Apărarea europeană și industria de apărare comună a Uniunii Europene

Comentariu după aprobarea Cartei albe privind viitorul apărării europene

Carta albă privind viitorul apărării europene a fost prezentată, în data de 12 martie, în tandem de Înaltul Reprezentant / Vice-președintele Comisiei Europene, Kaja Kallas, și Comisarul european pentru apărare, Andrius Kubilius, la limita termenului de 100 de zile stabilit de Președinta Comisiei, Ursula von der Leyen.

Documentul de politică europeană de apărare a fost elaborat la solicitarea Parlamentului European, reafirmată la preluarea mandatului noii Comisii, după mai mult de un deceniu de dezbateri instituționale și cu experții, cu privire la viitorul securității și apărării UE. De altfel, una dintre cele trei priorități strategice de pe „agenda strategică a UE pentru perioada 2024-2029” stabilită de liderii europeni în urma alegerilor din iunie 2024 este „o Europă puternică și sigură” prin „consolidarea securității și apărării UE și protejarea cetățenilor europeni”.

Premisele strategice pentru adoptarea Cartei albe privind viitorul apărării europene:

În primul rând, UE este sub atac; războiul de agresiune împotriva Ucrainei reprezintă un război la adresa ordinii europene, a păcii instaurate după al Doilea Război Mondial.

Ucraina nu este doar în vecinătatea imediată a Uniunii, ci trebuie considerată parte integrantă a unui veritabil sistem European de securitate. Cu toate acestea, se poate remarca absența unei mențiuni referitoare la calitatea de viitor membru al UE a Ucrainei!

Totodată, în document se arată că statele membre au viziuni și abordări diferite ale securității, există un deficit major la nivelul capacității de apărare și a producției industriale de armament și echipamente militare la nivel comunitar, iar Statele Unite ale Americii au anunțat o posibilă normalizare a relațiilor cu Rusia, interpretată ca o retragere din grupul statelor care susțin Ucraina.

În al doilea rând, fără a fi menționată o rupere totală de SUA, securitatea europeană este principalul obiectiv al demersului de realizare a unei capacități europene de apărare și a unei baze industriale și tehnologice de apărare a UE (EDTIB) competitive și autonome. Sunt folosite argumente financiare din Raportul Draghi din 2024 privind viitorul competitivității europene, precum și raportul Niinisto privind pregătirea pentru cele mai grave scenarii de criză intersectorială sau multidimensională.

În rândul premiselor strategice este de remarcat punctul M, introdus, sperăm, la insistența României, privind transformarea Mării Negre din teatru secundar în teatru militar principal pentru UE și NATO, devenind, astfel, regiune de interes strategic pentru securitatea europeană.

Un impact strategic fără precedent

Documentul este în același timp un act juridic programatic, deoarece a fost aprobat de Parlament (probabil va fi validat și de Consiliu), un mesaj politic important pentru principalii actori geopolitici, respectiv SUA, China și Rusia, precum și pentru partenerii care „împărtășesc aceeași viziune”[i].

Spre deosebire de documentele similare anterioare, actuala Cartă albă a apărării europene utilizează un ton direct și neechivoc, care iese din cadrele limbajului tradițional european ultra-diplomatic și neangajant. Cea mai mare amenințare imediată, Rusia, este nominalizată fără ambiguitate, iar dobândirea autonomiei strategice față de Statele Unite este clar enunțată.

Reducerea semnificativă a dependenței față de SUA este asociată cu termenul de „partener imprevizibil”.

Ucraina este considerată parte a securității europene și „reiterează convingerea că viitorul Europei va fi decis pe câmpurile de luptă ucrainene”, iar afirmația că „Europa se confruntă în prezent cu cea mai profundă amenințare militară la adresa integrității sale teritoriale de la sfârșitul Războiului Rece” este extrem de dură, nu întâmplător fiind considerată o veritabilă declarație de război de către Dmitry Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului.

Acest mesaj este consolidat cu Planul de ReArm Europe, devenit între timp Readiness 2030, deși unele state extrem de importante din punct de vedere militar și economic, așa cum sunt Spania și Italia, își doresc să se limiteze limitarea la o poziție de descurajare.

Principala amenințare pentru securitatea europeană este Rusia, sprijinită de aliații săi, aici fiind menționați alături de Belarus și Coreea de Nord, actori implicați indirect, precum China și Iranul.

Poziția Administrației Trump este văzută ca o îngrijorare, iar amenințările împotriva Groenlandei sunt condamnate cu fermitate.

Turcia este invitată să se alăture, dar solicitarea expresă privind retragerea trupelor și recunoașterea Republicii Cipru nu compensează promisiunea de a deveni membru al Uniunii. Mesajul transmis pare mai mult unul de separare de Turcia, decât unul de cooperare. Rămâne de văzut care sunt limitele în care statele membre pot să colaboreze cu companiile turcești în domeniul capabilităților de apărare.

Relevanța pentru România

Viziunea exprimată de Comisarul european pentru apărare privind necesitatea revizuirii modului de acțiune și a investițiilor în securitatea și apărarea statelor membre, necesitatea de a planifica, inova, dezvolta, achiziționa, menține și desfășura capabilități împreună, coordonat și integrat ar trebui să fie salutată și aplicată imediat de autoritățile române.

Pentru aceasta am două argumente. Primul, capacitatea de apărare a României este în construcție, cu nevoi de achiziții majore și cheltuieli mari. Al doilea, România este la granița Uniunii, în apropierea teatrului militar menționat la Marea Neagră, adică unul dintre statele care ar trebui sprijinite cu capabilități comune.

România poate găzdui cel puțin două baze militare europene, ca parte a sistemului de apărare integrat al UE, dar și ca parte a NATO, unele dintre investiții se pot realiza și prin NSIP.

Discrepanțele, diferențele de viziune la nivelul statelor sunt menționate, dar se solicită unitate și acțiuni în comun, un nivel de ambiție, planuri și obiective comune. Din această perspectivă, aș spune că este definit un deziderat, dar mai este drum lung până la concretizarea lui, în special în ce privește EDTIB.

Pe termen scurt, principalul obiectiv este apărarea Ucrainei, amenințarea Rusiei fiind considerată „existențială la adresa securității Europei”. Aici au fost identificate principalele căi de acțiune, respectiv, sprijinul militar, fără restricții în utilizarea împotriva țintelor militare a armelor furnizate Ucrainei, instruirea personalului, sprijinul financiar (condamnă vetoul Ungariei), implicarea și integrarea DTIB ucraineană în EDTIB, întărirea sancțiunilor aplicate Rusiei și confiscarea imediată a activelor rusești înghețate (împreună cu toți membrii G7) și utilizarea acestora ca subvenție pentru Ucraina.

Dronele și sistemele anti-dronă au fost identificate ca principale capabilități ale războiului modern, alături de războiul electronic.

Capacitatea militară de planificare și conducere (MPCC) a UE se va transforma în structura de comandă și control pentru operațiuni militare a UE, adică va deveni un fel de SHAPE al UE, va fi dotată cu spații și personal, cu sisteme adecvate C4I2 pentru toate misiunile PSAC, inclusiv pentru cele ale Capacității de desfășurare rapidă.

Deoarece statele membre NATO au aprobat deja un Concept strategic în care sunt prevăzute forțe cu capacitate de reacție ridicată, forțele europene cu capacitate de desfășurare rapidă și acest comandament european ar putea fi subiecte de discuție la viitorul summit NATO de la Haga.

În contextul incertitudinii tot mai accentuate a aplicării necondiționate de către Statele Unite a art. 5 al NATO, Carta reamintește că Uniunea dispune de mai puțin cunoscutul articol 42 alineatul (7) din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) referitor la asistența reciprocă, dar menține linia deschisă pentru cooperarea cu SUA prin cooperarea UE-NATO, menționând domenii cheie, precum „schimbul de informații, planificarea, mobilitatea militară și schimbul de bune practici, descurajarea, apărarea colectivă și interoperabilitatea”.

Din Carta albă a viitoarei apărări europene mai aflăm că încă nu există, dar se dorește un „mecanism de ordonare a priorităților pentru producția de apărare”, adică o planificare centralizată, pentru a stabili ordinea de livrare și de fabricare a unor produse, precum și politica de resurse umane în domeniul acestei componente economice importante.

Recunoașterea unor lacune și deficite critice de capabilități este orientată mai mult spre armamente și echipamente militare, fără să menționeze structuri organizatorice sau problemele de încadrare cu personal. Pare că statele nu se confruntă cu aceleași probleme, iar deficitele din echipamente sunt singurele recunoscute oficial. Am putea deduce că întreaga strategie europeană de ReArm este orientată către înlocuirea sistemelor de arme americane cu cele europene, dar procesul este de durata și dificil de acceptat de toate statele.

Abordarea europeană unificată a forțelor cibernetice presupune crearea de capabilități cibernetice europene comune și a unui centru al UE pentru coordonarea apărării cibernetice în timp real.

Un alt palier este cel al comunicării strategice comune, prevăzut în decizii anterioare, dar încă nerespectat. Rolul Înaltului Reprezentant a devenit tot mai șters după ce a fost predat de lady Catherine Ashton.

Un punct important în care România trebuie să se implice rapid este cel care privește mobilitatea militară, cu transformarea sa în logistică militară. Poziția geografică impune ca România să dezvolte facilități portuare și aeroportuare, depozite și spații de încartiruire adecvate, complementar cu cele realizate prin NSIP, dar și infrastructura feroviară.

Acordarea priorității proiectelor de succes din cooperarea structurată permanentă (PESCO) nu este în avantajul României, implicată destul de timid în aceste proiecte, deocamdată. Dar este o speranță și ar putea fi o bună oportunitate ideea dezvoltării echilibrate din punct de vedere geografic a EDTIB. Producția de muniții, sisteme de apărare aeriană și tehnologiile dronelor și în statele de prima linei, așa cum este România, poate fi o direcționare utilă pentru noile investiții.

Prioritățile pentru finanțarea comună sunt definite în document și ar trebui să fie avute în vedere de către autoritățile române care au aprobat și vor să operaționalizeze o Strategie pentru industria de apărare din toamna anului trecut.

De fapt, după un eveniment desfășurat pe 20 martie în clădirea Parlamentului, organizat de către asociația nonguvernamentală Political Research Group, împreună cu grupul Kearney a rezultat că, în același timp cu aprobarea acestei Strategii, independent și obiectiv a fost realizată o evaluare și s-a redactat un raport de către compania Kearney, care ar trebui să fie avut în vedere de cei care au responsabilitatea coordonării, planificării și susținerii industrii de apărare din România. Așadar, ceea ce ar trebui făcut urgent, ar fi Revizuirea Strategiei ținând cont de observațiile și concluziile din Raportul Kearney, precum și prevederile Cartei Albe pentru o viitoare apărare europeană.

Propunerea realizării unui Consiliu al Miniștrilor Apărării și trecerea de la votul în unanimitate la votul cu majoritate calificată pentru deciziile din cadrul Consiliului European, al Consiliului UE și al Agențiilor, cu excepția celor privind operațiunile militare poate fi percepută ca o cedare de suveranitate, dar și ca o recunoaștere a neputinței unui stat de a răspunde solitar unei amenințări majore de securitate.

„Piața unică a apărării” nu favorizează România, în acest moment, deoarece nu are capacități de producție relevante și este în situația de a cumpăra aproape tot. Orientarea dezvoltării de facilități industriale noi, care să aibă prioritate la finanțarea din fonduri comune, cu sprijinul marilor producători europeni, eligibili, ar trebui să fie direcția principală de acțiune.

România trebuie să convingă celelalte state că este în situația construirii celor mai „extreme contingențe militare” ale Uniunii, pentru a beneficia de liniile de finanțare comune, dar pentru aceasta trebuie să definească rapid ce vrea să facă.

Concluzii pentru industria de apărare din România

În primul rând, trebuie să definim clar ce ne propunem să producem. Nu putem să producem de toate și nu avem capacitatea de a produce niciun sistem complex de armament independent și în integralitate. Pentru aceasta este necesar să fie definite cele mai urgente (prioritare) nevoi operaționale (produsele critice), dar trebuie să se țină cont și de oportunitățile pe care le avem, respectiv parteneriate, acces la tehnologii, contractele în derulare, transferurile de tehnologii obținute prin achiziții trecute și viitoare.

În al doilea rând, cum ar trebui să producem? Deoarece nu avem licențe proprii, trebuie să producem sub licențe existente, ceea ce presupune alegerea produselor celor mai performante, dar care oferă și acces la tehnologii și la implicarea în procesul de modernizare. Aceasta se poate realiza prin atragerea principalelor companii din domeniile vizate, prin parteneriate, asocieri cu companii de stat sau private, fără constrângeri sindicale sau politice. Pentru fiecare produs rezultat din primul punct, trebuie evaluate avantajele,  posibilitățile de cooperare pentru producție, costuri și implicații. Parteneriatele importante în industria de apărare reprezintă și trebuie să aibă la bază acorduri politice strategice, implicit garanții de securitate.

Principalele cerințe pentru ceea ce se va produce în domeniul apărării trebuie să fie competitivitatea și deschiderea pentru modernizare, respectiv participarea la programe de modernizare.

În al treilea rând, investițiile ar trebui făcute în linii tehnologice moderne, importul de tehnologie de vârf, cu impact în dezvoltarea industrială. Sunt investiții pe termen lung, cu impact în dezvoltarea economică și socială. Tehnologiile de vârf implică și calificarea forței de muncă, iar adaptarea și îmbunătățirea învățământului tehnologic sunt importante. Inteligența artificială va fi parte a proceselor tehnologice, va fi inclusă în produsele destinate apărării și va fi utilizată în cercetarea și dezvoltarea de noi produse sau în modernizarea celor existente. Învățarea folosirii eficiente a produselor AI, precum și dezvoltarea de produse proprii este o necesitate. Orientarea cercetării în domeniul AI ar putea fi către criptare/decriptare, întrucât acestea vor fi principalele vulnerabilități.

Nu în ultimul rând, un rol important îl va avea cercetarea, cu condiția stopării sau diminuării cercetării fără finalități relevante. Pentru aceasta, cercetarea ar trebui orientată către produsele ale căror linii tehnologice sunt în România, pentru perfecționarea și modernizarea celor existente, în directă legătură cu operatorii economici. Valorificarea cercetării este deosebit de importantă, iar aceasta este posibilă doar cu implicarea celor care au capacități de producție.

Cercetarea care implică inventarea (proiectarea) unui produs trebuie să includă și dezvoltarea liniei tehnologice pentru realizarea acelui produs. Costurile reale ale oricărui echipament includ cercetarea și dezvoltarea, nu doar prețul componentelor sale.

Există exemple de succes în privința unor mari companii europene care au facilități în România, precum Thales sau Damen. Există și companii private românești, precum AEROSTAR sau BlueSpace Technology, dar există și multe memorandumuri nerealiste și irealizabile, semnate doar pentru capital politic și menținerea unei stări de falsă siguranță pentru nuclee de sindicaliști care au fost amăgiți un timp prea îndelungat. Revederea și anularea celor inutile ar fi un pas necesar pentru a nu se mai repeta aceste false soluții periculoase.

