Recomandari

Am promis că voi argumenta soluția achizițiilor de echipamente militare prin acord guvern la guvern, nu prin licitații, în contextul ultimelor evenimente. Voi preciza de la început că am făcut propuneri concrete miniștrilor, prim-miniștrilor din perioada 2014-2017 privind modul în care se pot întări parteneriatele strategice, se poate realiza o capacitate economică de înaltă tehnologie, printr-un program de înzestrare cu echipamente militare performante și compatibile cu cele din Alianță.

Pentru început, trebuie să privim realitatea în mod corect, fără să o cosmetizăm. Tehnica și echipamentele militare sunt învechite, în cea mai mare parte, necesită înlocuire. Facilitățile din „industria de apărare” au fost realizate pentru a asigura mentenanța și chiar fabricarea unora dintre acestea, pe licențe sau acorduri cu fosta URSS, preluate ulterior de către Federația Rusă.

Majoritatea acestor facilități nu pot fi utilizate la realizarea de produse noi, introducerea de noi linii tehnologice presupune cheltuieli mai mari decât construcția unor clădiri noi, costurile de întreținere a celor existente sunt mari, iar actualele linii tehnologice ar trebui evacuate, fiind neutilizabile. Scoaterea din funcțiune, casarea și/sau valorificarea acestora presupune alte cheltuieli. Personalul necesită calificări și certificări, ceea ce presupune școlarizare, respectiv condiții de vârstă și aptitudini, iar forța de muncă tânără disponibilă este relativ redusă în multe zone ale țării. Nivelul de salarizare este sub cel al unor poziții similare la aceeași companie, în alt stat, ceea ce crește pericolul emigrării după calificare.

Pe de altă parte, nivelul de ambiție trebuie să fie pe măsura posibilităților reale. Ar fi foarte bine să putem fabrica în totalitate un avion (model românesc), un elicopter, un tanc, un transportor, un sistem de rachete sau o corvetă. Dar pe piață există deja, la un nivel tehnologic pe care îl putem atinge într-o perioadă destul de lungă de timp. Oricum, sunt foarte puține state care pot construi în întregime un întreg sistem de arme, în majoritatea cazurilor componentele se fabrică în diferite state partenere la un proiect. Cu atât mai mult, nu am putea să construim toate echipamentele menționate mai sus (adică tanc, avion, elicopter, navă, rachete, etc). Ar trebui să ne hotărâm ce, pentru ce și cu cine facem transferul tehnologic, pentru ce perioadă, cu ce costuri și în ce condiții. s-au făcut câțiva pași, dar ar fi bine să existe o strategie reală, gândită și sprijinită de toate forțele politice.

Statutul de membru al NATO nu exclude achiziții din alte state, din afara Alianței, dar din articolul 3 al Tratatului se poate deduce că ar fi bine să se realizeze de la statele semnatare. Astfel se asigură interoperabilitatea sau chiar comonabilitatea la unele echipamente. („Pentru atingerea într-un mod cât mai eficient a obiectivelor acestui tratat, părțile, acționând individual sau colectiv, prin dezvoltarea propriilor mijloace și prin acordarea de sprijin reciproc în mod continuu și eficace, își vor menține și vor dezvolta capacitatea individuală și pe cea colectivă de a rezista unui atac armat”).

În cadrul NATO sunt mai multe state producătoare de echipamente și tehnică militară, concurente între ele, există consorții multinaționale, iar în ultimii ani concurența între companiile europene și cele americane a crescut, la un nivel îngrijorător. În Uniunea Europeană achizițiile publice sunt reglementate, dar Directiva europeană privind achizițiile[1], la art.15, 16 și 17 prevede exceptarea achizițiilor pentru apărare în anumite condiții. Întrucât majoritatea statelor își construiesc sistemul de securitate nu doar prin forțe proprii, sistemul de parteneriate strategice joacă un rol important, chiar în interiorul unei alianțe precum NATO.

Întrucât unele informații nu pot fi publice, organizarea acestor achiziții trebuie să fie reglementată și pusă în practică fără discriminări, în același mod pentru toate achizițiile.

Nesiguranța, oscilațiile, procedurile schimbate de la caz la caz, dar mai ales promisiunile neîmplinite sunt deosebit de periculoase. Voi detalia câteva dintre situațiile care ar trebui să fie lecții pentru achizițiile viitoare, fără a învinovăți pe nimeni, cu rezerva că unele informații nu pot fi făcute publice, deocamdată, iar la altele nu am avut acces în totalitate.

 Achiziția de avioane de luptă multirol a fost inițiată încă din anul 2006, atunci când a fost prezentată necesitatea acestei achiziții de către Statul Major al Forțelor Aeriene. Au fost multe discuții legate de numărul acestora, de necesitatea de a fi noi sau în uz, de tipul acestora sau furnizor. S-a elaborat un Studiu, la nivel de „experți”, ale cărui rezultate a variat, funcție de opțiunea politică sau de „viziunea” șefului Forțelor Aeriene din acele vremuri. Încă din 2007 a fost vehiculat ca posibilă soluție avionul suedez Saab JAS 39 Gripen, care deja fusese preluat în leasing de către Cehia și Ungaria. Timp de aproximativ cinci ani compania suedeză a fost încurajată să participe la expoziții, mitinguri, sponsorizări ca foarte posibil câștigător. Au fost discuții la nivel diplomatic, în care partea suedeză a fost foarte ofertantă, iar reprezentanții României au încurajat așteptările. În 2011, după luarea deciziei de a achiziționa 32 de avioane F-16 noi, partea suedeză s-a simțit lezată, iar relațiile bilaterale s-au răcit simțitor.

În cursă a mai fost și Eurofighter, pe filieră italiană, dar aici nu au fost promisiuni, dimpotrivă, nivelul foarte ridicat al cheltuielilor pentru operare erau greu de surmontat și a fost prezentat deschis la toate întâlnirile. În plus, italienii aveau deja un contract, pentru avioanele de transport C-27 J Spartan, ale cărui rate s-au plătit cu mare greutate și multe întârzieri în perioada crizei din 2008-2012.

În final, achiziția de F-16 s-a făcut printr-o lege, elaborată în mod special, aprobată în foarte scurt timp (de la momentul inițierii respectivei legi), ca unică soluție la acel moment, de fapt o decizie politică a prim-ministrului din 2013, în urma deblocării unor frecvențe și valorificarea lor. Nu pot să comentez mai mult, dar există documente care descriu întregul proces.

Achiziția sistemului antiaerian Gepard (Ghepard), de la compania germană KraussMaffei  a fost o soluție temporară la sfârșitul anilor 90, pentru aproximativ zece ani. În planificarea inițială a fost modernizarea ulterioară a sistemelor și chiar o posibilă achiziție de echipamente superioare acestei versiuni. Cu toate că au fost transmise oferte în acest sens de către partea germană, aceste echipamente nici nu s-au modernizat, dar nici nu s-au înlocuit. O punte de legătură între România și Germania s-a rupt.

Transportoarele blindate 8×8 sunt subiect de discuție cam de tot atâta timp ca avionul de luptă. S-a discutat cu multe companii, s-au făcut promisiuni. Germanii de la Rheinmetall Defence au intrat într-un proiect de cercetare-dezvoltare finanțat cu bani din bugetul de stat pentru un nou model de transportor , în timp ce la nivel european consorțiul OCCAR a stabilit Boxer-ul ca transportor european. Nu voi comenta achiziția Piranha, deoarece am prea puține informații. Știu doar că au fost multe probleme cu Piranha 3 și s-au dat asigurări că nu va fi la fel cu Piranha 5. Modul de derulare a contractului de până acum a demonstrat contrariul.

Același consorțiu OCCAR (la care România nu s-a afiliat), a stabilit că nava de patrulare care va înlocui fregate și corvete europene va fi construită cu lider compania italiană Fincantieri, dar există și o fregată multi-misiune europeană, care este construită de către Naval Group (Fr) și Orizzonte Sistemi Navali (It). Există un elicopter de atac european, dar și alte echipamente la care sunt parte statele inițiatoare, dar și cele afiliate.

Pentru corvete s-a ales procedura licitației, deși se luaseră mai multe decizii de atribuire directă prin acorduri guvern la guvern. Modernizarea celor două fregate T-22, preluate după scoaterea din uz de către Marina Regală Britanică din cauza costurilor prea mari de operare, a fost subiect de discuții cu Marea Britanie, Olanda, Franța, Italia și Turcia timp de mai mulți ani. Compania olandeză Damen (cu capital exclusiv privat!) a făcut un pas înainte, pentru a avea un avantaj, a preluat șantierul de la Galați, unde a construit coca unei nave pe care a prezentat-o autorităților române. Ulterior, atunci când părea că lucrurile sunt clare, a cumpărat de la compania sud-coreeană Daewoo acțiunile pentru șantierul naval Mangalia, obținând chiar dreptul de a stabili managementul șantierului din poziția de acționar minoritar (majoritar fiind statul român), printr-o hotărâre de guvern.

