialogul în pierdere, fraierit de Putin. El a transmis oferte maximale, cu condiția păcii, plecând probabil de la solicitările din 2021 ale Rusiei. Dar nu este dispus să joace după partitura lui Putin. A transmis că are un interes direct, rezervele minerale din Ucraina, dar mare parte din zăcăminte sunt în zona ocupată, iar Zelensky s-a grăbit să i le ofere. După excluderea din negocieri, cu sabia schimbării deasupra capului, a comunicat că s-a răzgândit.

Trump a suspendat ajutorul militar pentru Ucraina, dar în același timp critică politica restrictivă a vechii administrații. Vorbește despre cât de frumos va fi când se va întoarce Rusia la masa G7, despre ridicarea sancțiunilor, dar duce tratative pentru modificarea prețului petrolului și gazelor, ordonă intensificarea exploatării și mărirea producției SUA, atenționând statele europene că în pofida sancțiunilor, 70% din efortul de război al Rusiei este susținut de exportul de petrol și gaze.

Așadar, aș fi prudent în evaluarea adevăratelor intenții ale președintelui american, imprevizibil și suficient de orgolios.

Presiunea pusă pe statele europene pentru implicarea serioasă în garantarea securității Ucrainei a fost reluată prin mesajul transmis de Secretarul de stat Marco Rubio, care a început un tur de forță prin care vrea să rezolve parteneriatul important cu Arabia Saudită. O întâlnire istorică dintre Putin și Trump este planificată acolo unde SUA dorește să obțină Gaza, recunoașterea Israelului și un tratat al Arabiei Saudite cu statul cel mai apropiat de președintele Trump. Rubio a menționat și că Arabia Saudită este un important aliat pentru schimbarea conducerii Iranului, principala cauză a răului, unicul inamic declarat oficial de SUA, prin șeful diplomației sale.

Trump este îngrijorat de numărul morților și de uriașele distrugeri din Estul Ucrainei, dar ar putea întări sprijinul militar, dacă nu primește de la Putin ceea ce și-a propus. Pe de altă parte, îngrijorarea europenilor poate veni și de la faptul că resursele pe care le dorește Trump (o compensație de război, la un război alimentat de SUA), ar putea fi garantate și de Putin, ca o înțelegere pentru recâștigarea controlului politic a întregii Ucraine.

Este dificil de prognozat cât își permite să cedeze Putin, cât vrea să preseze Trump. Existența unei coaliții europene, gata să intervină militar, cu trupe, poate să fie o carte importantă în mâna lui Trump pentru a maximiza presiunea, dar poate fi și o alternativă pragmatică pentru a ieși din negocieri fără a aduce nicio schimbare semnificativă, cu justificarea unui amestec din partea europeană, căreia îi cedează onorurile negocierii și răspunderea încheierii unei păci imposibile.

Sutele de mii de morți nu ajută la construirea unei păci durabile, dar poate fi un argument puternic pentru o suspendare a focului. Nivelul de ambiție al negocierilor pare să fie mai apropiat de cel din urmă, adică o încetare a focului, pentru refacere și posibil o reluare mai violentă după venirea întăririlor din partea europenilor. Dar reluarea ostilităților nu ar mai implica SUA, doar statele europene, care ar primi o grea sarcină, o povară greu de dus, cu costuri enorme. Iar SUA ar avea garantat accesul la resursele Ucrainei, după război. Bineînțeles, Trump nu ar avea nicio vină pentru decizia europenilor, iar Rusia va continua să ducă un război fratricid, care o va slăbi în fiecare zi, fără a mai putea să acuze SUA.

În concluzie, războiul din Ucraina are implicații profunde nu doar pentru Ucraina, ci pentru întreaga securitate europeană. Dialogul între Trump și Putin trebuie să fie gestionat cu prudență, având în vedere aspirațiile fiecărei părți. Trebuie să abordăm cu prudență atitudinile oficialilor americani, ținând cont de natura diplomatică a jucătorilor implicați. Găsirea unor soluții durabile necesită o evaluare atentă a voinței de luptă a Ucrainei și a susținerii internaționale. Este esențial ca liderii să transmită mesaje unite, care să mențină moralul soldaților, o prăbușire a frontului ar putea avea consecințe dezastruoase pentru Ucraina.

Dacă actualele negocieri înseamnă doar degrevarea de responsabilitate a SUA, consecințele pot fi devastatoare pentru Europa și Federația Rusă. Numărul uriaș de victime și distrugerile devastatoare din estul Ucrainei pot reprezenta o motivație pentru negocieri de pace, dar este necesară o voință reală de a ajunge la un compromis. Fără o abordare comună și responsabilă, viitorul acestui conflict rămâne incert, iar speranțele de pace se estompează în fiecare zi.