Posibila trecere a unor companii în coordonarea Ministerului Apărării Naționale nu va însemna un beneficiu pentru aceste companii, nici nu va aduce o creștere a capacității de apărare a României. Ar fi o altă preluare neinspirată a unor active cu situație incertă, așa cum a fost transferul Institutului Cantacuzino. Ministerul va prelua o nouă sarcină, care va greva activitatea resursei umane tot mai reduse și cu tot mai multe obligații de serviciu. Lipsa de personal calificat pentru conducerea activității acestor companii se va resimți. Avantajele acestei mutări pot fi efemere, dacă se are în vedere însumarea fondurilor investite pentru facilitățile din industria de apărare cu cele deja stabilite prin legea Bugetului de stat. Anul acesta și posibil anul viitor, investițiile ce se vor face ar putea să fie raportate ca o creștere a PIB pentru apărare cu peste un procent. Dar trebuie să se știe că actualul mecanism de evaluare a cheltuielilor pentru apărare nu include aceste posibile investiții, cum nu cuprind cheltuielile cu pensiile militare (incluse în bugetul ministerului). Așadar, umflarea cheltuielilor pentru apărare nu va avea efectul scontat, iar creșterea eficienței conducerii este îndoielnică.

Parteneriatele cu companii mari din domeniu, stabilirea de obiective și transferarea responsabilității conducerii către acestea ar putea simplifica procesul, dar contraexemplul cu Șantierul naval Mangalia și Damen ar trebui înțeles și să se elimine posibilitatea repetării.

[i] https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/TA-10-2025-0034_RO.html. Textele marcate cu ghilimele sunt preluate din acest document.

Războiul și pacea de lângă noi (2)

Războiul de lângă noi a depășit trei ani, liderii europeni au confirmat sprijinul pentru Ucraina prin prezența fizică sau pe monitoare, Consiliul de Securitate al ONU a hotărât că trebuie să se facă face, în timp ce Adunarea Generală a ONU a redescoperit că Rusia este stat agresor și îi cere să se retragă.

Președintele Trump pare să-l fi convins pe președintele Macron că va negocia cu Rusia în favoarea Ucrainei, determinându-l pe președintele Zelensky să reia în considerare semnarea acordului pentru cedarea unor resurse minerale în favoarea SUA.

Consiliul European se va întâlni pe șase martie pentru a decide sprijinul militar pentru Ucraina, în posibilele scenarii generate de începerea negocierilor de pace, după ce au fost reuniuni informale pe grupuri de state, inițiate de președintele francez.

Dezbaterile din presă au depășit nivelul de informare publică, au fost lansate ipoteze alarmante de persoane cu calități oficiale sau cu pretenții la funcții foarte înalte, inclusiv la cea de președinte. Afirmații precum „Uniunea Europeană poate să preia în totalitate sprijinul militar pentru Ucraina” și „Uniunea Europeană este capabilă să facă față unei confruntări cu Federația Rusă, inclusiv una militară, trebuie doar voință politică” sunt lansate cu relativă lejeritate, pentru a contracara poziții care condamnă Ucraina și susțin prietenia cu Federația Rusă. Să fie foarte clar, în acest moment și pe termen scurt, Uniunea Europeană nu are capacitatea militară de a înlocui NATO! Acest fapt s-a văzut în Libia, iar vulnerabilitățile de atunci nu au fost anulate.

În acest context, președintele interimar a invitat partidele la consultări, deși mandatul pentru Consiliul European ar trebui discutat doar în CSAȚ și validat de Parlament, dacă implică trimiterea de trupe în afara granițelor țării, conform legii. Demersul politic este democratic și va evidenția pozițiile fiecărui partid politic, chiar dacă legal niciunul nu are drept de veto, ci doar membrii CSAȚ.

Ce ar trebui să conteze în abordarea subiectului?

În primul rând, interesele strategice ale României. Acestea ar fi:

  • Securitate națională – relații bune cu vecinii, în primul rând
  • Stabilitate, pace în regiune, relații cordiale între vecini

Cât de realiste sunt aceste așteptări? Pe termen scurt par iluzorii, dar ar trebui să fie dezideratul nostru pentru procesul de pace. Știm că Ucraina aflată sub controlul Federației Ruse ne-a fost ostilă, am avut diferendul teritorial, tranșat la nivel internațional (nu prin negociere bilaterală), dar știm și că politica Ucrainei după 22 februarie 2014 a fost neprietenoasă cu minoritatea românească din țara vecină. De asemenea, produsele agricole ale Ucrainei au generat perturbări pentru economia românească, în momentul intrării libere pe piața noastră.

Sutele de mii de morți din Ucraina, distrugerile și rapturile teritoriale nu sunt premise favorabile unei păci durabile și juste.

Și atunci, care este soluția? Va reuși SUA să negocieze o pace favorabilă Ucrainei în negocierile cu Rusia? Promisiunile de prosperitate economică oferite, relațiile bilaterale promise, vor fi suficiente pentru Putin ca să înceteze focul și să se mulțumească cu teritoriile ocupate? Ce garanții ar avea Ucraina rămasă că nu va fi din nou invadată, dacă rușii nu vor accepta forțe europene pe teritoriul Ucrainei și vor solicita reducerea forțelor armate ucrainene?

Deciziile care urmează sunt dificile și pot să însemne o escaladare a conflictului, deși se vorbește foarte mult despre pace.

Atunci când am spus că ar trebui să vedem o posibilă rezolvare prin ONU, am fost ironizat, dar Rezoluția Consiliului de Securitate a confirmat că o bază reală pentru a se realiza pacea ar trebui să treacă prin acest for, chiar dacă Franța și Regatul Unit se vor fi abținut.

Discuția privind trimiterea de trupe de menținere a păcii trebuie abordată diferențiat, în funcție de evoluția negocierilor și a situației din teren.

Implicarea României în sprijinul Ucrainei a fost destul de puțin transparentă, până când ni s-a impus să cedăm un sistem PATRIOT, apoi am devenit mai vizibili. Sprijinim forțele ucrainene pentru pregătire, inclusiv pentru F-16, dar o implicare directă cu trupe (prezență în Ucraina), nici măcar la nivel de instructori, nu ar fi realistă, în contextul în care SUA, Marea Britanie și Canada și-au retras instructorii înainte de invazia rusească.

Pe de altă parte, participarea la forțele ONU de menținere (nu de impunere!) a păcii nu poate fi denunțată (refuzată), deoarece este interesul României ca în țara vecină viața să revină la normal, să înceteze luptele și să înceapă reconstrucția.

Participarea la reconstrucția Ucrainei este inevitabilă, din cauza geografiei, dar cât și cum se poate decide doar politic.

Realitatea ne demolează toată prezumția. Nu avem nimic solid în relația cu SUA, suntem neglijați în NATO, nu participăm la principalele discuții din Europa.

De ce ar trebui să ținem cont?

Avem un parteneriat cu Statele Unite și nu este oportun că îl punem noi sub semnul întrebării.

Am primit mustrări privind respectarea principalelor valori ale democrației, rămâne să devenim credibili, să comunicăm corect și prin cine poate să ne reprezinte cu responsabilitate.

Comunicarea între instituțiile din România și cele din SUA sunt permise de existența Parteneriatului, e necesar doar să folosim canalele potrivite și să se comunice corect.

Rediscutarea parteneriatului cu SUA în condițiile noii administrații, ar presupune concesii/ cedări economice importante. Ne permitem, ce garanții avem? Până acum avem exemple negative, am primit o etichetă care ne obligă să cedăm, să oferim, să negociem din poziții dezavantajoase.

UE s-a dovedit incapabilă să asigure securitatea statelor membre – discuțiile de la Paris sunt elocvente, dar este datoria noastră să avem o poziție realistă și clară privind interesele noastre de securitate. Obținerea susținerii altor state este o problemă diplomatică și nu se realizează la televizor.

Starea reală a capacității noastre de apărare este din nou neclară, fardată și nerealistă.

Care ar putea să fie punctul de vedere al României în discuțiile privind Ucraina:

  • Soluția de pace ar trebui să fie aprobată/validată la nivelul Consiliului de Securitate al ONU (dacă am fost dați ca exemplu, putem și noi să recurgem la dreptul internațional)
  • Stabilirea unei zone demilitarizate, de o parte și de alta a liniei de demarcație ce va fi negociată
  • Forțe internaționale de pace, din care România ar trebui să facă parte. Nu UE, nu NATO. Altfel nu va fi acceptată de Rusia.
  • Acceptarea unui acord în care forțele armate să fie la o dimensiune rezonabilă, dar să nu fie în măsură să fie o amenințare pentru România. Înarmarea fără limite a Ucrainei nu trebuie să ne fie indiferentă. Oricând vecinii noștri pot fi orientați împotriva noastră.

România trebuie să aibă un rol important în reconstrucția Ucrainei, și poate acorda facilități pentru transporturile pe teritoriul și prin spațiul aerian românesc, precum și alte contribuții, pe care nu le pot detalia.

Există și scenarii în care războiul din Ucraina s-ar putea încheia cu preluarea controlului total de către Rusia. Probabil și al Moldovei. Putem împiedica ultima ipoteză? Dar toate scenariile ar trebui discutate și analizate în spatele ușilor închise, de către responsabilii de situație, cu cooptarea experților pe care îi consideră necesari, neapărat cu discuții discrete la nivel diplomatic cu toți partenerii noștri strategici.

Abordarea pragmatic realistă a intereselor României și a obiectivelor pentru următorii cinci ani (conform noii Strategii Naționale de Apărare) nu este un atribut al suveraniștilor /extremiștilor /radicalilor. Este o problemă de securitate națională, așa încât trebuie să fie abordat de către instituțiile statului român. Credibilitatea statului român este foarte grav afectată, presupune acțiuni rapide și ferme. Justiția trebuie să fie pusă în cadrul corect și să se exercite corect, nu politic.

Războiul și pacea de lângă noi

Războiul de lângă noi se apropie de trei ani de la începerea sa, în fatidica zi de 24 februarie 2022, când a fost declanșată „Operațiunea specială pentru înlăturarea nazismului…” de către Federația Rusă împotriva Ucrainei. Am fost martorii a trei ani de război, dar încă nu vom avea soluția pentru pace, doar o promisiune reluată cu insistență de către președintele Trump și echipa sa, încă din campania electorală de anul trecut. Pesimismul meu pentru realizarea unei păci durabile este disonant de mesajele optimiste ale unor mari analiști din presă, dar am câteva argumente.

Negocierile firave de pace din 2022 au fost abandonate mult prea ușor, deși ar fi fost momentul cel mai favorabil Ucrainei, dacă se valorifica succesul de etapă al contraofensivei din primăvară, fără speranța deșartă a eliberării peninsulei Crimeea. Optimismul iresponsabil și nerealist a redus șansele unei înțelegeri, condițiile de atunci fiind considerate de neacceptat pentru Ucraina, dar mult mai bune decât situația din prezent.

Celebra ceremonie pentru anexarea a încă patru regiuni ale Ucrainei din 30 septembrie 2022, cu pseudo-referendumuri și lideri regionali fideli conducerii de la Moscova, a schimbat datele de intrare în negocierile următoare, chiar dacă aceste rapturi teritoriale nu au fost recunoscute la nivel internațional și nu au fost (încă!) total cucerite și ocupate militar.

După încheierea Conferinței de Securitate de la Munchen, lideri europeni, precum și majoritatea experților în relații internaționale au reacționat la mesajul transmis de trimisul special al președintelui american pentru Ucraina, Keith Kellogg, nemulțumiți de neimplicarea în negocierile de pace a Ucrainei și Uniunii Europene. O reacție semnificativă este întâlnirea informală inițiată de președintele Macron, luni, 17 februarie, cu o săptămână înainte de se împlini patru ani de la invazie.

Pentru a înțelege mai bine atitudinea noii administrații americane, poate că ar trebui să ne reamintim că la sfârșitul anului 2021 SUA și NATO au primit documente oficiale din partea Federației Ruse (un fel de Ultimatum) prin care se transmiteau cerințe considerate irelevante și de neacceptat de către liderii occidentali. Așa au fost prezentate și de presa vremii, în pofida faptului că Rusia își poziționase forțe importante la granița cu Ucraina. Presiunea militară s-a intensificat, după un exercițiu amplu în primăvara anului 2021, în care se jucase deja scenariul invadării Ucrainei. Informațiile primite de americani au fost cu mult mai îngrijorătoare decât se știa public, iar asta o demonstrează recomandările făcute de șeful statelor majore americane, generalul Mark Milley pentru conducerea politică, în luna octombrie 2021, așa cum a fost devoalat ulterior. Declanșarea invaziei la 24 februarie a permis forțelor ucrainene să își ia măsuri de protecție bine mascate, precum și retragerea instructorilor americani, canadieni și britanici. În mare parte, întârzierea a fost determinată de înțelegerea dintre Putin și președintele Xi, de a nu afecta Jocurile Olimpice de iarnă, găzduite de China.

Generalul Milley avertiza privind fereastra de oportunitate pentru negocieri, atunci când alți lideri militari vedeau posibilă recucerirea Crimeei.

Se poate să nu ne convină modul în care s-au exprimat oficialii americani săptămâna trecută, dar bunul simț ne obligă să dăm dreptate celui care nu are preocupări diplomatice sau false politețuri în discurs, adică președintelui ales de poporul american, așa cum explica frust trimisul său special.

În toată această furtună de orgolii, aș spune să fim mai rezervați (neinvitarea la discuții ne ajută), să așteptăm mai multe detalii privind condițiile de pace minim acceptate de cele două părți, care sunt principalii actori care pot opri acest război. Ucraina, care ar fi principalul subiect al negocierilor, poate influența decisiv într-un singur sens, adică prin menținerea voinței de a lupta. Prăbușirea frontului din cauza cedării psihice a luptătorilor ucraineni ar fi catastrofală pentru Ucraina, iar pentru asta trebuie să fie mesaje clare din partea conducerii politice a Ucrainei și a președintelui Trump. Semnalele date de americani nu sunt favorabile, iar valul de frustrări ale politicienilor europeni nu aduc încurajări celor de pe front. Inițiativa unei garanții europene, inclusiv cu implicarea cu trupe ar putea fi un mesaj pozitiv, dar nu sunt convins că și suficient.

Mesajele transmise de președintele Trump au generat mari așteptări celor care sunt în dispozitiv de luptă sau urmează să intre în luptă. Ruși sau ucraineni, luptătorii au primit această speranță a încheierii luptelor așa cum se primesc mesajele de pace în orice război. Posibil ca unii comandanți să își îmbărbăteze subordonații să lupte mai bine, să obțină rezultate favorabile înainte de încetarea focului. Unii să se apere cu îndârjire, alții să atace frenetic, dar ambele situații pot determina intensificarea focului în unele puncte. Alții, obosiți, cu pierderi în oameni și tehnică, își motivează oamenii să reziste, dar evită să declanșeze acțiuni riscante, protejându-se în perspectiva unei dezirabile păci.