Surpriza a venit la declararea câștigătoarei licitației, respectiv compania franceză Naval Group, ceea ce a provocat o reacție dură a olandezilor, prin contestații și plângeri penale. Până la soluționarea acestora, semnarea unui contract este blocată. Așadar, nu se face nimic. Olandezii sunt supărați că au pierdut, francezii că au câștigat dar nu pot primi banii. Presiunile sunt din ambele părți, legăturile diplomatice cu niciunul dintre state nu s-a consolidat din acest demers, dimpotrivă. Modernizarea bătrânelor fregate mai are de așteptat, întrucât a fost la pachet (ca offset) cu achiziția de corvete.

Construcția de elicoptere în România are o istorie interesantă, cel puțin la fel de complexă ca a celorlalte. De la discuția cu compania canadiană Bell, pentru elicoptere de atac, cu specializarea prealabilă a unei grupe valoroase de ingineri, rămași la respectiva companie, la discuțiile cu Airbus și vizitele la nivel de Președinte, cu implicarea directă a președintelui Holand, ulterior a Președintelui Macron. Promisiunile s-au reluat chiar de ziua națională a Franței din 2020, la ceremonia la care a participat Președintele României, dacă nu cumva doar una dintre părți le-a perceput așa. Printre acestea au fost și tatonări ale companiei americane Sicorsky, pentru elicopterele Black Hawk, de la asamblare, la mentenanță.

De curând s-a anunțat resemnarea unui memorandum pentru mentenanța elicopterelor Sikorski Black Hawk, de data aceasta cu compania poloneză PZL Mielec. Ce mai rămâne din promisiunea făcută francezilor? Mai ales că tocmai mai primiseră o lovitură prin eliminarea din cursă a celor de la MBDA pentru rachetele de coastă, atunci când jocurile păreau deja făcute.

Mai există problema compensărilor prin implicarea economiei românești. Orice achiziție de tehnică militară nu poate fi considerată o „investiție”. Din punct de vedere strict economic, este o cheltuială asumată de stat pentru securitate națională. Majoritatea statelor condiționează achizițiile directe sau de tipul guvern al guvern și de compensații care să sprijine economic statul respectiv. Pentru a putea să suporte mai ușor cheltuiala făcută. Astfel, compensarea se poate face în facilități de producție de bunuri, servicii sau deschiderea accesului pe piețe pentru produsele din statul contractant. Există și acele compensări directe, prin care se creează facilități pentru producția, asamblarea sau mentenanța bunurilor achiziționate, dar dacă sunt avute în vedere doar bunurile achiziționate, aceste compensări sunt relative. Se poate spune că o parte din bani revin în țară, prin plata forței de muncă, a impozitelor și taxelor, dar poate fi și o posibilitate de reducere a costurilor de producție pentru furnizor, întrucât cheltuielile cu forța de muncă în România sunt mai mici față de cele din majoritatea statelor europene sau din SUA.

Dacă liniile tehnologice sunt utilizabile și în alte domenii, iar contractantul asigură și alte contracte, de la terțe părți (cazul LM pentru compania poloneză, în România), atunci se poate conchide că s-a obținut un contract reciproc avantajos, iar statul român beneficiază cu adevărat de compensări. Desigur, există o lege a offset-ului, care trebuie respectată, dar s-a acumulat deja suficientă experiență pentru a fi îmbunătățită.

Deocamdată, singura experiență acumulată în mod evident este cea a „comisionului”, negociat în spatele ușilor închise, indiferent de metoda de achiziție practicată, așa cum se vede din afara procesului de achiziție.

Așadar, achizițiile de tehnică militară nu sunt simple cumpărături, sunt mesaje politice la cel mai înalt nivel, întăresc sau slăbesc parteneriate sau alianțe. De multe ori, întărirea unei prietenii poate însemna pierderea alteia, iar evaluarea consecințelor ar trebui făcută înainte de a face publică o astfel de decizie. Un acord guvern la guvern pentru achiziții de tehnică militară presupune și o revizuire a tratatelor bilaterale, în sensul consolidării securității, o garanție în plus, un interes național promovat de către cealaltă parte. Ultimele mesaje date în acest fel relevă că suntem orientați în grupul proamerican din care face parte Polonia, într-o poziție inferioară față de aceasta, într-o oarecare opoziție/competiție cu grupul european dur, respectiv Franța, Germania, Olanda și Suedia. Este o alegere politică, o orientare deja foarte vizibilă, asumată de către actuala conducere a statului. Istoria ne va demonstra dacă a fost alegerea înțeleaptă.

---

[1] DIRECTIVA 2014/24/UE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE, cf. http://www.cnsc.ro/wp-content/uploads/2019/03/Directiva-24-20141.pdf

Politica ultimilor ani se face prin dezbinare și instigarea unora împotriva altora (distanțarea socială!), cu soluții miraculoase și izbăvitoare, doar în preajma momentelor electorale. Iar atunci când sacul e gol și nu mai ai de unde să dai mita electorală, soluția populistă este tăierea de la cei care au mai mult (nu mai contează cum), cu promisiunea că vei da la cei care au mai puțin. De la depozite bancare fabuloase, la proprietăți imobiliare, cei care au făcut averi folosind pozițiile publice deținute au tot interesul de a distrage atenția publică, de a o orienta către alții, către cine altcineva decât cei care au „pensii nesimțite”.

În plin război între susținătorii menținerii măsurilor de prevenție și cei care vor anularea sau relaxarea lor, partidele politice au găsit tema cu care să deturneze atenția publică, să atragă simpatia atât de importantă pentru obținerea votului atot-protector și atot-legitimator în iminentele alegeri. Opinia publică era pregătită, întrucât subiectul a fost pe toate ecranele, atunci când lipseau evenimentele cu rating. Dezbaterile pe tema pensiilor prind, în primul rând pentru că au fost devoalate pensii enorme, cu mult mai mari față de veniturile medii ale unei familii de clasă medie. În România, standardul ar fi o familie de funcționari la stat (bugetari), care nu ar fi magistrați sau directori de companii de stat.

Așadar, reacțiile ar fi justificate, deoarece unele pensii au fost stabilite eronat, cu dedicație, de către politicieni, din diverse motive. Iar nivelul de trai în România este foarte redus la majoritatea populației. Dacă subiectul este alăturat imposibilității măririi pensiilor mici, succesul este garantat. Cum s-a ajuns aici, care ar fi soluțiile pentru corectarea situației? Nici nu mai contează. Soluția este una singură, TĂIEREA! Să terminăm cu ciocoii noi, pensionarii favorizați!

Despre recuperarea prejudiciilor de la cei dovediți că au furat, confiscarea averilor nejustificate, niciun cuvânt. Subiectele nu au nicio relevanță, atâta timp cât mita oferită magistraților nu i-a salvat pe distinșii politicieni de condamnări și chiar de închisoare.

Ar fi putut să fie și altfel? Desigur, dar nu ar fi avut același impact. Aș vrea să fac o precizare: nu comentez și nu deplâng scăderea pensiei, chiar dacă unii vor trebui să își reorganizeze viața pe principiul „restul, restul să mai aștepte”. Deranjează modul în care s-a stabilit „nivelarea”, „egalizarea”, mai ceva ca în comunism. E adevărat că noi, pensionarii de astăzi, mai avem unele reflexe comunistoide, de egalitarism, dar ar fi bine să lămurim câteva lucruri.

În primul rând, vilele, iahturile, și vacanțele de lux nu sunt rezultatul acestor pensii, cu mici excepții. Deținătorii averilor realizate inexplicabil, întrucât au lucrat doar la stat, iar veniturile lor nu le-ar fi permis nici măcar un apartament în centru, achiziționat după 2000, nu dau atenție pensiilor, întrucât au alte surse de venituri. De la depozite bancare fabuloase, la proprietăți imobiliare, cei care au făcut averi folosind pozițiile publice deținute au tot interesul de a distrage atenția publică, de a o orienta către alții, către cine altcineva decât cei care au „pensii nesimțite”.

Pentru a înțelege problema pensiilor, orice economist cu bună credință ar fi putut explica modul în care se stabilesc acestea, cu trimitere la statele capitaliste dezvoltate, cu tradiții în identificarea soluțiilor corecte pentru retribuirea muncii.