Absența României din discuțiile privind viitorul Ucrainei este un fapt negativ, care poate fi îndreptat doar printr-o curățenie generală la nivelul instituțiilor importante ale statului român (servicii, parchete, justiție, guvern), iar alegerea președintelui este un reper important. O personalitate cunoscută și recunoscută la nivel internațional este dificil de găsit și niciunul dintre virtualii candidați (anunțați până acum) nu pare să se ridice la cerințele momentului.

Ar fi putut fi mai grav, am fi putut fi parte a discuțiilor, cu un reprezentant slab, care ar fi putut să ne implice inoportun și periculos, cu repercusiuni mai grave decât o neparticipare cu avion privat. Aceasta este, desigur, o falsă consolare!

Evenimentul lunii februarie din ultimii ani, Conferința de Securitate de la Munchen, cunoscută și prin acronimele MSC (la fel ca renumita companie de croaziere), a început furtunos, confirmând așteptările teoreticienilor relațiilor internaționale și starea tensionată la nivel diplomatic.

Agenda și temele conferinței au fost făcute public de către Christoph Heusgen, Președintele MSC, înainte de convorbirea dintre președinții Trump și Putin, cea care a sporit nervozitatea la nivelul liderilor politici europeni. Prezența anunțată a vicepreședintelui american, James David Vance, precum și discursul acestuia de la Conferința pentru Inteligența Artificială de la Paris au generat tensiuni pe care doar prezența președintelui Putin le mai producea în primul deceniu al acestui secol.

Convorbirea telefonică din 12 februarie 2025 se dorește a fi un moment istoric și presupun că nu a avut loc întâmplător înainte de MSC, într-o demonstrație de forță umilitoare pentru liderii politici europeni și canadieni. Frustrările resimțite de președintele Ucrainei, dar și de președinți, prim-miniștri, cancelar sau miniștri europeni participanți la cel mai important eveniment al anului în domeniul securității, au fost mari și era de așteptat să se regăsească în discursurile lor de la Munchen.

Cu câteva zile înainte, la Paris, tânărul vicepreședinte a transmis printr-un discurs dur, dar foarte coerent un prim criteriu de selecție al partenerilor SUA: utilizarea tehnologiei AI (Artificial Intelligence) americane. Aceasta este sigură și nu trebuie îngrădită prin reglementări restrictive.

Parcă am revăzut celebra to do list (contra șapcă!), în care un punct important era tehnologia 5G. Declarația finală a acestei conferințe a fost semnată de 61 de state participante, inclusiv India și China, dar nu a fost semnată de SUA și Regatul Unit, fiecare din cele două din motive diferite. Am putea spune că s-a remarcat o primă falie între SUA și partenerii săi tradiționali, într-un eveniment internațional important.

La Munchen nu sunt așteptări pentru a se rearmoniza relațiile, dimpotrivă. Doar că atacul vicepreședintelui american a vizat direct actuala conducere politică a statului gazdă, folosind anularea alegerilor din România ca exemplu de democrație slabă, pentru a întări sprijinul actualei administrații americane pentru partidul german radical (mă abțin să spun de extremă dreaptă). Momentul ales a fost bine gândit, înaintea alegerilor generale din Germania, pe fondul creșterii relevanței AfD. Reacțiile gazdelor nu au întârziat, fiind deja pregătite să întărească discursul mobilizator al președintei Comisiei Europene, de la Paris. Dar unii dintre vorbitori ar putea să nu mai fie atât de relevanți după aceste alegeri!

Conferința de la Munchen pare o continuare a evenimentului găzduit de președintele Macron, cu poziționări dure, care transmit din partea actualei administrații americane că tot ce are legătură cu administrația Biden va fi anulat sau denunțat, orice relație trebuie reconstruită pe principii și argumente noi, pragmatice, în interesul SUA.

Pentru România mesajele sunt mai mult decât îngrijorătoare, parteneriatul strategic este în aer, disprețul pentru conducerea actuală, pentru instituțiile fundamentale ale statului este evident, deoarece s-au dovedit incapabile să apere democrația. Corupția, justiția subordonată politic, poliția politică, liderii slabi și sărăcia („o democrație care poate fi pusă în pericol cu câteva mii de dolari”) sunt principalele calități ale unui stat aflat în apropierea zonei de interes a Rusiei. Iluzia unui parteneriat strategic mai este enunțată de diverși analiști români, deși mesajul actualei administrații americane este destul de clar. Orice asociere cu fosta administrație americană ne este defavorabilă, iar prezența militară nu mai este o certitudine.