Posibil ca întâlnirea liderilor europeni să aibă ca scop identificarea soluțiilor pentru a răspunde solicitărilor americane, transmise de trimisul special. În primul rând, o inițiativă credibilă pentru garantarea existenței și independenței Ucrainei, inclusiv implicarea militară. Ideea participării cu trupe a unor state din Uniunea Europeană, precum și a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord a mai fost enunțată, dar niciodată atât de clar. Premierul britanic a insistat în Parlament pentru responsabilitatea de se implica, așa cum o făcea Churchill înainte de a declara război Germaniei hitleriste, iar președintele Macron a avut un demers similar în urmă cu câteva luni, dar nu mesajul său nu a fost recepționat așa cum și-a dorit, la nivel politic fiind în declin.

Creșterea cheltuielilor pentru apărare îmi induce senzația că nu ne pregătim pentru pace, dimpotrivă, ne pregătim pentru război. Logica promovării temerii pentru invadarea Germaniei de către Rusia, în timp ce armata rusă luptă să cucerească localități bine apărate în Ucraina, flota rusă din Marea Neagră este în pericol să se miște din cauza amenințărilor dronelor ucrainene, aviația rusă lansează atacuri doar din propriul spațiu aerian, deoarece rachetele sistemelor PATRIOT le amenință cu eficacitatea lor, mi se pare cam stranie.

Un atac din partea Rusiei este vehiculat de majoritatea liderilor politici și militari din NATO, fără a menționa situația în care s-ar produce acest atac. Totuși, în condițiile în care președintele Trump declară că a avut o convorbire foarte bună cu Putin, ne spune că europenii trebuie să își mărească bugetele pentru apărare către 5% din PIB, adică de două, până la trei ori față de cât cheltuiesc acum.

Dintre toate solicitările (condițiile) puse de președintele american celorlalte state membre NATO (europenilor, deoarece Canada are un alt viitor, în opinia sa), cea a contribuției de 5% din PIB pentru apărare mi se pare cea mai puțin fundamentată pe o evaluare concretă și că ar aduce o soluție la creșterea stabilității securității internaționale. Nu este clar pentru ce ar trebui să cheltuiască europenii aceste importante fonduri, nu există nicio restricție, iar asta ne scoate și mai mult din logica ordinii mondiale stabilite după al Doilea Război Mondial, continuată în mare parte și după încheierea Războiului Rece. Cheltuirea a două procente din PIB pentru apărare părea a fi un indicator pentru a forța membrii să cheltuiască pentru apărare, dar la bază această limită a fost stabilită pentru a împiedica state precum Germania sau Italia (considerate învinse) să își mărească forța militară, iar aceste state s-au obișnuit cu această situație, nu mai au ambiții de mari puteri militare. Asta până a începutul uraganul MAGA. Fostele mari puteri, Franța, Marea Britanie, Spania, Olanda își constată neputința în fața unui lider foarte pragmatic, pentru care contează doar ce reacție economică poate avea celălalt, fără a mai avea aliați și prieteni a priori.

Totuși, să încercăm să vedem care ar fi elementele îngrijorătoare ale dialogului Trump-Putin.

În primul rând, Trump este o persoană care gândește orice relație cu alt stat în termeni tranzacționali, în care trebuie să aibă maximum de câștig. Un agent imobiliar vrea să cumpere ieftin și să vândă scump, fără să îi pese de falimentul probabil al celui care cumpără la suprapreț sau de disperarea celui care vinde, plin de datorii. De cealaltă parte, Putin este un diplomat abil, care știe să exploateze slăbiciunile adversarului, pentru că are pregătirea și spiritul de ofițer KGB.

Fiecare dintre ei trebuie să demonstreze propriilor cetățeni că au câștigat un avantaj, că sunt puternici și că au schimbat relațiile dintre state. Putin trebuie să se asigure că va putea domina fostele state sovietice, că le va aduce în subordinea sa, că rușii îl vor considera al doilea Petru cel Mare și își va păstra fără emoții puterea încă vreo zece ani.

În schimb, Trump are mai multe ambiții de extindere teritorială, de la Canada și Golful Mexic, la Groenlanda, Panama și Gaza. Pentru a fi luat în serios, nu poate să finalizeze dialogul în pierdere, fraierit de Putin. El a transmis oferte maximale, cu condiția păcii, plecând probabil de la solicitările din 2021 ale Rusiei. Dar nu este dispus să joace după partitura lui Putin. A transmis că are un interes direct, rezervele minerale din Ucraina, dar mare parte din zăcăminte sunt în zona ocupată, iar Zelensky s-a grăbit să i le ofere. După excluderea din negocieri, cu sabia schimbării deasupra capului, a comunicat că s-a răzgândit.

Trump a suspendat ajutorul militar pentru Ucraina, dar în același timp critică politica restrictivă a vechii administrații. Vorbește despre cât de frumos va fi când se va întoarce Rusia la masa G7, despre ridicarea sancțiunilor, dar duce tratative pentru modificarea prețului petrolului și gazelor, ordonă intensificarea exploatării și mărirea producției SUA, atenționând statele europene că în pofida sancțiunilor, 70% din efortul de război al Rusiei este susținut de exportul de petrol și gaze.

Așadar, aș fi prudent în evaluarea adevăratelor intenții ale președintelui american, imprevizibil și suficient de orgolios.

Presiunea pusă pe statele europene pentru implicarea serioasă în garantarea securității Ucrainei a fost reluată prin mesajul transmis de Secretarul de stat Marco Rubio, care a început un tur de forță prin care vrea să rezolve parteneriatul important cu Arabia Saudită. O întâlnire istorică dintre Putin și Trump este planificată acolo unde SUA dorește să obțină Gaza, recunoașterea Israelului și un tratat al Arabiei Saudite cu statul cel mai apropiat de președintele Trump. Rubio a menționat și că Arabia Saudită este un important aliat pentru schimbarea conducerii Iranului, principala cauză a răului, unicul inamic declarat oficial de SUA, prin șeful diplomației sale.

Trump este îngrijorat de numărul morților și de uriașele distrugeri din Estul Ucrainei, dar ar putea întări sprijinul militar, dacă nu primește de la Putin ceea ce și-a propus. Pe de altă parte, îngrijorarea europenilor poate veni și de la faptul că resursele pe care le dorește Trump (o compensație de război, la un război alimentat de SUA), ar putea fi garantate și de Putin, ca o înțelegere pentru recâștigarea controlului politic a întregii Ucraine.

Este dificil de prognozat cât își permite să cedeze Putin, cât vrea să preseze Trump. Existența unei coaliții europene, gata să intervină militar, cu trupe, poate să fie o carte importantă în mâna lui Trump pentru a maximiza presiunea, dar poate fi și o alternativă pragmatică pentru a ieși din negocieri fără a aduce nicio schimbare semnificativă, cu justificarea unui amestec din partea europeană, căreia îi cedează onorurile negocierii și răspunderea încheierii unei păci imposibile.

Sutele de mii de morți nu ajută la construirea unei păci durabile, dar poate fi un argument puternic pentru o suspendare a focului. Nivelul de ambiție al negocierilor pare să fie mai apropiat de cel din urmă, adică o încetare a focului, pentru refacere și posibil o reluare mai violentă după venirea întăririlor din partea europenilor. Dar reluarea ostilităților nu ar mai implica SUA, doar statele europene, care ar primi o grea sarcină, o povară greu de dus, cu costuri enorme. Iar SUA ar avea garantat accesul la resursele Ucrainei, după război. Bineînțeles, Trump nu ar avea nicio vină pentru decizia europenilor, iar Rusia va continua să ducă un război fratricid, care o va slăbi în fiecare zi, fără a mai putea să acuze SUA.

În concluzie, războiul din Ucraina are implicații profunde nu doar pentru Ucraina, ci pentru întreaga securitate europeană. Dialogul între Trump și Putin trebuie să fie gestionat cu prudență, având în vedere aspirațiile fiecărei părți. Trebuie să abordăm cu prudență atitudinile oficialilor americani, ținând cont de natura diplomatică a jucătorilor implicați. Găsirea unor soluții durabile necesită o evaluare atentă a voinței de luptă a Ucrainei și a susținerii internaționale. Este esențial ca liderii să transmită mesaje unite, care să mențină moralul soldaților, o prăbușire a frontului ar putea avea consecințe dezastruoase pentru Ucraina.

Dacă actualele negocieri înseamnă doar degrevarea de responsabilitate a SUA, consecințele pot fi devastatoare pentru Europa și Federația Rusă. Numărul uriaș de victime și distrugerile devastatoare din estul Ucrainei pot reprezenta o motivație pentru negocieri de pace, dar este necesară o voință reală de a ajunge la un compromis. Fără o abordare comună și responsabilă, viitorul acestui conflict rămâne incert, iar speranțele de pace se estompează în fiecare zi.

Absența României din discuțiile privind viitorul Ucrainei este un fapt negativ, care poate fi îndreptat doar printr-o curățenie generală la nivelul instituțiilor importante ale statului român (servicii, parchete, justiție, guvern), iar alegerea președintelui este un reper important. O personalitate cunoscută și recunoscută la nivel internațional este dificil de găsit și niciunul dintre virtualii candidați (anunțați până acum) nu pare să se ridice la cerințele momentului.

Ar fi putut fi mai grav, am fi putut fi parte a discuțiilor, cu un reprezentant slab, care ar fi putut să ne implice inoportun și periculos, cu repercusiuni mai grave decât o neparticipare cu avion privat. Aceasta este, desigur, o falsă consolare!

Conferința de Securitate de la Munchen, fără AI

Evenimentul lunii februarie din ultimii ani, Conferința de Securitate de la Munchen, cunoscută și prin acronimele MSC (la fel ca renumita companie de croaziere), a început furtunos, confirmând așteptările teoreticienilor relațiilor internaționale și starea tensionată la nivel diplomatic.

Agenda și temele conferinței au fost făcute public de către Christoph Heusgen, Președintele MSC, înainte de convorbirea dintre președinții Trump și Putin, cea care a sporit nervozitatea la nivelul liderilor politici europeni. Prezența anunțată a vicepreședintelui american, James David Vance, precum și discursul acestuia de la Conferința pentru Inteligența Artificială de la Paris au generat tensiuni pe care doar prezența președintelui Putin le mai producea în primul deceniu al acestui secol.

Convorbirea telefonică din 12 februarie 2025 se dorește a fi un moment istoric și presupun că nu a avut loc întâmplător înainte de MSC, într-o demonstrație de forță umilitoare pentru liderii politici europeni și canadieni. Frustrările resimțite de președintele Ucrainei, dar și de președinți, prim-miniștri, cancelar sau miniștri europeni participanți la cel mai important eveniment al anului în domeniul securității, au fost mari și era de așteptat să se regăsească în discursurile lor de la Munchen.

Cu câteva zile înainte, la Paris, tânărul vicepreședinte a transmis printr-un discurs dur, dar foarte coerent un prim criteriu de selecție al partenerilor SUA: utilizarea tehnologiei AI (Artificial Intelligence) americane. Aceasta este sigură și nu trebuie îngrădită prin reglementări restrictive.

Parcă am revăzut celebra to do list (contra șapcă!), în care un punct important era tehnologia 5G. Declarația finală a acestei conferințe a fost semnată de 61 de state participante, inclusiv India și China, dar nu a fost semnată de SUA și Regatul Unit, fiecare din cele două din motive diferite. Am putea spune că s-a remarcat o primă falie între SUA și partenerii săi tradiționali, într-un eveniment internațional important.

La Munchen nu sunt așteptări pentru a se rearmoniza relațiile, dimpotrivă. Doar că atacul vicepreședintelui american a vizat direct actuala conducere politică a statului gazdă, folosind anularea alegerilor din România ca exemplu de democrație slabă, pentru a întări sprijinul actualei administrații americane pentru partidul german radical (mă abțin să spun de extremă dreaptă). Momentul ales a fost bine gândit, înaintea alegerilor generale din Germania, pe fondul creșterii relevanței AfD. Reacțiile gazdelor nu au întârziat, fiind deja pregătite să întărească discursul mobilizator al președintei Comisiei Europene, de la Paris. Dar unii dintre vorbitori ar putea să nu mai fie atât de relevanți după aceste alegeri!

Conferința de la Munchen pare o continuare a evenimentului găzduit de președintele Macron, cu poziționări dure, care transmit din partea actualei administrații americane că tot ce are legătură cu administrația Biden va fi anulat sau denunțat, orice relație trebuie reconstruită pe principii și argumente noi, pragmatice, în interesul SUA.

Pentru România mesajele sunt mai mult decât îngrijorătoare, parteneriatul strategic este în aer, disprețul pentru conducerea actuală, pentru instituțiile fundamentale ale statului este evident, deoarece s-au dovedit incapabile să apere democrația. Corupția, justiția subordonată politic, poliția politică, liderii slabi și sărăcia („o democrație care poate fi pusă în pericol cu câteva mii de dolari”) sunt principalele calități ale unui stat aflat în apropierea zonei de interes a Rusiei. Iluzia unui parteneriat strategic mai este enunțată de diverși analiști români, deși mesajul actualei administrații americane este destul de clar. Orice asociere cu fosta administrație americană ne este defavorabilă, iar prezența militară nu mai este o certitudine.

Sistemul american antirachetă balistică a constituit un element important de descurajare și dorința de a fi amplasat la sol, în poziții fixe a constituit un element important în politica de securitate națională americană din primul deceniu al secolului XXI. După refuzul unor state din Estul Europei de a accepta amplasarea pe teritoriul lor, acceptul României a însemnat un moment important pentru întărirea relațiilor dintre România și SUA. Această concesie făcută de România a fost fructificată în Parteneriatul strategic pentru secolul XXI, semnat în septembrie 2011, la Washington D.C. Anterior, România oferise forțelor armate americane facilități d,e cazare și instrucție, precum Baza de la Mihail Kogălniceanu, ulterior și cea de la Câmpia Turzii și câteva poligoane, prin Acordul pentru apărare, cunoscut ca DCA.

Nu este clar dacă administrația Trump va mai considera importante sau necesare aceste acorduri, dacă nu cumva va condiționa prezența militară americană de o eventuală plată, considerând că sunt servicii de securitate pentru statele beneficiare. O astfel de abordare este posibilă, iar noi ar trebui să fim pregătiți să negociem.

În primul rând, ar trebui să facem o evaluare concretă a situației de securitate și a necesității unei prezențe militare străine, la ce nivel, pentru cât timp și în ce condiții. Neglijarea sistematică a capacității proprii de apărare sub pretextul că „ne apără NATO” sau „ne apără americanii” se va resimți și va fi costisitoare. Este momentul în care să ne trezim, să clarificăm, actualizăm și concretizăm toate parteneriatele strategice, să revedem tratatele bilaterale și relevanța noastră reală în organizațiile de securitate (inclusiv în NATO).

Într-o lume a echilibrului de putere, un stat slab este în bătaia vânturilor, iar furtuna este aproape. În opinia mea, doar construirea unei economii solide, în parteneriat cu statele dezvoltate europene care au sprijinit formarea statului român poate fi garanția realizării unei capacități de apărare credibile, fundamentul existenței noastre unitare și a integrității teritoriale. Deficitul de securitate ar putea fi compensat prin tratate bilaterale mai solide, cu garanții reciproce, inclusiv cu SUA. Ideea că SUA se poate baza pe România, că SUA are un interes strategic la Marea Neagră, ar trebui concretizată într-un fel sau abandonată și regândită relația bilaterală în noii termeni.