Așadar, pensiile de stat sunt venituri pe care statul le garantează foștilor săi angajați, din domenii critice, pentru a le răsplăti activitatea. Aceste pensii nu au nicio legătură cu „contributivitatea”, deoarece beneficiarii au fost și sunt plătiți de către stat, din bugetul de stat, bazat pe contribuții, dar nu din cele pentru pensii! Prin aceste pensii statul îi motivează să lucreze pentru binele public, îi încurajează să promoveze în carieră, generează condițiile pentru o concurență a valorilor pentru ocuparea funcțiilor importante. Aceste pensii se stabilesc în raport cu ultima poziție deținută sau cu cea mai înaltă poziție ocupată într-o perioadă determinată. Cât de mare este acest raport, este o problemă de decizie politică, funcție de situația economică și de posibilitățile bugetare. Acest raport este cuprins între ½ și 9/10, cu valori diferite în fiecare stat. Iar raportul față de salariul/solda funcției echivalente se menține pe toată durata acordării acesteia. Pensiile sunt, de fapt, plata muncii desfășurate, pe care statul nu și-o permite pe timpul serviciului, din două motive.

Primul este imposibilitatea recompensării riscului printr-o sumă, la un moment dat. Al doilea este necesitatea determinării loialității și continuității, întrucât încasarea unei sume fabuloase poate însemna și plecarea beneficiarului, producerea unui gol în sistem.

Așadar, pensia este parte a contractului inițial, este ceea ce oferă statul în contrapartidă la jurământul făcut de către cetățean. Modificarea regulilor în timpul jocului, mai ales atunci când cel în cauză nu mai poate reacționa este o lovitură sub centură, un semn de neseriozitate din partea statului.

Există și pensiile care au la bază „contributivitatea”, care au la bază același principiu ca și pensiile private, respectiv sumele de cotizare realizate pe timpul activității.

În mod real, pensiile de stat acordate pe principiul „contributivității” nu reprezintă doar sumele cu care a contribuit cetățeanul la fondul de pensii, deoarece cu sumele acumulate în 40 de ani de serviciu, ar putea fi plătite aproximativ 80-100 de pensii, conform procentului stabilit pentru contribuțiile la pensii. Așadar, statul și-a asumat să acorde pensii mai mari decât sumele colectate, printr-o convenție, care stabilește modul de calcul al pensiilor.

Soluțiile corecte și bine argumentate nu sunt utile oamenilor politici, pentru că își pierd instrumentele de persuasiune asupra electoratului, ba chiar este posibil să se constate că viața socială poate să funcționeze chiar și fără guvern, așa cum s-a întâmplat în Belgia.

Politica ultimilor ani se face prin dezbinare și instigarea unora împotriva altora (distanțarea socială!), cu soluții miraculoase și izbăvitoare, doar în preajma momentelor electorale. Iar atunci când sacul e gol și nu mai ai de unde să dai mita electorală, soluția populistă este tăierea de cei care au mai mult, cu promisiunea că vei da la cei care au puțin.

Prioritatea numărul unu – vacanța. Am stat destul, am suportat destul, vrem în vacanță! Avem gratuități, reduceri, ajutoare, mită electorală, mita presei, mita cea de toate zilele, hai să mergem în vacanță!

Frustrările generate de restricțiile impuse pentru a nu răspândi coronavirusul care face temperatura mai mare de 37,3⁰ C, intensa muncă de acasă, stresanta școală online și teleșcoala, șomajul tehnic și empatica grijă pentru cei care lucrează în turism, hoteluri, restaurante, plaje, cabane și spa-uri ne scot afară din casă, ne aruncă în trenurile în care trebuie să stăm la minim 1,5 m unul față de altul, indiferent că suntem pensionari cu cupoane de reducere sau studenți care circulă gratuit oriunde și oricând, către mare sau către munte, împinși de exemplul oferit de însuși prim-ministrul iubitor de terase cu bere.

Încă de la primele semne de pericol, am fost printre cei care au avertizat, au susținut necesitatea decretării „stării de urgență” și luarea de măsuri ferme pentru limitarea răspândirii virusului necunoscut. Viteza cu care creștea numărul de infectați în Italia, apoi Spania, Germania, Franța era destul de îngrijorătoare pentru a fi indiferenți. Inițial am fost printre cei acuzați de mistificare, am asistat la luări de poziție „responsabile” din partea unor mult mai informați oficiali sau foști oficiali care se puneau bine cu actualii oficiali. Știu că am deranjat, am făcut din COVID un subiect mai important decât anticipatele, salvarea noastră care nu a mai putut fi înfăptuită.

O stare de urgență declarată cu mâna tremurândă, condiționată de renumirea unui guvern proaspăt demis, „deîndată” ce s-au îndeplinit toate condiționările, cu foarte puțin timp înainte de primul deces cauzat de o infectare cu SARS CoV-2. Au urmat ordonanțele cu recomandări, explicate sau povestite, cu timiditate de către ministrul afacerilor interne și demisia ministrului sănătății, care se declarase mai mult decât sceptic cu privire la măsurile ordonate de ministerul pe care îl conducea. Guvernul proaspăt reaprobat a intrat în autoizolare, un mesaj elocvent privind seriozitatea și eficiența sa în gestionarea unei epidemii.

S-au închis școlile, dar aproape că nu a observat nimeni. Sigur nu a deranjat aproape pe nimeni, mai puțin pe părinții care trebuiau să lucreze de acasă. Șocul cel mare a fost determinat de închiderea bisericilor și cimitirelor, măsură care a redus semnificativ fluxul de migrațiune specific sărbătorilor, atunci când cei plecați la muncă reveneau, de regulă, pentru a fi alături de familii. Degeaba a făcut eforturi Biserica Ortodoxă Română pentru a aduce lumina chiar de acolo de unde se întorsese inconștientul care a îmbolnăvit spitalul Gerota (declarat infractor chiar, dacă nu mă înșel), degeaba s-a încheiat un protocol între MAI și BOR pentru a răspândi această lumină, românii au preferat să rămână acolo unde și-au găsit soluția de supraviețuire, ba chiar vreo două mii au descoperit că măsurile sunt doar pentru cei care vor să trăiască în România, nu și pentru cei care se oferă să culeagă sparanghel, o legumă mult prea importantă pentru a fi pierdută.

Închiderea restaurantelor a fost suportată mai ușor, dar odată cu sfârșitul primăverii, necesitatea unei beri pe terasă nu a mai putut fi negată de nimeni, ba chiar s-a demonstrat că însuși premierul nu mai putea de nerăbdare. Școlile, nu e cazul, vorbim mai târziu.

Printre primele măsuri, după limitarea circulației, trebuiau identificate locurile de spitalizare și echipamentele de protecție. S-au instalat spitale de campanie, pornind de la exemplul Chinei, un mesaj foarte bun din partea armatei care a insuflat siguranță și speranță. Situația din Italia era atât de gravă încât s-au făcut calcule, planuri, au fost stabilite spitalele pentru primirea pacienților, pe categorii, funcție de gravitatea bolii și nevoia de tratament. Măsuri normale, gândite de oameni responsabili. Dar peste această măsură, speriați de situația de la Spitalul județean Suceava, au fost luate măsuri suplimentare: s-au externat și nu s-au mai internat bolnavi cu alte afecțiuni, așteptând bolnavii de COVID. În unele locuri au venit, în altele nu. Unii au primit prima specială, alții nu. Soluția a venit în scurt timp, pacienții s-au declarat „covidați”, personalul medical a luat prima, toată lumea mulțumită.

S-au achiziționat echipamente, bineînțeles așa cum știm să facem de cel puțin 30 de ani, cu comisioanele de rigoare, iar inițiativa de a le produce în România a venit rapid, de unde altundeva decât de la cea mai „dinamică” industrie, cea pentru apărare. Nu trebuie blamați că nu le-a ieșit, deoarece confecțiile nu sunt chiar domeniul lor de excelență, dar măcar au încercat. Armata a fost parte a tuturor măsurilor, în spitale, în fabrici și pe străzi, cu comunicatori, medici specialiști, trupe echipate de luptă pe TAB-uri, în cercetare la Institutul Cantacuzino.

În vâltoare evenimentelor, nu este clar dacă s-a declarat sau nu epidemie, iar existența unei proceduri scrise cu ceva timp înainte, nici nu a mai contat.