Sistemul american antirachetă balistică a constituit un element important de descurajare și dorința de a fi amplasat la sol, în poziții fixe a constituit un element important în politica de securitate națională americană din primul deceniu al secolului XXI. După refuzul unor state din Estul Europei de a accepta amplasarea pe teritoriul lor, acceptul României a însemnat un moment important pentru întărirea relațiilor dintre România și SUA. Această concesie făcută de România a fost fructificată în Parteneriatul strategic pentru secolul XXI, semnat în septembrie 2011, la Washington D.C. Anterior, România oferise forțelor armate americane facilități d,e cazare și instrucție, precum Baza de la Mihail Kogălniceanu, ulterior și cea de la Câmpia Turzii și câteva poligoane, prin Acordul pentru apărare, cunoscut ca DCA.

Nu este clar dacă administrația Trump va mai considera importante sau necesare aceste acorduri, dacă nu cumva va condiționa prezența militară americană de o eventuală plată, considerând că sunt servicii de securitate pentru statele beneficiare. O astfel de abordare este posibilă, iar noi ar trebui să fim pregătiți să negociem.

În primul rând, ar trebui să facem o evaluare concretă a situației de securitate și a necesității unei prezențe militare străine, la ce nivel, pentru cât timp și în ce condiții. Neglijarea sistematică a capacității proprii de apărare sub pretextul că „ne apără NATO” sau „ne apără americanii” se va resimți și va fi costisitoare. Este momentul în care să ne trezim, să clarificăm, actualizăm și concretizăm toate parteneriatele strategice, să revedem tratatele bilaterale și relevanța noastră reală în organizațiile de securitate (inclusiv în NATO).

Într-o lume a echilibrului de putere, un stat slab este în bătaia vânturilor, iar furtuna este aproape. În opinia mea, doar construirea unei economii solide, în parteneriat cu statele dezvoltate europene care au sprijinit formarea statului român poate fi garanția realizării unei capacități de apărare credibile, fundamentul existenței noastre unitare și a integrității teritoriale. Deficitul de securitate ar putea fi compensat prin tratate bilaterale mai solide, cu garanții reciproce, inclusiv cu SUA. Ideea că SUA se poate baza pe România, că SUA are un interes strategic la Marea Neagră, ar trebui concretizată într-un fel sau abandonată și regândită relația bilaterală în noii termeni.

Știm că SUA a avut un rol important pentru acceptarea României în Uniunea Europeană, dar acum ar trebui să facem tot ce este necesar pentru a consolida marea familie în care am intrat, căreia îi datorăm realizările din ultimele două decenii. România nu poate face față singură noilor șocuri din relațiile internaționale, generate de pragmatismul dur al SUA și de competiția dintre SUA și China. Ideile năstrușnice ale pivotării oportuniste între SUA și China sau a interesului strategic al SUA în regiune trebuie uitate și ar fi bine să revenim cu picioarele pe pământ cât mai repede.

Conferința de la Munchen se va sfârși cu o lume mai tensionată, cu o tendință de radicalizare accelerată, așa cum a fost doar răspândirea fascismului în anii 30-40. Nu cred că SUA va ceda în fața Rusiei, dar nu știm cât poate ceda Putin în fața lui Trump, dacă acesta se menține pe pozițiile sale. Nu cred într-o pace de durată, instaurată într-un timp scurt în Ucraina, dar o încetare a focului este posibilă. Una dintre părți va fi mai nemulțumită ca cealaltă și conflictul poate reizbucni oricând, mai puternic. Soluțiile care implică înarmare și nu demilitarizare nu pot aduce pace, iar pacea prin forță nu este durabilă.

România se învecinează cu Ucraina și nu poate fi indiferentă la ce se întâmplă în statul cu care are cea mai lungă frontieră. Republica Moldova depinde direct de viitorul Ucrainei, iar neutralitatea asumată de statul vecin este doar o iluzie.

În același timp, harta unei Ungarii mari a fost distribuită ambasadorilor statelor europene de reprezentantul statului vecin și prieten de la vest. Prietenia premierului ungur cu Trump și Putin este fluturată zilnic ca o amenințare.

Exemplul dat la Munchen de vicepreședintele american ar putea fi folosit pentru a întări instituțiile care trebuie să apere democrația, iar această sarcină îi revine Președintelui interimar și echipei sale.

Pe de altă parte, este responsabilitatea tuturor cetățenilor români pentru a gândi pragmatic și a alege pe cel mai bun dintre noi ca președinte, pe cel care va putea garanta cu adevărat independența și eficiența justiției, o reprezentare puternică și performantă în relațiile cu celelalte state, capabilă să apere și să promoveze interesele României, un conducător adevărat al forțelor armate, care să reformeze fundamental instituția, pentru a fi siguri că avem o capacitate de apărare credibilă.