Știm că SUA a avut un rol important pentru acceptarea României în Uniunea Europeană, dar acum ar trebui să facem tot ce este necesar pentru a consolida marea familie în care am intrat, căreia îi datorăm realizările din ultimele două decenii. România nu poate face față singură noilor șocuri din relațiile internaționale, generate de pragmatismul dur al SUA și de competiția dintre SUA și China. Ideile năstrușnice ale pivotării oportuniste între SUA și China sau a interesului strategic al SUA în regiune trebuie uitate și ar fi bine să revenim cu picioarele pe pământ cât mai repede.

Conferința de la Munchen se va sfârși cu o lume mai tensionată, cu o tendință de radicalizare accelerată, așa cum a fost doar răspândirea fascismului în anii 30-40. Nu cred că SUA va ceda în fața Rusiei, dar nu știm cât poate ceda Putin în fața lui Trump, dacă acesta se menține pe pozițiile sale. Nu cred într-o pace de durată, instaurată într-un timp scurt în Ucraina, dar o încetare a focului este posibilă. Una dintre părți va fi mai nemulțumită ca cealaltă și conflictul poate reizbucni oricând, mai puternic. Soluțiile care implică înarmare și nu demilitarizare nu pot aduce pace, iar pacea prin forță nu este durabilă.

România se învecinează cu Ucraina și nu poate fi indiferentă la ce se întâmplă în statul cu care are cea mai lungă frontieră. Republica Moldova depinde direct de viitorul Ucrainei, iar neutralitatea asumată de statul vecin este doar o iluzie.

În același timp, harta unei Ungarii mari a fost distribuită ambasadorilor statelor europene de reprezentantul statului vecin și prieten de la vest. Prietenia premierului ungur cu Trump și Putin este fluturată zilnic ca o amenințare.

Exemplul dat la Munchen de vicepreședintele american ar putea fi folosit pentru a întări instituțiile care trebuie să apere democrația, iar această sarcină îi revine Președintelui interimar și echipei sale.

Pe de altă parte, este responsabilitatea tuturor cetățenilor români pentru a gândi pragmatic și a alege pe cel mai bun dintre noi ca președinte, pe cel care va putea garanta cu adevărat independența și eficiența justiției, o reprezentare puternică și performantă în relațiile cu celelalte state, capabilă să apere și să promoveze interesele României, un conducător adevărat al forțelor armate, care să reformeze fundamental instituția, pentru a fi siguri că avem o capacitate de apărare credibilă.

Bugetul apărării. Cât trebuie alocat pentru apărare și de ce?

Secretarul General al NATO a transmis statelor membre, prin Șefii Apărării (liderii militari), în mod formal, la începutul întrunirii Comitetului Militar NATO din 15 ianuarie 2025, că ar trebui alocat un buget pentru apărare de minim 3% din PIB. Argumentul principal este creșterea potențialului militar al Federației Ruse, pe fondul alimentării industriei de război pentru a face față nevoilor de echipamente pe frontul din Ucraina. La discursul din Parlamentul European, Mark Rutte a fost mai caustic, invocând ca alternativă învățarea limbii ruse. Desigur, decizia este politică și subiectul va fi retransmis miniștrilor, dar Secretarul General își dorește susținerea prin recomandări militare. Nu știm reacțiile liderilor militari, dar ideea principală a fost că trebuie să ne pregătim de război.

De partea cealaltă a Atlanticului, președintele ales și validat, care va fi „inaugurat” pe 20 ianuarie, cere statelor europene să aloce 5% pentru propria apărare, pentru a demonstra că sunt parteneri credibili. Cu Canada nu își face probleme, pentru că are o altă soluție, cea de a deveni stat al SUA.

Consecvenți servilismului care îi caracterizează, mulți analiști se grăbesc să se alinie cerințelor invocate, cu argumente pe care altădată nu le visau. Majoritatea se poziționează pe „X”, pentru că așa este frumos, acolo trebuie argumente „0”.

Nicăieri nu se mai vorbește de calcule, de planificare bugetară orientată către obiective, scopul final pare doar cheltuirea banilor. Aproape instantaneu se creează reacția adversă, de negare a necesității, care nu vine cu niciun argument (pentru că nu are ce să contraargumenteze?), dar spune că e suficient 2% sau mai puțin, sunt necesari bani pentru sănătate, educație, investiții și deficitul oricum este spre daună totală.

În acest context, sunt întrebat de cineva, într-un mod foarte deschis și serios: totuși, cât ar trebui să aloce România pentru apărare?

Răspunsul se dorește a fi la fel ca cerințele de mai sus, un procent, nimic mai mult. Pentru că nu este timp pentru argumente și detalii, nu este necesar să înțelegem de ce, pentru ce, cum vor fi cheltuiți (folosiți), pentru câți ani, care vor fi avantajele, dacă este o investiție pentru viitorul țării și în ce fel, important este doar să știm CÂT! Cel mult interesează cât cheltuiesc alte state, respectiv Polonia, Bulgaria, Cehia sau Franța, nu cât ar trebui să cheltuiască România.

Din acest motiv, dar și din alte considerente, îmi voi spune opinia privind cheltuielile pentru apărare, cu speranța că vreun lider politic va avea timp să citească aceste rânduri.

Capacitatea de apărare a statului român este proiectată de militari și civili care au ca sarcină politica de apărare a țării și planificarea apărării. În multe alte state NATO această misiune o are Statul Major al Apărării, adică experții militari, iar verificarea corectitudinii planificării și a eficienței sale, precum și modul de cheltuire a fondurilor revin altor structuri, special constituite. Toate acestea sunt avizate și monitorizate de parlamentari, prin comisiile de specialitate.

Să revenim la problemele noastre, fără a intra în detaliile legislative și procedurale actuale privind planificarea apărării. Voi spune doar că, în conformitate cu legea, baza planificării apărării este Strategia Națională  de Apărare a Țării, document pe care președintele trebuie să îl prezinte în maxim șase luni după preluare mandatului și este transpusă în fapte prin Carta Albă a Apărării asumată de guvern și prin Strategia Militară concepută de Statul Major al Apărării. Se menționează și procesul de planificare aliat, fără a fi clar ce se poate și ce nu se poate renegocia.

Din 2020 ne-am aliniat majorității statelor membre NATO, prin realizarea unei Analize Strategice a Apărării, iar în 2024 a fost inițiat procesul de revizuire. Deoarece modul de realizare a acestui proces nu este identic cu al celui din Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, sau cu cel din Australia, rezultatele sunt diferite, iar deciziile pot fi alterate de viciile de procedură.

În 2012 am solicitat unei structuri educaționale din Armata României două studii: unul din care să reiasă ce capacitate de apărare se poate realiza cu bugetul alocat în acel moment (sub 1,4% din PIB) și al doilea cu costurile necesare pentru o capacitate de apărare consecventă cu obligațiile asumate de România față de Alianță. Despre procesul de planificare al NATO se poate citi pe NATO.int, dacă cineva este interesat, sau pot fi date informații detaliate doar în condițiile respectării accesului la informații clasificate NATO.

Așadar, la solicitarea făcută, am primit două studii, care îmi dădeau metodele și procedeele de calcul, într-un format didactic, neangajant, fără niciun calcul efectiv, rezultatul fiind doar câteva concluzii teoretice. Acest mod de abordare nu era nou, a fost însușit la fel modul de raportare „îndeplinit, cu limitările generate de resursele la dispoziție” din evaluările structurilor militare. Explicațiile au fost simple, „nu avem datele de intrare necesare”.

Aveau dreptate, nu exista un Catalog al costurilor, nu puteau fi cuantificate toate cheltuielile și nu se putea estima exhaustiv în modul empiric, pe baza cheltuielilor din anii anteriori.

Deoarece nu pot să fac o simulare a întregului proces de planificare a apărării, voi prezenta pe scurt care ar fi pașii esențiali și care sunt (în opinia mea), cerințele care nu sunt obligatorii, adică pot fi negociate.

Primul pas este cel al clarificării nivelului de ambiție al statului român, în cadrul balanței de putere, pe plan economic, de acces la resurse, de asigurare a securității cetățenilor, a bunurilor și averilor acestora, precum și a bunurilor și valorilor statului român. Accesul la resursele din oceanul planetar presupun un tip de forțe armate, altul în care ne propunem doar apărarea resurselor de pe teritoriul național un alt tip de construcție.

Al doilea pas îl constituie identificarea capabilităților necesare pentru atingerea nivelului de ambiție propus, în condițiile alianțelor și tratatelor bilaterale. Nivelul de prioritate a realizării acestora, precum și posibila renunțare la unele dintre ele trebuiesc analizate cu argumente, simulate și verificate pe diferite scenarii.

După validare, procesul de planificare cu NATO trebuie revizuit, în sensul revederii promisiunilor făcute și revalidării acestora, amânării sau anulării celor care nu pot fi realizate, în mod realist. Aici sunt câteva constrângeri, deoarece orice obligație asumată și nerealizată, ar trebui preluată de alte state, iar asta este dificil de realizat pentru un interval mai mic de patru ani. Așadar, ce s-a promis pentru următorii patru ani, ar trebui realizat.

În multe state care nu au olimpici la matematică, planificarea bugetară se face cu algoritmi, cu algebră superioară sau folosind tehnica grafurilor. Pentru că olimpicii noștri devin valori universale fără a mai fi valori naționale, am putea să ne rezumăm la calcule aritmetice simple, cu abacul, dacă avem teamă de inteligența artificială (care știe prea puțin limba română și nevoile României), astfel încât să fie ușor de urmărit fondurile alocate, cheltuielile făcute și eficiența acestora.

Am mai spus și în alte ocazii că o capabilitate militară presupune: o structură militară (stat de organizare) cu toate funcțiile necesare pentru îndeplinirea misiunii cu echipamentele din dotare, tehnica sau sistemele de arme (echipamentele militare), personalul încadrat și bine pregătit pentru operarea corectă și eficientă a tehnicii. Desigur, ar mai fi de adăugat infrastructura pentru activitatea zilnică și instrucție (bazele militare și poligoanele sau bazele de instrucție).

Așadar, după clarificarea necesarului de capabilități, ar trebui construite statele de încadrare (revizuite cele existente), iar la final va rezulta necesarul de fonduri pentru salarii/solde. Se stabilește necesarul de echipamente (completarea deficitului existent), din care va rezulta necesarul pentru achiziții. Apoi se revăd cazărmile și nevoile lor de întreținere, reparații sau construcție (rezultă din deficit), din care rezultă nevoile pentru cheltuielile cu infrastructura. Însumarea tuturor programelor de pregătire, cu cheltuielile necesare pentru consumabile, mentenanță și educație, va determina cheltuielile de operare și mentenanță, capitol bugetar subfinanțat grav timp de decenii.

Valoarea unei unități militare este dată de calitatea oamenilor, determinarea și pregătirea acestora, echipamentele (letalitatea și precizia acestora), precum și calitatea și pregătirea comandatului și a statului major. Doar prin evaluări realiste vom ști ce știe și ce poate să facă în mod real. Dacă nu sunt alocați banii necesari pentru instrucție, atunci toate celelalte fonduri au fost risipite, sunt cheltuieli inutile. Pentru a avea o capacitate de descurajare suficientă, forțele armate  trebuie să fie pregătite să câștige lupta, nu să moară pentru țară!

A spune că sunt mari cheltuielile cu personalul, în condițiile în care încadrarea structurilor actuale este sub 60%, este o mare eroare. O verificare a retribuirii personalului activ și a pensiilor militare trebuie făcută, pentru a fi siguri că nu se risipesc banii și nu se încurajează corupția, lisa de competitivitate și incompetența. Sunt necesare noi legi ale salarizării și pensiilor militare, nu pentru a micșora sau mări cuantumul acestora, ci pentru a realiza predictibilitate, coerență și dreptate socială, pentru a încuraja și promova liderii competenți. Pe de altă parte, structurile neîncadrate suficient, nu pot să își îndeplinească misiunea, adică sunt ineficiente, se cheltuiesc bani inutil. Dacă sunt necesare, trebuie încadrate corespunzător, dacă nu, trebuie desființate. Practica tăierii funcțiilor neîncadrate generează structuri bolnave, care cheltuie bani inutil. Armata de carton trebuie transformată în Pumn de fier, iar asta trebuie cât mai repede. S-a început în 2014, dar nu s-a continuat.

Amputarea organelor bolnave poate ajuta la generarea unei capacități de apărare credibile.

La fel trebuie procedat cu cazărmile, proces inițiat în 2012, dar nefinalizat. Construcția de baze militare trebuie începută coerent și accelerat, cu absorbție de forță de muncă și resurse locale, cu utilizarea de materiale moderne, în locații adecvate, în afara localităților.

Toate cheltuielile inutile trebuie identificate urgent și desființate acele structuri.

Pe de altă parte, structurile care sunt create pentru operarea noilor echipamente (de la radare, la obuziere, avioane, nave sau UAS-uri), trebuie prevăzute cu funcții și încadrate optim pentru a putea să se instruiască și să fie gata să își îndeplinească misiunea.

Ideea că guvernul investește în industria de apărare, iar aceste investiții trebuie cuantificate la un loc cu cheltuielile pentru apărare este falsă, întrucât Ministerul Apărării Naționale își plătește obligațiile contractuale față de industria de apărare din bugetul propriu. Faptul că nu s-au alocat acești bani și s-au dat ajutoare către companiile care ar fi trebuit să realizeze producția și mentenanța de echipamente militare a însemnat dezastrul pentru aceste companii, dar și pentru tehnica de luptă.

Cheltuielile pentru achiziții sunt grevate de procedurile de achiziții, complicate și păguboase, de lipsa unei reglementări pentru acordurile guvern la guvern, de licitații complicate și ineficiente, majoritatea contestate sau anulate, lipsa de predictibilitate și credibilitate externă.

În concluzie, cât ar trebui să aloce România pentru apărare?

Dacă vrea să aibă dialog direct cu președintele Trump, iar rezultatele acestui dialog direct va înscrie România în rândul partenerilor economici ai SUA, cu un randament care să reducă deficitul bugetar în mod substanțial, cu investiții americane și cu acces la tehnologii de vârf, atunci ar fi bine să fie în creștere către 5% în maxim patru ani. Necesarul de infrastructură, echipamente moderne și instruire pot absorbi aceste fonduri, eficient.

Dacă dorim să fim parte a construcției europene pentru industria de apărare, precum și a capacității de apărare comunitare, atunci un minim de 3% ar putea fi avut în vedere, cu direcționarea achizițiilor către programele comune, cu o dependență relativ mare față de alte state.

Dacă vrem să avem o paradă militară națională la 1 Decembrie și depuneri de coroane de Ziua Eroilor în toate localitățile cu primari dornici de ceremonii militare, atunci ar fi suficient să se aloce 2% din PIB, cu speranțe și rugăciuni.

Dacă ar trebui 2, 3%, 3,2% sau 5,6%, asta rezultă doar din calcule, funcție de obiectivele propuse. Cu alte cuvinte, mai întâi trebuie să știm ce vrem, apoi să alocăm banii. Dar dacă vrem ceva și dăm mai puțin, sigur nu se va obține ce s-a propus, iar cheltuielile inutile vor continua. Acesta este marele paradox: cu cât se alocă mai puțin decât este necesar, cu atât mai mult se irosește.