La final de autoizolare, proaspătul guvern demis, interimar, reaprobat, suspect de infectare și autoizolat a revenit la muncă. Cu măsuri din ce în ce mai clare. La prânz, când le anunța Președintele, înainte de a se scrie. Puțin mai altfel după aprobare, dar neapărat noaptea, chiar pe la miezul nopții, pentru că așa se lucrează în perioadă de criză. Și neapărat duminica seara, pentru că atunci este lumea mai atentă, mai ales dacă ai ales geaca potrivită.

Între timp apar contestări, conspirații sau mari cunoscători și clarvăzători care ba contrazic măsurile, ba le laudă. Jocul cu fake news, contestări și negări din partea presei se încheie după ce se primește mita guvernamentală. Sumele oferite nu sunt justificate de programe de educație adecvate pentru a pregăti populația, pentru a putea relua activitățile sociale în siguranță. Totul se rezumă la câteva idei fixe: „spălatul pe mâini”, „masca obligatorie” și „distanța socială”. Nu mai discutăm despre formulările nepotrivite („distanță socială” în loc de distanță fizică, sau „contacți” în loc de contacte), dar despre importanța termoscanării la intrarea în magazin și promovarea menținerii distanței în mijloacele de transport în condițiile menținerii gratuităților putem fi de acord că s-au dovedit ineficiente.

Măsurile restrictive, dacă se demonstrează ineficiente sau dacă sunt luate în derâdere de chiar cei care le impun sunt dificil de impus. Mai mult, sunt germeni pentru stări de revoltă.

Izolarea, restricțiile au determinat blocarea unor activități economice. Unele pe bună dreptate, altele mai puțin. Încă nu este clar de ce se pot deschide grădinițe private, în timp ce școlile și grădinițele de stat rămân închise. După trei luni de stat acasă, copii intră în vacanță! Nu vi se pare că sună stupid? Aproape la fel cu deschiderea teraselor dar menținerea închisă a restaurantelor. Nu știu cin e a stabilit că virusul se mișcă mai bine în spații închise și are o jenă la aer liber.

Niciun mesaj de reluare a muncii, peste tot singura preocupare o reprezintă vacanțele. COVID pare a fi soră cu românul, oferă o scuză bună pentru statul degeaba, doar că de data asta i-a afectat și pe cei care munceau cu adevărat, poate chiar mai mult, iar supraviețuirea devine principala preocupare. Teama ne-a ținut acasă, teama ne va duce la serviciu, teama ne va ține cu masca pe figură.

Există însă și situații în care teama este depășită de revoltă din cauza deznădejdii. Exemplul din SUA, în care scânteia care a declanșat revolta a fost un omor involuntar al unui infractor, printr-o intervenție prea dură a unui polițist alb asupra unui infractor negru, este edificator.

Teme mai vechi, dispute între clase sociale, rase sau religii sunt revigorate de revolta generală împotriva frustrărilor și deznădejdii. Manifestațiile pașnice sunt supape de descărcare a tensiunilor, dar posibilitatea ca aceste demonstrații să fie deturnate către comportament violent și manifestări anarhice este foarte ridicată.

Frustrările se manifestă la toate nivelurile. Unii se relaxează cu ușile închise cu o sticlă bere sau cu un trabuc, chiar dacă nu este legal (dar cine mai respectă legea când are puterea?), alții fac poze cu primii și le fac publice, iar altul este atât de dezgustat de cei cărora le-a dat toată încrederea sa, încât îi face proști pe toți cei care s-ar opune deciziilor sale, pentru că un vinovat tot trebuie să existe. Iar nouă, românilor, ne place să credem că suntem deștepți, nu-i așa?

Se vorbește mult despre economie, dar lipsesc măsurile cu adevărat convingătoare. Se mențin restricțiile, dar rămân gratuitățile, se insistă pe starea de alertă, dar nu recunoaștem că suntem în epidemie. Punem masca pe față și credem că am rezolvat totul. Pentru că nu se mai vede dacă zâmbim sau dacă vorbim serios, dacă suntem supărați sau zeflemitori.

Puterea se plânge că este sabotată de opoziție, iar opoziția, deși are majoritate parlamentară, preferă să stea la peluză și să fluiere, dar și asta doar dacă cineva îi atinge interesele directe. Deocamdată, toți vor vacanță, singura preocupare fiind dacă va fi cu piscinele deschise, chiar dacă apa va fi disponibilă puțin mai târziu.

Modelul infatuat și indiferent la orice altă opinie a fost preluat de mult prea mulți și închide orice dialog. Privitul de sus, fără condescendență, dar mai ales cu superioritate și atotcunoscător s-a transmis chiar mai repede ca virusul.

La fel a fost și în SUA. Vom vedea cum se va încheia această situație gravă, destul de relaxați, deoarece la noi încă nu se simte dezastrul economic. Avem gratuități, reduceri, ajutoare, mită electorală, mita presei, mita cea de toate zilele.

Întotdeauna, intr-o perioada de criza, frustrarea generală are nevoie de o scânteie. Trump știa acest lucru si a identificat vinovații: OMS și China. Dar săracii orașelor americane, cei care au ramas șomeri, care au intrat in panica din lipsa mijloacelor de trai, au fost mai sensibili la moartea unui fost infractor, de culoare.

Încă nu sunt de partea cuiva, dar sigur sunt împotriva lui Trump. De ce? Pentru ca la primele manifestatii, destul de timide, chiar dacă su avut și unele ieșiri violente, președintele american a răspuns dur, fără nicio urma de empatie la o problema a unui om din lumea defavorizata.

Desigur, întrucât politica presupune captarea sprijinului maselor, asumarea rolului de “locomotiva”, aceasta revolta va fi valorificata politic de către democrați sau, de ce nu, de către o a treia soluție, care ar putea sa apara acum in SUA, fără a fi nici democrata, nici republicana. Dar sunt șanse destul de mici, întrucât presa este deja pro-democrata, iar rețelele de socializare abia su fost afectate de deciziile lui Trump.

Încă nu pot sa îmi imaginez sclipirea de geniu cu care va recupera pierderile recente, pentru a câștiga un nou mandat. Dar asta este ceva firesc, deoarece eu nu sunt un geniu

Proiectul „Strategiei Naționale de Apărare a țării pentru perioada 2020-2024”, trimis Parlamentului de către Președintele României, îndeplinește condiția de termen pentru a fi supus dezbaterii și aprobării, este un document complex, de nivel strategic, care poate fi considerat un adevărat „proiect de țară”, adaptat condițiilor actuale, cu „multiple provocări”, în care amenințările, riscurile și vulnerabilitățile sunt identificate corect, cu spirit critic, într-un efort de cuprindere comprehensivă a situației. Evaluarea situației de securitate este explicită, prognozând că „lumea contemporană va deveni, cel puțin pe termen mediu, un spațiu de manifestare a unor riscuri și amenințări interconectate, care vor crește complexitatea, incertitudinea și volatilitatea mediului global de securitate”.

Obiectivele de securitate ale României sunt tratate în detaliu, la nivel intern și pe plan extern, un mod relativ nou de abordare a problemei, întrucât, în general, din obiectivele de securitate ale statului derivă obiectivele de politică externă sau cele privind apărarea, iar abordarea „din profil ar putea fi criticată de unii critici „literari”.

Este exprimată foarte clar opțiunea României de a solicita „consolidarea prezenței militare americane pe teritoriul României”, continuarea „susținerii demersurilor NATO de consolidare a prezenței aliate unitare și echilibrate pe flancul estic”, „consolidarea posturii NATO de descurajare și apărare în arealul Mării Negre”, precum și „susținerea procesului de maturizare a acțiunii în domeniul Politicii de Securitate și Apărare Comună-PSAC”.

Câteva comentarii:

Strategia a fost elaborată în baza Legii 203/2015, privind planificarea apărării. Deși la elaborarea precedentei legi s-a ridicat problema necesității unei Strategii de Securitate Națională, a cărei necesitate a fost argumentată de mai mulți experți în securitate, întrucât atribuțiunile Președintelui prevăzute în Constituție sunt prevăzute în mod explicit la capitolul „apărare”, s-a optat pentru menținerea titulaturii de „Strategie Națională de Apărare a țării”. Prin aceasta, s-ar putea înțelege că legislativul nu a dorit să îi ofere Președintelui prerogative mai mari decât cele prevăzute de Constituție. Totuși, lipsa unei prevederi explicite privind instrumentul prin care Parlamentul stabilește/validează/aprobă obiectivele de politică externă ale României, interesele sale strategice, determină abordarea acestora direct în acest document de planificare a apărării.

În Legea 203/2015 se prevede explicit că „Principalele documente care fundamentează planificarea apărării la nivel național sunt: Strategia națională de apărare a țării și Programul de guvernare. Așadar, acest document este destinat planificării „apărării naționale”,  și nu este unicul document care stă la baza planificării apărării, ci împreună cu „programul de guvernare”.

Am subliniat această prevedere, întrucât, vom vedea că proiectul de strategie, la fel ca și precedentul, a depășit cadrul legal, printr-o abordare ce se dorește „cuprinzătoare”. Demersul nu este greșit, întrucât ar fi un bun mesaj strategic în mediul internațional, ar demonstra coerență în politica României, iar validarea de către Parlament ar atribui caracterul de lege, astfel încât orice guvern ar veni, ar trebui să țină cont de strategie atunci când își construiește programul de guvernare. În condițiile în care suntem în prag de alegeri parlamentare, acest demers ar părea cu atât mai mult necesar.

Cu toate acestea, sunt câteva probleme care ar putea genera discuții și chiar respingerea documentului de către unele partide. Deoarece argumentele pentru aprobarea noii Strategii sunt prezentate chiar în scrisoarea adresată de către Klaus Iohannis președinților Senatului și Camerei Deputaților, mă voi opri doar la câteva prevederi, care ar putea face obiectul disputei politice.

În primul rând, documentul este mai mult decât o Strategie Națională de Apărare, este o Strategie de Securitate Națională, chiar „extinsă”! Profesioniștii din domeniul securității naționale cunosc diferențele.

În al doilea rând, perioada pentru care este propusă Strategia, este 2020-2024, adică se păstrează eroarea din precedentul document privind perioada de valabilitate. Deși pare ridicol, întrucât s-au respectat prevederile legii în privința termenelor, acum, în acest moment, apărarea națională este în afara oricărei strategii (!), dintr-o simplă eroare determinată de lungimea de cinci ani a mandatului Președintelui și de valabilitatea de patru ani a Strategiei naționale de apărare a țării, deși legea prevede că „Strategia națională de apărare a țării are ca orizont de acoperire durata unui mandat prezidențial, conținând și prevederi pe termen mediu și lung”.

Desigur, acesta este doar un amănunt, aparent nesemnificativ, dar poate fi un motiv de respingere a documentului, mai ales că aceeași lege nu prevede posibilitatea amendării pe timpul dezbaterilor din Parlament. În jocul politic cu care deja ne-am obișnuit, ar putea urma învinovățiri privind lipsa de responsabilitate din partea ambelor părți, dar importanța documentului, prevederea explicită din lege sunt argumente solide.

Nu îmi propun să analizez fiecare frază în parte, dar nu pot să trec peste motto-urile celor două strategii. Cea din 2015 își propunea realizarea unei „Românii puternice în Europa și în lume”, obiectiv dificil de evaluat, iar noua Strategie ne propune ca să acționăm împreună pentru o Românie sigură și prosperă într-o lume marcată de noi provocări”. Dacă la prima se poate deduce că România își propune să își dezvolte capacitatea proprie de apărare pentru a fi mai puternică, iar acordul politic pentru alocarea a 2% din PIB pentru apărare este deja un prim pas elocvent în această direcție, în noua Strategie pare să nu fie vorba despre apărare, ci despre ordine publică, servicii de contrainformații și dezvoltare economică.

Este adevărat că o capacitate de apărare credibilă se poate realiza cu o capacitate economică suficientă pentru a o susține, dar implicarea capacității de apărare în problemele de ordine publică se face doar în situații excepționale, în limitele prevăzute de lege, în completarea forțelor destinate acestei misiuni, conform altor legi.

Încă din scrisoarea adresată președinților celor două camere ale Parlamentului, Președintele României ne avertizează că la elaborarea documentului au contribuit toate instituțiile cu responsabilități în domeniu, fapt care ridică un mare semn de întrebare, din două motive: documentul, după aprobare, devine literă de lege pentru aceste instituții, iar faptul că și-au stabilit singure misiunile sau obiectivele ar putea genera alte controverse. Al doilea motiv este legat de organigrama Administrației Prezidențiale, care cuprinde un Departament pentru securitate, al cărui principal rol este chiar realizarea acestei Strategii. Faptul că unele instituții ar fi putut să corecteze draftul trimis de către șeful Departamentului, poate să afecteze autoritatea acestuia sau, dacă șefii instituțiilor nu au vrut să îl „deranjeze”, este posibil ca unele prevederi incomode pentru instituție sau chiar contrare opiniei experților acestora să nu fi fost transmise la Administrația Prezidențială.

Alte posibile „mofturi” ale unor cârcotași:

• După „Cuvântul înainte”, urmează o Introducere, urmată la rândul ei de un capitol introductiv, în care ni se explică același lucru. Unul din motivele detalierii și explicațiilor (mai lungi decât în precedenta Strategie), ar putea fi urmarea deciziei de a evita un „Ghid al Strategiei”, așa cum s-a întâmplat în 2015.
• Abordarea „integrată a securității”, „edificarea unei autentice comunități de securitate, apărare și ordine publică” ar putea naște dezbateri sau chiar reacții de respingere, după experiența „protocoalelor”. Deși legile privind apărarea națională și cele privind situațiile excepționale stabilesc atribuții pentru forțele de ordine în domeniul apărării și funcții de sprijin pentru armată în situații de urgență sau pe timpul Stării de alertă, „edificarea comunității” reprezintă un mesaj mai puțin specific democrațiilor, ci statelor autoritare.
• Strategia nu se limitează la descrierea dimensiunilor securității, demers util pentru a înțelege contextul, merge chiar mai departe și stabilește (la fel ca precedenta), direcții de acțiune pentru fiecare dimensiune în parte, deși legea prevede explicit „direcțiile de acțiune și principalele modalități pentru asigurarea securității naționale a României în domeniul apărării”. Abordarea dimensiunii economice nu se limitează la problematica apărării, substituindu-se programului de guvernare, fără să atingă modul în care va fi implicată economia în realizarea capacității de apărare, deși prin lege este prevăzută pregătirea economiei pentru apărare, precum și pregătirea teritoriului. Dacă ar fi fost abordată necesitatea creșterii mobilității militare și dezvoltarea infrastructurii specifice ca o prioritate, atunci Strategia și-ar fi respectat domeniul de aplicabilitate. La fel și în ceea ce privește energia, educația, sănătatea, demografia și cultura. Abordarea „dimensiunii securitatea mediului înconjurător” depășește cu mult cadrul unei strategii de apărare, chiar și a uneia de securitate, această problematică nefiind în prerogativele prezidențiale.
• Ultimul capitol este mai mult decât îndrăzneț, iar propunerea de înființare a unui „Grup de reflecție Strategică” duce cu gândul la „Academia de Științe ale Securității Naționale”, trocul pentru aprobarea precedentei Strategii, adică o altă căpușă birocratică, în condițiile în care există CSAȚ, Departament pentru securitate la Administrația Prezidențiale, la care se adaugă alte formate de tip comitet sau comisie pe care iluștrii predecesori le-au creat.

În concluzie, documentul este o continuare a precedentei strategii, ceea ce induce un sentiment de siguranță, deoarece continuitatea înseamnă stabilitate și consecvență. Poate fi considerat un „program de țară”, depășind cu mult domeniul apărării naționale. Poate fi un document programatic util dezvoltării României, chiar dacă nu ar presupune neapărat înființarea unui grup de reflecție.

Documentul este atacabil, atât din punctul de vedere al respectării constrângerilor legale, cât mai ales prin prisma imixtiunii în responsabilitățile altei instituții executive, respectiv Guvernul, care este limitat în construirea programului de guvernare în domenii care sunt strict în competența acestuia.

Așadar, dacă nu va exista un nou „acord”/troc politic, acest document nu va trece de o majoritate ostilă Președintelui.

O nouă Strategie Națională de Apărare a Țării a fost aprobată de CSAȚ și va fi înaintată Parlamentului pentru aprobare, chiar în timpul luptei cu epidemia de COVID-19. Un mesaj de consecvență și seriozitate din partea Președintelui, prin care transmite hotărârea sa de a respecta legea și de a-și îndeplini obligațiile constituționale. Situația politică caracterizată printr-o continuă luptă electorală ar putea determina noi controverse pe tema competențelor Președintelui și ale Guvernului.

Încă din primul mandat, Președintele Iohannis și-a asumat o Strategie de securitate națională sub numele Strategiei naționale de apărare a țării, pentru a respecta denumirea dată de lege. Adversarii politici ar putea acuza o asumare prea mare a competențelor Președintelui, dar odată ce acest document este supus aprobării Parlamentului, rezultă că validarea „valorilor, intereselor și obiectivelor naționale de securitate” este dată de parlamentari, de reprezentanții poporului, iar obiectivelor strategice și prioritățile apărării sunt confirmate și au girul legislativului pentru a fi realizate.