Listă cu cheltuieli inutile:

  • Cheltuielile de personal pentru unitățile care:
    • Nu au încadrarea minimă pentru constituirea unității tactice de luptă
    • Nu au echipamente corespunzătoare misiunii, sunt deteriorate sau improprii
    • Nu au echipamentele disponibile pentru luptă, cu reviziile tehnice corespunzătoare și necesarul de piese de schimb și consumabile asigurate
    • Personalul nu este pregătit pentru misiune, iar programul de pregătire necesar pentru a putea acționa excede termenului pentru „gata de luptă” (nivelul de readiness)
  • Cheltuielile cu bunurile și serviciile pentru unitățile care:
    • Nu au încadrarea corespunzătoare
    • Nu au echipamente adecvate misiunii
    • Fondurile nu sunt suficiente pentru toate reviziile necesare
    • Fondurile nu sunt suficiente pentru toate activitățile necesare pregătirii de luptă
  • Cheltuielile cu achizițiile pentru echipamente pentru care:
    • Nu se pot constitui structurile necesare sau nu pot fi încadrate corespunzător
    • Infrastructura necesară nu poate fi realizată până la sosirea echipamentelor
    • Personalul nu poate fi pregătit din diverse cauze
    • Nu există planul de mentenanță și asigurare logistică pe ciclul de viață
  • Îndemnizațiile ministrului, secretarilor de stat și parlamentarilor (pentru activitatea în comisiile de specialitate), dacă sunt alocate fonduri în oricare dintre situațiile de mai sus
  • Îndemnizațiile de comandă ale comandanților care au unități subordonate în oricare dintre situațiile de mai sus și nu au raportat corect și oportun.

Afirmații, analize și decizii

A devenit un truism necesitatea adaptării la lumea în care trăim, concurent cu vremurile complicate pe care le trăim. Accesul la informațiile de aproape peste tot, transmisiile în direct, posibilitatea de comunicare cu persoane cunoscute direct sau doar virtual, ritmul de schimbare a aplicațiilor, telefoanelor, laptopurilor, tabletelor, mașinilor, locurilor de muncă, domiciliului sau partenerului ne obligă la mai mult dinamism, adaptare și chiar ne fac mai superficiali.

Adaptarea la epoca trilurilor (folosirea Twitter – X) riscă să ne transforme pe toți în twits (idioți), incapabili să mai citim o pagină sau mai mult, dornici să primim sinteza informației, dacă se poate, într-o singură frază sau propoziție.

Afirmațiile aruncate în spațiul public sunt preluate ca atare, partizan sau critic, la modul superficial, doar printr-o selecție emoțională, de tipul îmi place sau nu îmi place.

Afirmațiile unor persoane cunoscute, recunoscute sau doar etichetate ca experți devin mult prea ușor adevăruri imuabile. Desigur, mare parte din răspundere revine celui care face afirmațiile respective, mai ales dacă și-a asumat rolul de expert sau de profesionist al domeniului pentru care face afirmația.

Cele mai periculoase sunt afirmațiile care urmează unei analize pe un alt subiect, total diferit. Argumentele corecte și construcția analizei făcute pot transfera credibilitatea către afirmația care nu este explicată, argumentată și, uneori, poate fi falsă sau eronată.

Un exemplu în acest sens poate fi afirmația „unica soluție este reintroducerea serviciului militar obligatoriu”, preluată de un jurnalist ca „serviciul militar obligatoriu, cerut de generalii în rezervă din România”.

În epoca „X”, nu mai contează că este o afirmație făcută de un singur general locotenent, în retragere, ca urmare a unei evaluări proprii. De Clemanceau pare că nu îi pasă jurnalistului, nici Parlamentului, de ce le-ar mai păsa cititorilor?

Pentru a ne adapta vremurilor, voi spune și eu: „reintroducerea serviciului militar obligatoriu, în acest moment, este o aberație”. Desigur, pot să fiu preluat de alt jurnalist, pot să primesc multe like-uri, dar și multe hate-uri, bineînțeles, emoțional. Pot fi și comentarii de susținere sau de negare și ostracizare, dar prea puține vor fi explicate.

În sprijinul afirmației mele aș putea să adaug câteva argumente. Renunțarea la conceptul Războiului Întregului Popor s-a făcut pe fondul aderării la cea mai puternică Alianță politico-militară, respectiv trecerea în tabăra învingătorului din Războiul Rece. Aceasta s-a produs în contextul dispariției prin colaps a învinsului (Tratatul de la Varșovia), dar s-a menținut teama față de Rusia, moștenitoarea majorității capacității militare a Uniunii Sovietice. Riscul unei invazii a devenit aproape nul după ce Uniunea Sovietică s-a destrămat și am încheiat un tratat de bună vecinătate cu Ucraina. Niciodată nu s-a luat în calcul un scenariu în care ne-ar invada Ucraina, deși unii mai discutau despre importanța Porții Focșanilor.

În actuala Strategie Națională de Apărare a Țării este menționată ca periculoasă atitudinea agresivă a Federației Ruse, nicidecum vreun vecin.

Așadar, în lipsa pericolului iminent al unei invazii, de ce considerăm ca principală preocupare apărarea cu rezerviști? Avem atât de puțină încredere în Forțele Armate profesioniste sau în solidaritatea aliaților? Desigur, avem garanții de securitate și prin apartenențe la Uniunea Europeană, dar mecanismele prin care s-ar mobiliza statele europene pentru apărarea unuia dintre ele nu sunt foarte clare, fiind declinate în mare parte către NATO.

Apartenența noastră la NATO a fost foarte vizibilă prin participarea la unele misiuni ale Alianței, la exerciții comune, este o componentă importantă a transformării și modernizării forțelor armate.

Mă întreb cum ar fi fost pentru militarii aliați să colaboreze pentru îndeplinirea unei misiuni de menținere sau de impunere a păcii cu unități/subunități încadrate cu militari în termen români.

Acei militari știu că pregătirea individuală a unui soldat durează minim șase luni, la care ar trebui să se adauge programe de instrucție pentru luptă cu grupa/echipajul, plutonul, compania și batalionul. Pentru fiecare tip de misiune este necesar un program distinct, cu cerințe și activități specifice, care presupun timp și resurse adecvate. Acest necesar de resurse îl determina pe generalul american Martin Dempsey să solicite mai multă claritate decidenților politici (Secretarului General al NATO) privind scopul, obiectivele și finalitățile misiunii în care se implică forțele armate.

Atunci când am solicitat Catalogul de costuri al structurii de forțe a Armatei României, am cerut să se țină cont de misiunile fiecărei unități, deoarece o unitate pregătită pentru apărarea teritoriului național necesită alte resurse față de o unitate capabilă să execute misiuni de luptă în afara teritoriului național. Demersul a fost destul de dificil, deoarece niciunul dintre cei pregătiți pentru planificarea capacității de apărare în SUA nu a considerat necesar să introducem și noi sistemul de cuantificare financiară a fiecărei activități și a fiecărei structuri.

Din cele de mai sus rezultă necesitatea de a gândi o carieră militară a unui soldat profesionist pentru minim doi ani. Dacă luăm în calcul și posibilitatea ca acesta să transmită din pregătirea sa celor noi veniți în unitate, precum și posibile misiuni efective în care să fie implicați, atunci se poate deduce aritmetic necesitatea unui contract minim de trei ani. Acest lucru a fost prevăzut de legea care a pus bazele modernizării armatei și transformării în armată de profesioniști.

În acea lege, a soldaților și gradaților profesioniști se prevedea posibilitatea prelungirii, adică semnarea a încă maxim două contracte de câte trei ani sau prelungirea anuală, fără a depăși vârsta maximă de 35 de ani. Corupția și ingerințe politice oportuniste, pe fondul crizei din 2008-2012 au degenerat respectiva lege, cu afectarea gravă a capacității de apărare.

Introducerea serviciului militar obligatoriu presupune activități, resurse, infrastructură și fonduri care trebuie identificate. Programele de pregătire trebuie revizuite și redefinite obiectivele, cu toate consecințele derivate din această decizie.

Recent, un pseudo-expert afirma că pentru un avion ar trebui să fie pregătiți trei piloți, fără a ști că aritmetica nu permite o astfel de planificare. Dacă un avion poate să zboare maxim 200 de ore într-un an (statistic, au fost mai puține la noi), iar un pilot trebuie să zboare minim 180 de ore pentru a respecta cerințele de pregătire pentru misiune, o simplă operație aritmetică va da 1,1 piloți/avion, ceea ce este cu totul altceva. Consecințele formării unui excedent sunt dezastruoase, întrucât se constituie un grup de posibili profesioniști neutilizabili, cu frustrări și presiune socială ridicată, iar pregătirea piloților strict necesari pentru misiune este grav afectată de distribuirea orelor după principii sociale. Dar despre acest subiect voi reveni.

Decidentului politic trebuie să i se prezinte toate problemele care decurg dintr-o decizie care implică viitorul forțelor armate, să se prezinte și posibilele avantaje, dar și costurile și riscurile.

Decidentul politic ar trebui să utilizeze toate instrumentele de evaluare socială pentru a ști la ce se așteaptă. În ce măsură această hotărâre va întări societatea românească sau o va slăbi, cât de mult sprijin va avea la nivelul populației vizate, nu a spectatorilor de pe margine, cum va stopa tendința de migrație a tinerilor absolvenți de liceu (colegiu)?

Ideea că țara se apără doar cu arma în mână este falsă și periculoasă. România trebuie apărată cu munca fiecăruia, acolo unde este încadrat sau cu dezvoltarea afacerilor românilor în țară și oriunde în această lume deschisă și competitivă. Dezvoltarea economică, competitivitatea în oricare domeniu al vieții sociale și afirmarea identității românești la nivel științific, cultural, educațional, sportiv, diplomatic înseamnă mai mult decât pregătirea pentru trasul cu pușca.

Ideea jertfei pentru neam și țară este o mare eroare, întrucât jertfa nu este nici suficientă și, de cele mai multe ori, nici necesară.

Liderii responsabili nu își pot propune să sacrifice proprii cetățeni, ei ar trebui să fie buni în găsirea soluției pentru victorie. Simplele enunțuri privind necesitatea luptei cu arma în mână și să mori pentru țară, induc teama, chiar panica și fuga de serviciul militar.

Care ar fi alternativa? Adaptarea la vremurile în care trăim, reformarea instituțiilor militare, reorganizarea forțelor armate, un nou statut al personalului militar, noi legi privind salarizarea și pensiile militare, o nouă infrastructură, constituită din baze militare, implicarea responsabilă a conducerii politice în realizarea și menținerea capacității de apărare. Toate deciziile și acțiunile ar trebui să fie urmare a Revizuirii Strategice a Apărării, confirmată și validată de economiști, oameni de afaceri, sociologi, diplomați și lideri politici responsabili, împreună cu liderii militari.

Procesul de revizuire a fost început la nivelul Ministerului Apărării Naționale, dar trebuie preluat de către comisiile de specialitate din Parlamentul nou ales.

Educația pentru apărare sau pregătirea populației pentru război este necesară și nu poate fi negată atunci când este război la limita de acțiune a unei rachete balistice cu rază mică, cu drone care intră neautorizat în spațiul nostru aerian. Această educație ar trebui făcută în școli, la nivelul comunităților locale, prin materiale video ușor accesibile, prin aplicații utile, cu implicarea ministerului cu responsabilitatea apărării naționale.

Se pot organiza și tabere de pregătire militară în colegiile militare și în academii, pentru a familiariza tinerii cu viața de militar, cu echipamentele militare, ca o activitate de promovare a carierei militare, dar și pentru a stimula încrederea populației, dar un așa zis stagiu de două, patru sau mai multe luni, fără a fi un contract de minim trei ani nu poate pregăti o rezervă credibilă pentru structurile militare, iar costurile sunt destul de ridicate, în detrimentul forțelor active.

Cariera militară trebuie să fie suficient de atractivă, calitatea de militar să fie onorantă și respectată. Orice abatere de la lege și disciplină trebuie combătută și sancționată urgent și drastic, pentru a nu vulnerabiliza instituția. Încrederea și respectul se câștigă greu și se pierde într-o clipă (regret că nu știu exact cine a spus prima dată, am preluat enunțul ca fiind un proverb), de aceea este necesar ca instituția militară să se reformeze.

Prezența militarilor în stradă (activi sau în rezervă) este o mare vulnerabilitate pentru orice stat, decredibilizează conducerea politică privind preocuparea pentru securitatea acelui stat. Pentru a evita astfel de situații este necesară rezolvarea urgentă a situațiilor care au generat aceste reacții, deoarece nedreptatea socială nu poate fi combătută cu forța, ci prin măsuri de îndreptare.

Desigur, instituția militară ar trebui să fie una singură, iar toate serviciile secrete sau secretizate ar trebui să fie demilitarizate. Un serviciu secret trebuie să aibă statutul său, pentru a evita orice interferențe vicioase pentru oricare parte.

Statutul de militar ar trebui să fie valabil pentru toți militarii, de la soldat la general/amiral, dar numai pentru cei care au misiunea principală apărarea țării. Forțele armate trebuie să fie doar cele care sunt considerate în acest moment Armata României, deoarece acest ultim termen produce confuzii la traducere, Army fiind termenul consacrat pentru forțele terestre. Unii pot înțelege că Forțele Aeriene și Forțele Navale nu sunt părți componente ale Armatei Române.

Am exprimat o opinie personală, nu o analiză a situației, de aceea recomand decidenților să țină cont de toate opiniile exprimate, de argumente și de contraargumente, să evalueze corect posibilele consecințe înainte de a lua o decizie și să evite să mai declare că „ar semna mâine decizia de reintroducere a serviciului militar obligatoriu”.

Summitul NATO de la Washington – așteptări

În perioada 9-11 iulie 2024, la Washington DC se vor întâlni șefii statelor membre NATO pentru a celebra 75 de ani de la înființarea Alianței.

Decizia istorică a celor 12 state occidentale care se mobilizaseră pentru salvarea Berlinului de Vest după instituirea blocadei sovieticea însemnat și formalizarea începutului Războiului Rece, prin constituirea unei alianțe politico-militare, capabilă să apere statele occidentale europene, extrem de afectate de război, în fața agresivității Uniunii Sovietice, mai expansive decât se convenise înainte de finalizarea războiului.

Soluția includerii Germaniei și Italiei în acest bloc a fost mult mai înțeleaptă decât durul Tratat de pace de la Versailles.

După căderea Blocului sovietic și desființarea Tratatului de la Varșovia (creat ca răspuns politic de către sovietici), a urmat un proces de extindere, astfel încât, la 75 de ani, cu cei 32 de membri, putem vorbi de Marea Organizație a Tratatului Atlanticului de Nord (OTAN – conform acronimelor din limba franceză).

Putem spune că summitul de la Washington DC va fi unul istoric?

Evenimentul va fi unul festiv, de celebrare. Cu siguranță, realizarea Organizației a fost o decizie istorică, dar reuniunea din acest an cu ce ar putea să rămână în istorie?