La fel ca în primul mandat, Klaus Werner Iohannis a finalizat cel mai important document de planificare a apărării naționale, la termen, ca un semn de normalitate, așa cum a declarat public.

Aprobarea unei Strategii naționale de Apărare a Țării, la termenul stabilit prin lege s-a întâmplat pentru prima dată în istoria postdecembristă, printr-o contribuție substanțială a instituțiilor cu atribuții în securitatea statului, dar și a celor care au responsabilități doar în menținerea ordinii și siguranța cetățeanului (de fapt, a fost vorba de implicarea persoanelor care conduceau instituțiile respective). Mai mult, în 2015, Prim-ministrul de atunci a făcut o eschivă pentru a permite aprobarea în premieră a documentului, mai mult ca o modalitate de a semnala nerealizările precedentului președinte, nu pentru a-l sprijini pe cel în funcție.

Valoarea și rezultatele primei strategii naționale au fost validate prin succesul incontestabil al actualului Președinte în alegerile din 2019. Putem deduce că ceea ce a fost scris s-a realizat, că România este mai puternică în Europa și în lume, așa cum a fost logo-ul „Strategiei Naționale de Apărare a Țării pentru perioada 2015 ‐ 2019”[i]

În temeiul prerogativelor conferite de către Constituția României[ii], articolul 92, Președintele este „comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării”, așadar este în măsură să utilizeze forța armată pentru apărarea intereselor României, pentru realizarea obiectivelor sale privind securitatea națională (deși nu sunt în mod explicit prevăzute în Constituție), în limitele permise de aceasta, respectiv cu aprobarea Parlamentului.

Legea 203/2015, a planificării apărării, detaliază rolul fiecărei instituții și documentele care se elaborează la nivel național pentru: planificarea forțelor, planificarea armamentelor, comanda, controlul și comunicațiile, logistica forțelor, urgențele civile[iii], resursele, apărarea aeriană, managementul traficului aerian, informațiile militare, asigurarea medicală, cercetarea-dezvoltarea, standardizarea forțelor astfel încât să corespundă nevoilor de securitate națională, precum și pentru îndeplinirea obligațiilor ce revin României în cadrul NATO și UE.

În lege mai este precizat și că „Obligațiile ce revin României în cadrul NATO și UE pot presupune și contribuții cu capabilități nonmilitare, care pot depăși responsabilitățile Armatei. Constituirea capabilităților nonmilitare poate reveni și altor ministere și agenții guvernamentale, potrivit legii, sub coordonarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, denumit în continuare CSAT, Ministerul Apărării Naționale asigurând asistență de specialitate”[iv].

Așadar, limitele stabilite de lege sunt destul de clare, astfel încât să se încadreze în atribuțiile stabilite de către Constituție în domeniul apărării.

În aceeași linie se înscriu și celelalte prevederi ale legii, care detaliază cuprinsul principalului document național care stă la baza planificării apărării, respectiv „Strategia națională de apărare a țării”, respectiv:

„valorile, interesele și obiectivele naționale de securitate, evaluarea mediului internațional de securitate; potențialele riscuri, amenințări și vulnerabilități identificate; obiectivele strategice și prioritățile în domeniul apărării; direcțiile de acțiune și principalele modalități pentru asigurarea securității naționale a României în domeniul apărării.”[v]

Ultima prevedere este cea mai explicită, extrăgând din domeniul securității doar acele acțiuni care sunt de competența apărării. Așadar, legea oferă competențe, dar și responsabilități, în limitele constituționale. Tot din lege rezultă că Strategia este o viziune a Președintelui privind apărarea națională, iar odată aprobată de Parlament, devine unul din principalele documente naționale pe care se construiește politica de apărare, împreună cu Programul de guvernare.

Fiecare stat își prezintă public interesele, obiectivele proprii de securitate, intențiile, astfel încât să fie cunoscute de către ceilalți actori internaționali și să se poată identifica subiectele de diferend care ar trebui, eventual, negociate. Modul în care se comunică strategic diferă de la stat la stat, de la o perioadă istorică la alta. În prezent, majoritatea statelor democratice (inclusiv cele care se autodeclară „democratice”) prezintă o Strategie Națională de Securitate, denumită în diferite moduri. Ultima este cea lansată de Polonia, în această lună.

România nu are un astfel de document, stabilit printr-o lege, termenul de „securitate” fiind mult timp perceput ca denumire a principalului serviciu secret (de informații), cu un istoric represiv care a distorsionat percepția generală privind acest termen. Cu toate acestea, legea pe care s-a construit funcționarea serviciilor de informații actuale, precum și unele prevederi ale codului penal care vizează mecanismele de protecție a statului român împotriva amenințărilor la adresa sa s-a numit „legea privind securitatea națională”[vi]. Abia după 2016 a fost modificată în „legea privind siguranță națională”. Dar această lege nu stabilește competențele și responsabilitatea realizării unei Strategii de securitate națională.

Așadar, nu există nicio prevedere clară din care să rezulte cine și cum stabilește obiectivele de securitate, singura posibilitate fiind ca aceste obiective să fie validate odată cu Strategia națională de apărare a țării. Acest fapt l-a determinat atât pe fostul Președinte, cât și pe actualul, să direcționeze Strategia națională de apărare a țării către o Strategie de securitate națională. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care nu a fost aprobat documentul propus de Președintele Traian Băsescu în 2010, împreună cu cel privind identificarea mogulizării presei ca o posibilă amenințare/vulnerabilitate.

Președintele Iohannis și-a asumat o Strategie de securitate națională sub numele Strategiei naționale de apărare a țării, pentru a respecta denumirea dată de lege. Adversarii politici ar putea acuza o asumare prea mare a competențelor Președintelui, dar odată ce acest document este supus aprobării Parlamentului, rezultă că validarea „valorilor, intereselor și obiectivelor naționale de securitate” este dată de parlamentari, de reprezentanții poporului, iar obiectivelor strategice și prioritățile apărării sunt confirmate și au girul legislativului pentru a fi realizate. Mai mult, fac obiectul controlului parlamentar, conform legii.

Într-un demers fundamentat pe teoria Școlii de la Copenhaga privind securitatea, autorii documentului din 2015 au abordat conceptul de „securitate extinsă”, ca responsabilitate a statului de a-și proteja fiecare cetățean. Abordarea este curajoasă, specifică statelor care au suficientă putere economică și militară pentru a-și impune voința oriunde pe glob. Altfel, nu este posibil să împiedici aplicarea unei pedepse cu moartea unui cetățean român, în condițiile în care legislația românească a abolit această pedeapsă.

Abordarea extinsă a securității a condus la identificarea unor „dimensiuni” ale securității, inclusiv educația, sănătatea și economia. Într-o construcție ce s-a dorit comprehensivă, au fost identificate vulnerabilități privind securitatea națională generate de educația deficitară sau de un sistem de sănătate slab, în mare parte ca rezultate ale unei economii ineficiente. Adevăruri evidente, de care trebuia să se țină cont în programele de guvernare ulterioare aprobării Strategiei, întrucât aceasta avea deja caracter obligatoriu, după aprobarea în Parlament. Cârcotașii ar putea să spună că se încalcă exact prevederile legii care stabilește Programul de guvernare ca izvor al politicii de apărare, independent de Strategie, dar actul democratic al aprobării de către Parlament este suficient pentru contraargumentare.

Lipsa unei Analize Strategice a Apărării (necesare încă din momentul intrării în NATO), abordarea securității, respectiv a apărării naționale (parte a securității) ca „viziuni” sau sumă a produselor instituțiilor responsabile determină un deficit de încredere și de fermitate în acțiuni. Alocarea bugetului pentru apărare a fost subiect de discuții și dispută politică, iar mult promisul 2%, asumat și reasumat la nivelul Alianței este un deziderat la nivelul execuției bugetare (încă). Este o mare realizare Acordul politic pentru alocarea în bugetele anuale, dar nu este pus în practică în totalitate. Analiza Strategică ar trebui să furnizeze detalii privind amenințările posibile, nivelul de risc și chiar o prioritizare a instrumentelor de răspuns, funcție de gravitatea amenințărilor. Astfel s-ar putea aloca fondurile în mod oportun și ar dispărea acuzele sau suspiciunile de fraudă sau oportunism.

Suntem încă în plină pandemie, iar pericolul unei epidemii/pandemii a fost identificat de Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015 ‐ 2019, la punctul 80, al patrulea subpunct, cu direcția de acțiune corespunzătoare. Se poate interpreta ca acțiune îndeplinită, dacă raportarea se face la numărul de decese înregistrate, comparativ cu alte state, dar există riscul de supraevaluare. Desigur, conducătorii instituțiilor care au acționat și acționează pentru protejarea populației știu toate problemele cu care se confruntă și vor identifica și soluțiile pentru a fi mai pregătiți la producerea unui eveniment similar.

Un fapt îmbucurător este că Analiza Strategică a Apărării a fost începută și se va finaliza în acest an. Următoarele documente de planificare a apărării vor fi mai bine fundamentate, fondurile se vor utiliza eficient, iar capacitatea de apărare se va îmbunătăți.

Actuala Strategie va fi aprobată, foarte probabil, dar nu vor lipsi comentariile, mai mult sau mai puțin constructive. Așa cum a fost reinstalat un guvern, demis pentru incapacitate, dar capacitat pentru o situație excepțională, este mai probabilă disputa verbală demagogică, decât identificarea unor soluții pentru interesul general. Într-o lume a disputei politice intransigente, este greu de crezut că se vor accepta criticile, chiar și cele constructive, iar taberele se vor poziționa doar pe poziții antagonice.

Desigur sunt necesare și strategii pentru fundamentarea politicilor economice, pentru educație, pentru sistemul de sănătate, este ceea ce ar trebui să implice munca în interiorul partidelor politice, care trebuie să se prezinte cu programe de guvernare clare, pe care să le respecte.

Am fost anunțați de Președinte că noua Strategie va continua să abordeze securitatea națională din perspectiva „securității extinse”. De regulă, continuitatea este bună, dar nu și atunci când nu și-a demonstrat eficiența sau valabilitatea. Implicarea în domenii care nu sunt în competența Președintelui, ci în a Guvernului, ar putea fi sursă de noi conflicte între cele două instituții ale puterii executive, dacă rezultatele alegerilor parlamentare nu vor da toată puterea în mâna Președintelui, conferit cu încrederea a peste 60% din voturile ultimelor alegeri prezidențiale.

---

[i] https://www.presidency.ro/files/userfiles/Strategia-Nationala-de-Aparare-a-Tarii.pdf

[ii] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003

[iii] „Planificarea pentru urgențe civile este reglementată în conformitate cu prevederile legii speciale”- https://lege5.ro/Gratuit/g4ztmmrzgi/legea-nr-203-2015-privind-planificarea-apararii.

[iv] https://lege5.ro/Gratuit/g4ztmmrzgi/legea-nr-203-2015-privind-planificarea-apararii.

[v] Ibidem

[vi] https://lege5.ro/Gratuit/gy3deobs/legea-nr-51-1991-privind-siguranta-nationala-a-romaniei

Guvernul a depus, în sfârșit, un proiect de lege pentru a putea gestiona o situație specială. Ce trebuie să rezolve această lege? În primul rând să ne spună ce este bine să facem, cum putem să fim activi, fără a genera pericol, dar și cum vom fi apărați de cei care nu vor să respecte legea. Cine o va aplica, ce instrumente va avea și în ce mod le va folosi. Cât mai simplu, coerent, fără să necesite explicații, mai ales să nu fie interpretabilă. Așa cum ar trebui să fie toate legile, de fapt.

După aproape două luni de Stare de urgență, în care totul a funcționat în condițiile excepționale, cu restricții și permisiuni inoperante într-o situație normală, a devenit evident pentru toți că nu se termină problemele cauzate de SARS CoV-2 nici în 14 zile, nici după ce trec Sărbătorile de Paște, nici după 1 Mai, iar revenirea la viața socială dinainte de 14 martie nu va fi atât de curând.

Critici privind întârzierea depunerii proiectului sunt suficiente, dar ar fi bine să trecem mai repede peste asta. Nu de alta, chiar dacă este principalul inițiator al proiectelor de legi, Guvernul nu este singurul abilitat, mai mult, a fost ocupat cu gestionarea problemelor curente, cu achiziții, ordonanțe, ordonanțe militare, gândirea măsurilor și aplicarea lor. Cât a fost întâmplare, cât a fost rodul acțiunilor Guvernului, contează mai puțin acum, ceea ce este important este că, deocamdată, România a înregistrat un număr destul de redus de cazuri, comparativ cu alte state europene, a reușit să facă față cazurilor grave cu infrastructura reorganizată în acest scop, iar numărul deceselor a fost relativ mic.

Așadar, să nu aruncăm cu piatra, mai ales cei care ar fi putut să pregătească un cadru legal care să ne scoată din Starea de urgență, dar care să ne dea siguranța că vom fi în continuare protejați și că vom putea să îi protejăm pe ceilalți fără a ne pierde toate libertățile și fără a afecta viața altora.

Pentru a deveni valabilă, pentru a nu se crea haos după 15 mai, toți cei care au responsabilitatea finalizării acestei legi, până la publicarea ei în Monitorul Oficial, ar trebui să lase pentru câteva zile lupta politică distructivă și să își canalizeze energia către o critică constructivă (nu am ce face, în limba română este cacofonie!)

Poate că vor avea timp și magistrații Curții Constituționale, și Avocatul Poporului, și Președintele să o vadă și să îi aducă amendamente, la timp, deoarece și ei trăiesc în aceeași țară, vor fi afectați și ei de această lege.

Nu este o lege obișnuită, deoarece nu suntem într-o situație obișnuită. În situații speciale sunt necesare legi speciale. Asta nu scoate în afara jocului instituțiile democratice, decât dacă reprezentanții acestora vor să se sustragă responsabilităților lor. Pentru siguranța noastră, ar fi bine să se facă o pauză la aparițiile publice din partea celor care acum ar trebui să lucreze. Nu se poate transfera răspunderea tuturor cetățenilor, prin solicitarea părerilor prin email. Responsabilitatea este a celor care ocupă funcțiile, nu se poate deroba pe spatele opiniei publice, așa cum s-a făcut la unele ordine și hotărâri care au fost atribuite unei decizii colective, prin vot, deși ordinele se semnează de persoana îndreptățită.

Desigur, această lege nu va rezolva toate problemele, va trebui amendată în timp, dar contează foarte mult care va fi impactul inițial. Cea mai mare problemă a viitorului nostru imediat ar fi contestarea cadrului juridic în care vom funcționa de către instituțiile fundamentale ale statului.

Nu am reușit să introduc proiectul de lege, mai am de lucru la utilizarea editorului din wordpress, dar îl găsiți pe pagina de facebook.

Nu suspendați educația, nu îngropați viitorul națiunii!

Viața va reveni la normal, la un moment dat. Atunci când transmiterea bolii nu va mai fi un risc atât de mare, dar va fi un alt fel de normal. Nu vom mai fi aceiași, niciunul dintre noi, dar mai ales copiii. Iar dacă educația lor este suspendată există riscul inducerii unei forme de autism în masă, din care mulți nu își vor mai putea reveni, iar vina nu este a lor.

Este momentul să fie folosite toate avantajele tehnologice, toate posibilitățile pe care le are întreaga societate pentru a îmbunătăți educația, în mod generalizat și uniform. Există și posibilități de a suplimenta informațiile și sprijinul pentru cei mai inteligenți, dar există și oportunitatea de a evalua corect capacitățile educaționale reale ale cadrelor didactice.

La aproape trei luni de la luarea deciziei de închidere a școlilor, după o perioadă mai lungă decât orice vacanță mare, așteptam soluțiile pentru salvarea educației naționale.

În Educația și COVID-19 am invitat distinșii academicieni, experții în educație, oamenii de cultură să se implice pentru a nu periclita viitorul unei întregi generații, de fapt, viitorul unei națiuni.

Tehnologia actuală oferă șansa de a continua procesul educațional de la distanță, șansă inexistentă în urmă cu doar câțiva ani. Posibilitatea de a comunica la distanță, inclusiv prin video conferință nu mai este doar la îndemâna unor structuri de conducere de înalt nivel sau al marilor corporații, ci este disponibilă pentru întreaga lume, în anumite condiții: existența echipamentelor tehnice (calculatoare, laptopuri, tablete sau smartphone), încărcarea unor aplicații care facilitează această comunicare și un minim de cunoștințe pentru a le utiliza.

Filozofia învățământului la distanță nu este nouă, iar noua tehnologie a făcut posibilă dezvoltarea unei forme evoluate de educație, denumită „e-learning”. Deși nu este foarte dezvoltată în România, această formă de educare a fost folosită de mai multe universități din România, iar în renumite universități internaționale funcționează programe de studii din ce în ce mai variate.

Cu toate acestea, liderii educației naționale, de la cel mai înalt nivel, par să fie refractari la abordarea în acest mod a soluțiilor de contingență pentru educație în anul COVID-ei („ei” pentru că Disease = boală).