Este al treilea summit de la invadarea Ucrainei de către Federația Rusă, după cele de la Madrid , respectiv Vilnius. Conflictul a determinat aprobarea unui Nou Concept Strategic la Madrid, cu multiplicarea de mai mult de zece ori a forțelor de reacție aliate, s-au făcut promisiuni pentru acceptarea Ucrainei. La Vilnius s-au aprobat Planurile de operaționalizare a Noului Concept Strategic și s-au făcut promisiuni din nou, inclusiv Moldovei și Georgiei, dar invitația ce ar fi urmat să fie adresată Ucrainei nu s-a materializat. Aderările Suediei și Finlandei au fost un semnal puternic de întărire a Alianței Transatlantice, cu toate întârzierile cauzate de Turcia și Ungaria.

Media va da cea mai mare atenție prezenței, gesturilor și discursurilor președintelui Biden, considerat de mulți nepotrivit pentru a continua cursa pentru conducerea SUA. Presa de pe toate meridianele lumii va analiza orice gest și orice cuvânt, la fiecare apariție publică a președintelui american

Deocamdată, aparent cea mai importantă știre despre summitul de la Washington este că va fi ultimul condus de Jens Stoltenberg, deoarece din octombrie actualul premier al Țărilor de Jos, Mark Rutte va prelua funcția de Secretar General. Forța unității, flexibilitatea și celeritatea în luarea deciziilor la nivel aliat au fost mult încercate până în ultimul moment de „candidatura” președintelui României, Klaus Iohannis.

În mod obișnuit, mandatul funcției de Secretar General este de patru ani, cu posibilitatea de a fi reînnoit. Fostul premier norvegian a primit încă două prelungiri, de câte un an, întrucât a fost dificil să se găsească un înlocuitor în această perioadă complicată. Totuși, prin lungimea mandatului său, Stoltenberg nu îl depășește pe Joseph Luns, fostul ministru de externe al Țărilor de Jos, care a îndeplinit funcția aproape 13 ani (1971-1984).

Pe de altă parte Consiliul Nord-Atlantic reunit la nivel de șefi de state, cel mai important for de conducere politică a Organizației, care uzual se întâlnea la doi ani, ar putea fi ultimul al președintelui Biden și primul al premierului britanic, Sir Keir Starmer. Este posibil ca la acest eveniment să îl vedem din nou foarte activ pe președintele francez, Emmanuel Macron, după proaspăta înfrângere în alegerile parlamentare.

Evoluția războiului din Ucraina și fermitatea sprijinului Alianței ar trebui să fie în centrul discuțiilor, așa cum a declarat Jens Stoltenberg, dar o mare parte din tensiuni se vor descărca în cadrul Conferințelor organizate în paralel cu lucrările oficiale, iar Ucraina va primi o nouă promisiune de acceptare, cu un termen maxim de zece ani, din acest moment.

Din câte cunoaștem până acum, cel mai important document nu va fi Declarația finală, care va fi aprobată formal de toți șefii de state în ultima zi a summitului, în care se vor regăsi principalele interese ale statelor membre. De mare importanță va fi angajamentul pentru sprijinul financiar al Ucrainei, pe termen mediu și lung, cel mai probabil cu contribuții proporționale cu PIB, adică respectând același mecanism al cuantificării alocării bugetului pentru apărarea proprie a fiecărui stat. Posibil să fie identificate alte echipamente majore necesare Ucrainei, dar apărarea antiaeriană și antirachetă vor ocupa un loc important (posibil ca România să fie menționată pentru contribuția sa), rachetele sol-sol cu rază scurtă și avioanele F-16 ar putea fi celelalte subiecte majore.

Un alt capitol, care este posibil să implice un document distinct este cel privind operaționalizarea Planurilor de acțiune pentru implementarea Conceptului Strategic, creșterea capacității de reacție și descurajarea sunt definite clar din 2022, amenințarea căreia NATO trebuie să îi facă față este Federația Rusă. Simbolic vorbind, NATO a fost creat pentru contracararea unei Uniuni Sovietice agresive, iar după 75 de ani NATO trebuie să existe și să fie o organizație puternică și solidară în fața moștenitoarei arsenalului militar sovietic, Federația Rusă.

Multe state sunt foarte atente și implicate în operaționalizarea Planului pentru industria de apărare a statelor NATO și pentru proiectele ce vor fi finanțate prin programul DIANA, coordonat de către Secretarul General Adjunct al NATO. Aceste interese vor fi vizibile la Conferința organizată special pentru industria de apărare, în paralel cu summitul.

Desigur, va fi abordată și zona Asia-Pacific și partenerii strategici ai NATO din această zonă, cu referire la potențiala amenințare a Chinei, în formatul „40+”, deja cunoscut al reuniunii cu partenerii.

Care sunt așteptările României de la acest summit?

La fel ca în celelalte situații similare, am aflat că în ședința CSAȚ, care a avut loc cu puțin timp înaintea summitului,  a fost aprobat mandatul delegației României, cu obiectivele sale. De fapt, obiectivele ar fi trebuit aprobate cu minim șase luni înainte, atunci când a început lucrul pe documentele întâlnirii. Probabil că a fost o altă ședință, dar nu a fost comunicată public.

Așadar, CSAȚ tocmai a validat tot ce s-a putut obține prin negocieri și este deja prevăzut în documentele ce urmează să fie aprobate formal.

Probabil că România va fi menționată la unul dintre punctele care evidențiază sprijinul statelor membre pentru Ucraina, în mod deosebit cu sistemul Patriot pe care urmează să îl doneze.

În compensație, este posibil să se menționeze o creștere a prezenței militare străine în România. Îmi este foarte greu să înțeleg lipsa de reacție a comandamentelor militare ale NATO, cele care răspund de operaționalizarea și conducerea unor eventuale operații în situația unei agresiuni armate a Federației Ruse. CCAir, JFC Napoli și SHAPE, respectiv, Comandantul Componentei Aeriene, Comandantul JFC Napoli și SACEUR ar fi trebuit să reacționeze la diminuarea capacității de apărare aeriană a României prin donarea unui sistem Patriot. Lipsa oricărei reacții ar putea fi interpretată ca o problemă rezolvată la nivel aliat prin dislocarea unor alte sisteme, dar nu avem nicio informație publică, în contextul în care pe primul plan este descurajarea. Federația Rusă nu poate fi descurajată printr-un mesaj de diminuare a capacității de apărare, atunci când există ținte importante precum Baza de la Deveselu, Bazele Aeriene de la Mihail Kogălniceanu, Borcea sau Luna.

Este posibil ca România să fi avut mai multe obiective, dar au fost umbrite de ambiția de a ocupa funcția de Secretar General. Nu vreau să fiu înțeles greșit. România poate și ar trebui să vizeze funcții importante la nivel NATO sau UE, inclusiv cea de Secretar General al NATO. Dar pentru aceasta este necesar să se acționeze oportun și inteligent, nu distructiv-oportunist. Atributele asociate lui Mark Rutte , precum cel de „neprieten” al României, urmate de acceptarea fără nicio discuție a acestuia, ca ultim stat, care până atunci blocase o decizie care presupunea demonstrarea unității de voință, nu reprezintă un avantaj pentru România. Eligibilitatea pentru astfel de funcții presupune implicarea diplomației și negocieri pragmatice, costuri, dar și calități evidente ale persoanei vizate. Are președintele României aceste calități? Posibil să surprind pe mulți, dar ar fi fost unul dintre cei mai buni candidați pe care i-ar fi putut propune România. Vorbește fluent trei limbi străine, este înalt, are prestanță și aroganță (posibil asta să nu fie contabilizată chiar la calități), știe să asculte, vorbește puțin și apăsat. Totuși, momentul și modul în care și-a făcut cunoscută aspirația nu au fost potrivite.

Ce mi-aș dori de la acest summit pentru România?

Să știu că în Planul pentru industria de apărare (producția de război) a statelor membre NATO suntem menționați ca partener în cel puțin 4-5 sisteme importante de arme, vitale pentru majoritatea statelor membre. Aș vrea să știu că grupuri industriale mari vor dezvolta capacități de producție și mentenanță în România, pentru a schimba cursul producției industriale de la licențe sovietice la licențe occidentale. Mi-ar plăcea să știu în ce mari proiecte din programul DIANA este implicată cercetarea românească, inclusiv prin intermediul unor mari structuri multinaționale în România pentru stimularea menținerii în țară a absolvenților de studii superioare. Aș vrea să văd o forță multinațională navală ambarcată pe navele românești, capabilă să asigure o prezență aliată permanentă în Marea Neagră, cu respectarea Convenției de la Montreux. Imediat după menționarea donării de către România a unui sistem Patriot, ar fi fost de dorit ca SUA să se angajeze să trimită în România cel puțin trei sisteme Patriot, din care două ar fi pentru protecția forțelor proprii.

Mi-ar fi plăcut să știu că i s-a identificat utilitatea operațională Comandamentului Multinațional de la Sibiu, dincolo de mesajul politic. O bază permanentă sau o implicare aliată în realizarea unei structuri de forțe credibile și sustenabile a României și Republicii Moldova, cu recomandări ferme pentru refacerea infrastructurii și realizarea unor baze militare moderne, compatibile cu standardele NSIP, cu implicarea statelor care și-au asumat rolul de națiuni-cadru ale VJTF.

Aș vrea să aflu că s-a luat decizia dislocării a minim trei sisteme Patriot sau echivalente ale acestora pentru realizarea unui scut aerian, cel puțin până la operaționalizarea celor achiziționate de România. Prezența sporită de trupe la Cincu, nu îmi crește sentimentul de securitate.

În concluzie, așteptările României pentru summitul din 9-11 iulie ar fi fost mari, dar s-au concentrat pe o singură direcție, funcția de Secretar General al NATO. Rezultatul final este un dezastru din această perspectivă, întrucât am fost ultima țară care am blocat alegerea noului titular, Mark Rutte, iar acesta probabil că nu va fi cel mai apropiat prieten al României.

Relevanța practică a reuniunii de la Washington în relațiile internaționale poate că nu va fi la fel de mare ca a ultimelor reuniuni BRICS, care polarizează oponenții SUA în jurul Chinei la nivel global, dar pentru noi, ca stat membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, summitul va avea repercusiuni semnificative, dar nu deosebit de favorabile.

Industria pentru apărare între mituri și necesitate

În perioada 22-24 mai, în perimetrul ROMAERO S.A., a fost expoziția de tehnică militară BSDA 2024, la a opta ediție. Evenimentul a fost precedat de o conferință cu un panel alocat experților militari din state riverane Mării Negre și unul pentru manageri ai unor companii importante din industria pentru apărare. Organizarea excelentă a TNT Productions, condusă de Sebastian Tudor, care a reușit ceea ce nu au mai putut să facă ministerele implicate în organizarea uitatelor „EXPOMIL”.

Au fost mesaje și declarații mai mult sau mai puțin inspirate, dar toți vorbitorii au insistat pe necesitatea dezvoltării industriei de apărare. Situația de securitate din regiune a fost invocată atât de des, încât a devenit ceva banal, un leitmotiv formal, contrazis uneori chiar de către cei care o invocaseră cu câteva ore înainte, prin îndemnuri la calm și relaxare.

În hangare și pe platforme au fost expuse mașini de luptă, tancuri, obuziere, elicoptere, avioane, arme de asalt, pliante despre cariera militară, drone și antidrone, simulatoare și roboți, muniții și alte pliante. S-au semnat memorandumuri și acorduri, s-au lansat și relansat mari parteneriate, așa cum s-a mai făcut și la precedentele ediții, mai ales la cele din anii cu alegeri.

Ar fi un exercițiu bun pentru presa de investigații o revedere a tuturor memorandumurilor și înțelegerilor de acest fel, cu urmărirea rezultatelor acestora.

Despre industria noastră de apărare și rolul ROMARM în acest domeniu am mai scris sau am vorbit în mai multe ocazii. De această dată îmi propun o altă abordare, idealistă, pentru a nu mai deranja și a nu se considera demers politic critica realității mult invocatei „industrii de apărare” din România.

Producerea de echipamente militare, de armament și muniții este importantă, pentru orice stat. Importanța derivă din dorința de independență și de a avea capacitatea de autosusținere a capacității de apărare în situația unui conflict armat, dar și din profitabilitatea producției de acest fel. A rămas anecdotic exemplul găleților de tablă produse în România, exportate în Cehoslovacia, care au fost regăsite în lăzile cu scule ale avioanelor L-29 și L-39, la preț de aproximativ zece ori mai mare, ca echipament militar. Nu știu cât de reală este povestea, dar exprimă o realitate: echipamentele militare sunt scumpe, includ o plus valoare mai mare decât cele cu destinație civilă.

Așadar, fără a face nicio referire la situația existentă, să vedem cum poate fi dezvoltată industria de armamente și echipamente militare. Voi explica imediat de ce nu o numesc „industria de apărare”.

Primul imbold al dezvoltării unei industrii necesare apărării naționale ar fi dorința de a fi capabili să ne apărăm prin propria capacitate economică, adică să ne producem singuri armele și sistemele de armament, munițiile și echipamentele militare. Realist vorbind, nu putem să facem acest lucru în toate gamele de tehnică de luptă, pentru toate nevoile unei armate moderne. Un nivel de ambiție mai rezonabil ar fi cel al realizării întreținerii și reparațiilor complexe al principalelor categorii de tehnică militară, fabricarea consumabilelor, inclusiv a muniției necesare, precum și participarea la fabricarea produselor complexe, prin exclusivitate la producerea unor componente vitale. Acest ultim deziderat ne-ar garanta sprijinul celorlalte state participante la program. O industrie de acest fel ar putea fi denumită „industria pentru apărare” și ar necesita implicarea statului, încă de la inițierea programelor de achiziții și dezvoltare de tehnică și echipamente militare. Aceasta ar presupune o strategie națională de realizare a capacității de apărare sustenabile.

Acest obiectiv a fost invocat adesea de susținătorii politicilor de offset, respectiv compensare pentru achiziții militare, deși eu consider că nu acesta ar trebui să fie obiectivul compensării.

Compensarea unei achiziții militare ar trebui să implice acțiuni și contracte care să genereze fonduri, prin crearea sau modernizarea unor capacități productive, deschiderea unor piețe pentru valorificarea unor produse, aport de tehnologie înaltă sau orice altă formă de generare de venituri, care să permită efortul financiar de achiziție. Acel „offset direct”, care ar implica investiții în industrie pentru mentenanța echipamentului achiziționat nu este o compensare efectivă, în fapt este o compensare indirectă, deoarece nu vom plăti pentru mentenanță unor companii din afara României.

Acest „offset direct” se poate obține simplu, prin contractul de achiziție, dacă se modifică modul de abordare al achizițiilor pentru apărare. În Belgia am văzut o altă abordare a programelor de achiziții, pe ciclul de viață. Echipamentul sau sistemul de arme trebuie să fie funcțional o anumită perioadă de timp, iar structura care răspunde de achiziții, subordonată direct Prim-ministrului, gestionează respectivul echipament pe timpul utilizării, coordonează fluxurile logistice și respectarea lucrărilor de mentenanță (întreținere tehnică). Aceeași structură răspunde și de valorificarea produsului la scoaterea din utilizarea forțelor armate. Așadar, nu este important doar produsul în sine, este importantă menținerea în funcțiune pe toată durata, denumită ciclu de viață.

Prin abordarea integrată, pe ciclul de viață se poate face planificarea multianuală a resurselor, se cunosc toate cheltuielile și implicațiile intrării în dotare a unui echipament, iar contractul de achiziție ar include și lucrările de întreținere, fluxurile de aprovizionare, cu datele despre cine le furnizează. Realizarea mentenanței și asigurarea consumabilelor prin operatori economici din România ar putea fi prevedere a contractului și nu ar face obiectul niciunei compensări (offset), iar Directiva europeană ar fi respectată, fără a se invoca vreo excepție.

Desigur, pentru achizițiile guvern la guvern, care sunt exceptate de rigorile Directivei, fiecare stat trebuie să își includă în acord și prevederi privind cooperarea bilaterală, sub formă de garanții, precum și cooperarea industrială.

A doua modalitate de dezvoltare a industriei producătoare de echipamente militare și armament este cea dictată de mecanismele pieței libere, ale cererii și ofertei, ca urmare a trendului general, precum și a profitabilității. Rata mare a profitului pentru producătorii de armamente este determinată de înaltele tehnologii pe care le incumbă, dar și de caracterul special al acestor produse, cu restricții la comercializare.

Investițiile în facilități de producție și servicii pentru forțe armate pot să fie încurajate de forța de muncă, dacă este calificată, are tradiții sau dacă este pur și simplu ieftină. România are din ce în ce mai puține atuuri pentru oricare dintre aceste cerințe. Terenul ieftin și materialele de construcție ieftine ar putea contribui la atragerea unor investiții în capacități de producție. Posibilitatea ca Armata să fie una dintre piețele pentru care se va produce reprezintă un mare avantaj, dar majoritatea investitorilor își doresc garanții, dificil de acordat în condițiile achizițiilor prin licitații. Introducerea în cerințele licitației ca operatorul să producă în România este anulată, de cele mai multe ori, de cerințe precum vechimea funcționării, cifra de afaceri sau numărul de beneficiari.

În aceste condiții, avem zeci de memorandumuri și parteneriate care nu s-au concretizat, multe companii declarate sau nedeclarate falimentare (în insolvență), găuri mari în care se duc anual fonduri consistente, sifonate prin diverse metode. Entități care ar trebui să aducă venituri mari României, dacă citim doar obiectul de activitate, sunt păguboase și nu contribuie cu nimic nici la capacitatea de apărare a țării, nici la bunăstarea economică și nici la menținerea în țară a forței de muncă.

La nivelul NATO s-a realizat un Plan pentru industria de apărare, în care România nu are cam nimic de făcut. S-a așteptat ca NATO să ne dea ceva de făcut, ca alții să ne spună ce să facem. Oferta noastră a fost cvasiinexistentă, iar implicarea va fi doar cu fonduri, deoarece trebuie să contribuim cu toții la efortul comun. O viitoare poziție de Secretar General nu ar contribui cu nimic la îmbunătățirea situației.

În Uniunea Europeană s-au creat și se construiesc parteneriate pentru proiecte multinaționale de sisteme de arme, în care fiecare stat participă cu specialiști, fonduri, entități de cercetare, dar și de producție. La fel, România ar putea finanța unele programe, dar participarea este tot mai redusă, din încăpățânarea de a perfecționa produse realizate sub licență sovietică.

În timp ce „industria de apărare” (ROMARM) se iluzionează cu promisiuni și memorandumuri, producătorii privați, își fac loc cu greutate pentru a fi cunoscuți și primiți pe piața sensibilă a mijloacelor de luptă. Flexibilitatea specifică mediului privat, dorința de a produce eficient, cu rata de profit recunoscută a industriei de armament, dă o notă de optimism viitorului industrial al României, mai mult decât prezența și declarațiile oficialilor, aflați în plină campanie electorală.

Încă așteptăm „mai multă prezență americană”, coreeană sau germană, în timp ce singurii care au o prezență consistentă sunt israelienii. Momentul în care companii românești vor fi prezente în alte state încă nu se zărește, dar nici nu ne este clar cu cine vrem să fim parteneri pentru fiecare domeniu, astfel încât să existe un viitor sigur. Dorința de a construi și de a ne afirma independent consider că este nerealistă și păguboasă, iar jocul de-a licitația pentru produse de importanță strategică aduce mari deservicii capacității de apărare, precum și economiei românești.

Rusia este sau nu o amenințare pentru România?

Apariția Raportului anual al comunității de informații din Statele Unite ale Americii (The 2024 Annual Threat Assessment), multele comentarii pe care le-am ascultat despre amenințările cele mai probabile, explicațiile mult prea documentaților analiști despre „amenințarea reală” sau „cea mai mare amenințare este sau nu este…” mă trimit la Strategia Națională de Apărare a Țării, principalul document în care statul român își identifică amenințările. Desigur, acestea sunt rezultatul unor evaluări similare celor din SUA, deoarece acest model a fost preluat de Administrația Prezidențială și este obținut prin integrarea analizelor primite de la serviciile noastre de informații.

La nivel aliat, amenințările recunoscute de toți membrii sunt discutate și aprobate la nivelul Comitetului Militar al NATO, într-un document clasificat, revizuit periodic cu acceptul tuturor statelor membre. De cele mai multe ori, consensul este dificil de obținut, ceva care reprezintă o amenințare pentru unul dintre state nu este întotdeauna percepută la fel de alte state.

Menționarea comportamentului agresiv al Rusiei ca amenințare pentru NATO este o consecință a acțiunilor din martie 2014, atunci când Rusia a început pedepsirea Ucrainei pentru „trădare”, respectiv părăsirea grupului de state condus de Rusia și solicitarea acceptării în NATO.

Raportul american confirmă evaluările anterioare, adăugând noi evenimente, care modifică în mod nesemnificativ nivelul de risc, respectiv probabilitatea ca amenințarea să se materializeze în acțiuni ostile, periculoase. Amenințarea Rusiei nu este principala prioritate a SUA, iar conflictul din Gaza are un loc în față pe scena conflictelor regionale.

Desigur, ar fi dificil să construiesc o analiză similară acestui raport anual, deoarece nu am instrumentele necesare și nici informațiile specifice, majoritatea clasificate la cel mai înalt nivel.

Securitatea unui stat reprezintă un cumul de măsuri de protecție care îi permit existența și funcționarea în siguranță, adică fără ca viața economică, socială, culturală să îi fie alterată sau afectată de evenimente externe. Existența statului presupune un mod de administrare stabilit constituțional (de regulă), care îi permite să exercite suveranitatea pe un anumit teritoriu, pentru o populație (nu asupra!), care sunt cetățenii săi, pe care îi protejează, potrivit unui nivel de ambiție propus și acceptat de majoritatea cetățenilor (într-o democrație), sau stabilit de lider (în cazul autocrațiilor).

Dacă integritatea teritorială, forma de guvernământ și administrare, suveranitatea și independența sunt relativ comune tuturor statelor, diferențierea o face nivelul de ambiție al intereselor economice. Pentru a fi cât mai clar, voi da ca exemplu statutul de stat maritim.

România este stat riveran Mării Negre, iar de aici rezultă o zonă economică exclusivă, care permite exclusivitatea exploatării resurselor din această zonă, accesul la resursele din apele internaționale, în baza dreptului mărilor, definit înainte de Pacea westfalică, accesul la resursele mărilor și oceanelor din orice colț al lumii  și transportul pe căile maritime, conform dreptului internațional.

Limitările date de capacitatea noastră antreprenorială ne reduc nivelul de ambiție la zona economică exclusivă, astfel că probabilitatea de a intra în conflict cu interesele altui stat în apele internaționale tinde spre zero. În mod similar pot fi identificate și alte resurse sau piețe de desfacere pentru produsele economiei noastre, pentru a identifica zona de contact cu interesele altui stat.

Dacă analizăm în acest fel amenințările la interesele statului român, putem concluziona că nivelul de ambiție poate să determine ciocnirea cu alte interese prezente în proximitate, adică cu vecinii, acolo unde se mențin unele dispute teritoriale, mai mult sau mai puțin afirmate public.

Aceasta ar fi o explicație simplă pentru a putea defini o amenințare reală, fără riscul de a fi învinuit că am redus amenințările la teama clasică față de țara vecină, iar statul pe care îl am în atenție nu este SUA, ci România.

România nu își propune să modifice granițele actuale, respectă dreptul internațional și granițele statelor vecine, promovează drepturile statelor conform Cartei ONU. Tratatele bilaterale și acordurile stabilite cu vecinii au fost realizate conform principiilor stabilite prin Carta ONU, așa încât ar trebui să nu existe niciun fel de amenințare.

Cu toate acestea, conducerea statului român a dorit și a făcut eforturi mari după căderea blocului comunist pentru a se alătura NATO și Uniunii Europene, pentru a obține garanții de securitate. De cine ne era teamă, care era amenințarea? Trebuie să fim corecți și să spunem exact ceea ce simțeam. Percepția generală era aceea a învecinării cu moștenitorii fostului imperiu sovietic. Se prăbușise un regim, dar un imens arsenal nuclear rămăsese împărțit de câteva foste state sovietice, care își declaraseră independența. Până la sfârșitul mileniului, întregul arsenal nuclear a fost preluat de Federația Rusă, cu sprijinul SUA și al Marii Britanii.

Noile state independente din fosta Uniune Sovietică s-au constituit în forme de cooperare economică sau militară, imediat după desființarea la Praga a Tratatului de la Varșovia. România nu avea și nu are graniță cu Federația Rusă, dar se învecinează cu Ucraina și Republica Moldova, foste state sovietice. Aceste state se subordonau politicii Moscovei, iar dorința României de a se securiza prin aderarea la Alianța Nord-Atlantică a fost văzută ca un act ostil față de Federația Rusă. Din acest motiv nu a fost acceptată România în procesul de extindere, în grupul statelor care au primit invitația în 1997, atunci când s-a constituit Consiliul NATO-Rusia. Am avut șansa de a fi acceptați înainte ca Rusia reformată și consolidată după victoria împotriva cecenilor să se extindă și să influențeze viața politică din România.

Ucraina, Georgia, Republica Moldova nu au avut această șansă, iar consecințele le vedem din 2008 până astăzi.

Așadar, cu toate că România nu se învecinează cu Federația Rusă, a văzut ca principală amenințare pentru securitatea națională venea dinspre Moscova, deoarece interesele strategice ale României se ciocneau cu cele ale Federației Ruse.

După intrarea în NATO, acest conflict aproape că a dispărut, deoarece România nu mai putea să devină parte a niciunei construcții politice, economice sau politico-militare controlate de către Rusia. În schimb, a fost inclusă în conflictul de interese dintre Federația Rusă și NATO.

Consiliul NATO-Rusia a oferit un cadru de comunicare între cele două părți, dar nu a determinat cooperarea și colaborarea prin dispariția intereselor opuse. Federația Rusă a făcut tot posibilul pentru a demonstra că nu este un membru la masa celor 27 sau 28 (acum 33), a dorit să fie partenerul unic de dialog al Statelor Unite privind orice subiect de relații internaționale la nivel planetar. Cu atât mai mult, președintele Putin nu putea accepta să piardă dominația regională asupra fostelor state sovietice.

Din Cuvântul înainte al Strategiei Naționale de Apărare a Țării din 2020, rezultă ca obiectivul principal este „o Românie funcțională (…), o țară sigură, care oferă cetățenilor săi toate condițiile necesare pentru a duce un trai mai bun, în deplină siguranță și care își protejează identitatea, valorile, patrimoniul și resursele, precum și parametrii statului de drept”. Nivelul de ambiție pare să fie dimensionat corespunzător posibilităților reale, dar sunt rezervat în ce privește dorința de a fi „pol de stabilitate” și de a obține o „aprofundare și extindere a rolului său de ancoră strategică a posturii euro-atlantice”.

Celor care promovează în numele suveranismului sau doar ca o frustrare ideea de „colonie”, le dau o veste proastă. Statutul de colonie ar transfera răspunderea pentru securitate statului colonizator, dar această răspundere este asumată de președinte, prin documentul menționat mai sus, conform prerogativelor acordate de Constituție.

„Năvălirea” rușilor în Ucraina (termenul utilizat de românii din Republica Moldova mi se pare mai cuprinzător decât invazia) a modificat situația față de momentul elaborării Strategiei Naționale de Apărare a Țării. Necesitatea unei revizuiri a Analizei Strategice a Apărării a fost invocată și de președinte la transferul comenzii Statului Major al Apărării, din noiembrie 2023, cu toate că procesul de realizarea a ASAp a fost derulat în paralel cu cel de elaborare a SNApT, de instituții diferite și a fost finalizat după aprobarea SNApT.

În actualul document care stabilește strategia de securitate națională este menționat că „atitudinea și acțiunile Federației Ruse, de încălcare a normelor dreptului internațional, generează perpetuarea și extinderea divergențelor cu unele state occidentale și NATO, constituind obstacole serioase în identificarea soluțiilor viabile de asigurare a stabilității, predictibilității și securității”, iar din perspectiva  cooperării regionale „acțiunile Federației Ruse contribuie la deteriorarea stabilității regionale, cu impact defavorabil direct asupra rezilienței statelor din regiune, în primul rând Republica Moldova, Ucraina şi Georgia, respectiv asupra realizării obiectivelor acestor state în relaţie cu Uniunea Europeană şi/sau NATO, aşa cum acestea le-au definit în documentele naţionale relevante, de orientare strategică.”

Principalele amenințări pentru securitatea României sunt „militarizarea Crimeii şi în general, a bazinului Mării Negre de către Federația Rusă, desfășurarea exercițiilor militare și consolidarea capabilităților prin intermediul cărora pot fi desfășurate operațiuni ofensive și defensive, de către aceasta”, precum și „comportamentul ofensiv/agresiv, inclusiv în plan economic, al unor entități statale ale căror interese sunt contrare celor ale țării noastre, blocajele în parcursul european/transatlantic şi/sau perpetuarea instabilității în domeniul economic pot determina evoluții cu impact securitar negativ în vecinătatea României și în Regiunea Mării Negre.” Din ultima formulare se poate înțelege mai mult decât se spune, dar este posibil ca eu să mă înșel privind intenția celui care a redactat documentul și a celui care l-a aprobat (asumat).

Este Rusia o amenințare pentru România? Ce fel de amenințare?

Cum poate să amenințe Rusia, dacă nu are graniță cu România?

Cât de periculoasă ar fi Rusia victorioasă în Ucraina? După Ucraina, ce stat ar ataca Rusia? De ce?

Sunt multe voci care spun că după Ucraina vor urma statele baltice, Polonia sau chiar România. Cât de realiste sunt aceste afirmații?

Greu de dat răspunsuri argumentate cu informații verificate, fără acces la acestea, dar unele pot fi aproximate, cu oarecare precizie.

Așadar, Rusia a fost statul care a sprijinit principatele românești din exteriorul sau interiorul arcului carpatic pentru a scăpa de otomani sau de habsburgi, dintr-o dezinteresată frăție creștin-ortodoxă. Slovele chirilice din cărțile bisericești sunt mărturie a acestei frății, la fel ca în toată zona Balcanilor, de la greci, bulgari, la sârbi și muntenegreni.

Primii care au scăpat de păgâni au fost cei din Basarabia, eliberați după războiul Crimeei. Bineînțeles că special pentru libertatea lor au murit atâția ruși în bătăliile cu osmanlâii. Moldovenii, care încă nu știau că sunt români, au primit dreptul să meargă în tot Imperiul țarist, chiar să se stabilească în Siberia. Acest drept a fost temporar pierdut în 1918, când armata română a primit acceptul de a ocupa Basarabia și Bucovina, de frica bolșevicilor. Stalin a reușit să ajute din nou basarabenii să își regăsească rudele din Siberia, după ce se asigurase că tezaurul refugiat în 1917 este în siguranță la Moscova. A iertat nesăbuința soldaților români de a trece Prutul, i-a considerat luptători adevărați și i-a trimis prin Munții Tatra și în alte zone, unde doar eroismul lor putea să îi înfrângă pe naziști. I-a pedepsit doar pe liderii politici și militari, dar a adus libertatea mult dorită de a lucra în colectiv, fără drept de proprietate, la fel ca în prosperele colhozuri. Ne-a eliberat de costurile și sacrificiile specifice construcției de avioane și ne-a învățat să facem tractoare.

Am primit permanent lumină de la Răsărit, așa încât se explică cu greu de ce românii și-au dorit atât de mult să vină americanii, să intre în NATO sau în UE.

Până în februarie 2014 românii percepeau vecinătatea cu Rusia ca o realitate, Ucraina fiind parte a unei familii cu aceleași interese și același comportament. Ruperea Ucrainei de Mama Rusia a însemnat o redescoperire a granițelor pentru noi. Primirea refugiaților ucraineni a fost o problemă civică, asumată de către populație, chiar înainte ca guvernul să înțeleagă noua situație. La opt ani după ce se produsese ruptura de Moscova, Ucraina nu dăduse semnale că ar fi depășit ostilitatea față de România, etnicii români fiind persecutați prin legi naționalist-extremiste, condamnabile în lumea democratică.

Dușmanul dușmanului nu devine automat prieten. Totuși, atunci când vecinul tău este pedepsit așa cum ai fi putut fi tu, dacă nu ai fi făcut pasul cu douăzeci de ani mai devreme, ar trebui să ajute pentru construirea unei relații mai bune cu acel vecin.

Ajutorul dat Ucrainei are o componentă umană, dar și una strategică. Relația cu Rusia era, oricum, una foarte rece. Ostilitatea Rusiei față de NATO a generat sau stimulat, în mare parte, divergențele dintre România și Ucraina, care nu au putut fi discutate și negociate corect în trecut.

Așadar, Rusia nu reprezintă o amenințare directă pentru România, în acest moment. Dar este una indirectă, întrucât România este membră a NATO și a UE, iar după modelul Lavrov de ordine mondială, suntem în sfera de influență a SUA, într-o regiune pe care dorește să o controleze Rusia.

Un motiv suplimentar de ostilitate din partea Rusiei îl reprezintă posibila pierdere a controlului Republicii Moldova, deși România nu a avut o atitudine clară în ce privește celălalt stat al românilor.

Cât de teamă ar trebui să ne fie de Rusia?

Dacă nu reușește să îi înfrângă pe ucraineni, cu menținerea situației existente pentru o perioadă îndelungată, am putea sesiza doar menținerea ostilității și acces limitat la resursele din Rusia.

Există și scenarii mai grave, care ar trebui să genereze îngrijorare. În primul rând, dacă reușesc să recucerească controlul asupra Kievului, ar putea urma o reorientare a ucrainenilor împotriva unor state NATO (poate nu împotriva întregii Alianțe), iar diferendumurile cu România ar putea fi exacerbate, astfel încât să redirecționeze toate nemulțumirile și ura unui stat măcinat de război. Prezența unor baze permanente rusești pe teritoriul Ucrainei ar putea fi doar un catalizator pentru descărcarea furiei pe vecini. Republica Moldova ar urma imediat, cu sprijinul politic al cetățenilor moldoveni filoruși, care ar redeveni activi și foarte vocali.

Un alt scenariu, greu de crezut înainte de mesajele președintelui Macron, ar fi cel al implicării directe a unor state membre NATO, dacă nu terestru, atunci aerian, maritim și informațional. Aceasta ar putea determina o ripostă din partea Rusiei, care ar putea însemna lovituri cu rachete și aeronave a unor baze de pe teritoriul statelor membre NATO din proximitatea frontului (ar putea fi și din România), într-o primă etapă, iar continuarea sprijinului cu generarea de pierderi semnificative pentru ruși, ar putea însemna lovituri nucleare represive. Statele mici, fără o mare relevanță strategică pentru statele nucleare din NATO ar putea fi primele ținte, întrucât Putin nu crede în unitatea Alianței, dar este dificil de anticipat care ar fi aceste ținte.

Așadar, Rusia poate să lovească obiective din România în cel puțin două scenarii.

În schimb, o invazie terestră, precum „năvălirea” din Ucraina, are o probabilitate extrem de mică de a se realiza. Controlul Mării Negre, în jumătatea de nord este deja o realitate, iar doborârea dronei americane poate fi considerat un mesaj de atenționare, la fel ca agresarea navei britanice din 2021. Totuși, o desantare maritimă semnificativă este imposibil de realizat în condițiile actuale, în care Turcia limitează accesul în Marea Neagră. Obiectivele economice și militare din zona litoralului pot fi ținte și sunt printre cele mai vulnerabile, fără sisteme antiaeriene și antidrone suficiente.

Un atac terestru cu blindate poate fi posibil doar cu implicarea Ucrainei, iar folosirea cu predilecție a forțelor ucrainene ar fi cea mai probabilă, în opinia mea.

Așadar, cea mai mare amenințare ar fi obținerea controlului Ucrainei de către Federația Rusă și redirecționarea forțelor armate ucrainene împotriva României, următoarea ar fi cea a represaliilor rusești cu arme nucleare la operaționalizarea unui sprijin direct al unei coaliții europene sau internaționale, a treia ar fi cea a unor lovituri de atenționare în situația unui sprijin direct considerat de Putin ca agresiune directă, dar fără un pericol semnificativ pentru Rusia.

Consider că din analiza amenințărilor se poate proiecta capacitatea de reacție pentru contracararea acestora, iar cel mai periculos scenariu trebuie să constituie baza de planificare a capacității de apărare. Din păcate, măsurile luate până în prezent nu corespund niciuneia dintre amenințările de mai sus.

Pregătirea pentru oricare dintre scenarii înseamnă nu doar forțele armate, presupune și o capacitate de reacție a populației. Precaritatea acestei pregătiri la nivelul administrației locale s-a demonstrat la descoperirea resturilor de dronă în Deltă, atunci când primarul s-a adresat presei, în loc să își îndeplinească atribuțiile pe linie de situații de urgență și să informeze prefectul și IGSU. Existența, evidența și menținerea unei bune stări a adăposturilor antiaeriene reprezintă o obligație a autorităților locale și trebuie să fie verificate și susținute de către autoritățile locale.

Protecția infrastructurii critice este o prioritate, conform Strategiei Naționale de Apărare a Țării, dar exercițiile de verificare a reacției la afectarea acesteia sunt evitate pentru a menține o stare de calm și nepăsare.

Lideri militari și politici consideră că doar mai multă prezență aliată ne poate asigura securitatea, dar nu am verificat nici măcar mobilizarea și trecerea la capacitatea de luptă totală a unei brigăzi proprii. Dacă un război lângă noi nu este suficient pentru a ne evalua în mod realist capacitatea de reacție, atunci este mult mai mare riscul ca orice amenințare să producă efecte dezastruoase.

Desigur, amenințările identificate de către intelligence-ul american sunt valabile pentru SUA, sunt amenințări și pentru noi din momentul în care ne-am asumat ca principalele garanții de securitate să vină din partea SUA și a NATO. Amenințările la adresa NATO sunt și amenințări pentru România. Totuși, nu toate amenințările la adresa SUA sunt implicit amenințări pentru România. Solidaritatea cu SUA în detrimentul intereselor noastre ar putea să însemne și compensații din partea SUA, mai mult decât o șapcă.

Ținute și evenimente

Zilele trecute am intrat într-o polemică nepotrivită cu vreo doi prieteni, din cauza unei remarci inoportune pe o rețea de socializare. Unul dintre prietenii mei a postat fotografii de la un eveniment la care a participat, o activitate cu caracter științific într-un domeniu care presupune o specializare deosebită, în care experții sunt foarte puțini. Participanții au fost militari și civili, în primul rând personal medical și psihologi, precum și responsabili ai categoriei de forțe, direct responsabili de selecția și managementul resursei umane pentru care a fost creat acest domeniu de expertiză.

Remarca mea a fost nepotrivită, întrucât am criticat public nu neapărat ținuta unora dintre participanți, cât o lacună a bunei organizări a evenimentului, în contextul în care s-a desfășurat în incinta unei instituții de învățământ superior militar, iar organizatorul principal a fost conducerea unei categorii de forțe.

Am recunoscut că nu era locul potrivit pentru a face vreo observație, indiferent cât de pozitivă sau de corectă ar fi fost ea, deoarece nu era pagina mea, nici pagina oficială a organizatorilor. Dorința de a expune public participarea la un eveniment a devenit o caracteristică a lumii interconectată prin rețele de socializare, iar multitudinea de evenimente care captează atenția opiniei publice în această perioadă amplifică nevoia de implicare a celor care sunt parte a unor evenimente deosebite. Fotografiile sunt cele mai expresive și, așa cum se spune, „o imagine face cât o mie de cuvinte”.

Subliniez că evenimentul a fost important, de mare interes pentru domeniul de activitate. Totuși, prin importanța sa și din respect pentru cei care participă la astfel de întâlniri științifice, mă văd dator cu o opinie (recomandare?!), pentru viitor.

Apreciez nonconformismul, modernitatea și ascult și rezonez la „Vinovații fără milă” cântat de Florian Pittiș și Pasărea Colibri (îl și cânt, dar doar când sunt singur!), chiar dacă esteticul „cazon” datorat educației mele îmi spune că par mai îngrijit când sunt tuns, decât atunci când am părul cu vreo trei-patru centimetri mai lung. Îmi place să mă îmbrac lejer, cu blugi și geacă, ghete sport, mă simt mai lejer decât în costum, cu cravată.

Cu toate acestea, nu am fost la nicio nuntă în adidași, nici la teatru sau la operă. Am organizat conferințe și am participat la simpozioane, ateliere de lucru, festivități de absolvire sau gale de diferite feluri. La cinematograf, la o cafea sau un pahar de vorbă prefer ținuta lejeră, dar la evenimentele de mai sus nu aș putea să vin în blugi și pulovăr, dacă nu fac parte din personalul auxiliar, care pregătește scena.

Uniforma militară nu înseamnă o ținută unică, deoarece militarii trebuie să participe la activități cu caracter diferit, nu doar la instrucție sau război. Dacă ținuta de instrucție este/trebuie să fie identică cu cea de luptă, de război, deoarece scopul instrucției este de a ne pregăti pentru luptă, ținuta de serviciu este reglementată, proiectată și confecționată pentru activitățile zilnice care nu implică pregătirea pentru luptă și nici pregătirea fizică. Așa cum nu am putea să facem sport în costum, cu pantofi și cravată, la fel ar fi impropriu să lucrăm la birou în adidași și in șort.

În afara cazărmii, militarii pot să se îmbrace civil, pot să vină și să plece de la serviciu în ținută civilă lejeră, dar decentă. Ultima caracteristică este recomandată atât bărbaților, cât și femeilor strict pentru momentele intrării și ieșirii din unitate, cât și pentru deplasarea cu mijloacele de transport ale unității militare, deoarece în astfel de momente militarii nu pot fi „acoperiți”.

În situațiile în care ar trebui să participe la activități organizate în afara cazărmii, în uniformă militară, este recomandat să îmbrace uniforma de oraș, respectiv cu cravată și cămașă albă. Vara este mai dificil, mai ales în zilele cu temperaturi foarte ridicate. Uneori organizatorii specifică în invitație că se recomandă cămașă cu mânecă scurtă, pentru a veni în sprijinul participanților, dar și pentru uniformitate. În orice situație, portul unei ținute mai elegante sau de nivel superior este recomandată pentru oficiali, eu însumi fiind criticat pentru „neglijență” la o activitate din luna iulie în care fusese specificată ținuta cu mânecă scurtă. Ulterior a fost inventată cămașa bluză albă, cu mânecă lungă, un fel de compromis între ținuta de oraș și disconfortul zilelor toride.

În ultimul timp am remarcat că există o dorință de a demonstra că suntem mai liberi în gândire, că nu suntem încorsetați în „reguli cazone”, iar asta se manifestă ostentativ prin articolele vestimentare („de firmă”!), cu care se participă la evenimentele mondene. Militarii fac parte din societate, sunt racordați la curentele vestimentare și această tendință se resimte și în portul uniformelor militare.

Lipsa de experiență a noilor lideri, generată de mult prea rapida „ardere” a experienței, prin rapida preluare a unor noi sarcini din cauza golului lăsat de părăsirea instituțiilor militare mult prea timpuriu de către cadrele militare, ar putea fi cauza apariției unor lacune în organizarea activităților, coroborată cu o superficialitate caracteristică lipsei de responsabilitate. Atunci când o activitate este organizată de către o structură militară, comandantul este obligat să precizeze locul, ora și ținuta, nu doar pentru că așa este stabilit într-un regulament de ordine interioară, ci și pentru că subordonații și invitații trebuie să se simtă confortabil la acea activitate.

Activitățile cu caracter științific sunt diferite de cele cu caracter sportiv, iar o ținută mult prea casual la un simpozion sau o conferință ar putea să fie percepută ca o lipsă de considerație din partea celor care s-au pregătit cu prezentări și lucrări în care au investit timp și pasiune. La fel cum ar trebui să îi respectăm pe artiștii de pe scenă, consider că trebuie demonstrată aprecierea pentru munca celorlalți și pentru evenimentul în sine prin ținuta noastră, prin chinul de a purta cravată și costum, ca minim respect.

Ceremoniile militare de absolvire, înălțare în grad, decorare, predare-preluare a comenzii, încheierea activității sunt evenimente majore la care personalul militar ar trebui să participe în ținuta adecvată momentului, adică cel puțin ținuta de oraș. Doar dacă schimbarea comenzii se face pe timpul unei misiuni s-ar putea explica portul ținutei de instrucție, care este specifică exercițiilor în poligoane și misiunilor de luptă.

Recunosc că sunt mai conservator, nu sunt atât de progresist pe cât mi-aș dori, întrucât consider că trebuie păstrat un bun simț în toate, o normalitate care nu ar trebui aruncată în aer din dorința de a părea mai deschiși sau mai toleranți. Revolta față de reguli nu înseamnă întotdeauna progres, dacă nu aduce ceva mai bun sau mai frumos, dacă nu ne face mai buni și mai valoroși.