De luni de zile suntem bombardați cu campanii la care niciun sociolog nu reacționează, niciun membru al CNA (instituție care are rolul de a ne proteja de mesaje dăunătoare!) nu reacționează la mesajul „eu îmi vreau viața înapoi”. Mesaj instigator, chiar dacă nu este clar împotriva cui.

Îmi amintesc duminica de după tragicul eveniment de la „Colectiv”. Dezordinea, mizeria, urmele de sânge și fum, oamenii îndurerați de pierderea celor apropiați, totul genera revoltă. Lipsa niciunei fețe bisericești timp de peste trei zile, cu toate că locul este atât de aproape de sediile Patriarhiei, Mitropoliei Bucureștiului și Facultății de teologie a alimentat sentimentul de revoltă care m-a cuprins, la fel ca pe toți cei care veneau să aprindă o lumânare pentru cei dispăruți. Revolta a fost folosită politic, ajutându-i pe unii să ajungă în unele poziții, iar pe alții să își dărâme adversarii. Așadar, nu pot fi ignorate mesajele instigatoare, stimați membri ai CNA, dacă nu aveți alt interes! Este foarte posibil ca cel care l-a creat să nu fi realizat impactul, iar obiectivul său să fi fost unul corect, dar experții ar trebui să reacționeze.

„Spălatul pe mâini” a devenit prea repede un mod de a fi pentru persoanele cu responsabilități publice, la cel mai înalt nivel. Dacă închiderea școlilor a fost o măsură necesară și a fost luată la timp, închiderea procesului educațional nu poate fi o soluție. Este clar că nu există nicio șansă de a se reveni în sălile de clasă în acest an școlar, dar aceasta nu justifică precipitarea pentru anunțarea închiderii situației școlare. Demobilizarea elevilor după acest anunț vine pe fondul unor încercări mai mult sau mai puțin reușite ale cadrelor didactice de a restabili legătura cu proprii elevi, de a relua cursurile „online”. Este adevărat că nu toți copiii au dispozitivele tehnice necesare, că nu toți profesorii sunt la fel de abili în utilizarea aplicațiilor, că sunt stângăcii și nemulțumiri, dar acestea nu justifică soluția radicală.

Ce așteptări sunt (încă) de la ministerul educației? Foarte puține, în acest moment, în care toată lumea pare să se fi împăcat cu ideea că nu se mai poate face nimic, singurele sarcini fiind cele de realizare a evaluărilor finale pentru elevii din clasele a opta și a douăsprezecea.

Este posibil să mă înșel, iar cei din minister să lucreze asiduu la:

• Revederea programelor școlare în contextul continuării educației de la distanță
• Regândirea educației formale prin utilizarea facilităților de comunicare moderne
• Regândirea metodelor pedagogice și inițierea de cursuri pentru educatori
• Implicarea companiilor IT (scutite de multe taxe și impozite în România!) în realizarea de programe educaționale pe platforme multimedia
• Implicarea oamenilor de cultură (șomeri, cu puține mijloace de subzistență în acest moment) pentru realizarea unor produse media educaționale, motivante și atractive
• Implicarea media în planificarea unor canale și ore de emisie a pentru a transmite produsele educaționale cu conținuturile noi
• Identificarea de soluții pentru transportul, cazarea și hrănirea copiilor din zone greu accesibile, izolate și asigurarea condițiilor pentru învățare în regim de carantinare, inclusiv cu programe afterschool

Această perioadă de timp în care copiii nu pot să meargă la școală nu trebuie irosită. Menținerea contactului cu profesorii este importantă, dar nu în sensul efectuării acelorași ore, după aceleași reguli, doar că, de această dată, prin teleconferință. Nu cred că aceasta este soluția. Este bine că se poate realiza contactul prin teleconferință, dar nu se pot ține orele la fel. Preluarea metodelor și procedeelor din „e-learning” ar putea fi o soluție. Reanalizarea obiectivelor din programe este o necesitate. Obiective mai puțin pretențioase, dar realizabile sunt de preferat niciunui obiectiv. Să nu uităm, dacă educația formală și cea informală nu se realizează, educația non-formală va ocupa tot timpul disponibil al copilului sau tânărului.

Readaptarea la viața socială va fi mult mai dificilă după ce copilul va urmări ce filme va dori, va sta ore în șir pe rețele de socializare și va juca tot ce găsește disponibil, la toate nivelurile, indiferent de stările pe care un astfel de joc i le poate induce. Părinții, oricât de bine intenționați ar fi și oricâte facilități li s-ar crea pentru a sta cu copii acasă, nu au cunoștințele necesare pentru a îndruma învățarea, pentru a înlocui pedagogul.

Este adevărat că nu toți elevii vor fi la fel de receptivi, dar nici în clasă nu sunt la fel toți, nu au aceleași rezultate și nu au aceeași motivație. Dar este datoria sistemului național de învățământ să îndrume și să orienteze educația tuturor, până la momentul în care viața va reveni la normal. Mai ales că educația este considerată o „dimensiune a securității naționale” și există un proiect „România educată”.

Viața va reveni la normal, la un moment dat. Atunci când transmiterea bolii nu va mai fi un pericol atât de mare, dar va fi un alt fel de normal. Nu vom mai fi aceeași, niciunul dintre noi, dar mai ales copii. Iar dacă educația lor este suspendată există riscul inducerii unei forme de autism în masă, din care mulți nu își vor mai putea reveni, iar vina nu este a lor.

Este momentul să fie folosite toate avantajele tehnologice, toate posibilitățile pe care le are întreaga societate pentru a îmbunătăți educația, în mod generalizat și uniform. Există și posibilități de a suplimenta informațiile și sprijinul pentru cei mai inteligenți, dar există și oportunitatea de a evalua corect capacitățile educaționale reale ale cadrelor didactice.

„Festinul European se pregăteşte. Se ascut cuţitele şi se fac strategii post- pandemie. Fiecare ţară încearcă să îşi recupereze ce a pierdut şi nu a avut din bugetul european cu greu cârpit (unele ţări, în credinţa lor nemăsurată de echitate şi corectitudine chiar nu o fac şi aşteaptă „lumina” sau un ghid încă de la Bruxelles).” – profesor dr. Vasile Neacșa

Uniunea Europeană dă un nou examen în lupta cu SARS CoV-2. Polarizarea se adâncește, populismul se manifestă de ambele părți. Ce s-a făcut efectiv, cum se văd acțiunile din alte capitale, nu doar de la București, cum vede un român aflat la Bruxelles acțiunile instituțiilor Uniunii? Am primit acceptul domnului profesor dr. Vasile Neacșa de a-i publica articolul. Îi mulțumesc că mi-a oferit șansa de a împărtăși pe această cale analiza sa foarte realistă.

Meditaţii europene necenzurate

Oricâte video-conferinţe vor mai avea loc de acum înainte, liderii Unitei Europe (?!) nu vor ajunge la o înţelegere cu privire la înfiinţarea şi lansarea pe piaţă a Eurobond-urilor sau, aşa cum le-a numit mai nou ministrul francez al finanţelor şi economiei, Dl. Bruno La Maire, Corona-bond. Chiar daca in trecutul indepartat bound-urile au avut succes in USA (1870) si Anglia ( 1751, 1916- cunoscute sub denumirea de „consol”) in present nordul Europei nu le vrea.

Pentru a doua oară, după 2005, atunci când Franţa şi Olanda au votat împotriva adoptării Tratatului Constituţional European, am eşuat la capitolul unitate. Greu de evitat afirmaţia lui George Friedman potrivit căreia „Uniunea Europeană va continua să devina din ce in ce mai nesemnificativa”. Se vede simplu cum pieţele financiare internaţionale reacţionează în mod diferit la cererile de împrumuturi, formulate de o ţară sau alta din UE. Dacă la ora actuală, Germania poate împrumuta bani cu o rată negativă a dobânzii (-0,40%), Italia are posibilităţi limitate pentru împrumuturi similare si i se solicită o dobândă de 2,4%.

„Cu toţii trebuie să ţinem minte că Uniunea Europeană nu este o singură ţară” (afirmaţie făcută la 8 martie 2020, de către Comisarul European pentru sănătate, Dna Stella Kyriakides).

Începând din anul 1990 vântul suflă mai întotdeauna în favoarea Germaniei, adesea ajutat sau instrumentalizat. Direcţia însă a rămas cam aceeaşi, de peste un secol şi jumătate.

Reunificarea Germaniei (1990), dezmembrarea Iugoslaviei (1992), consolidarea economico-financiară a noului stat german reîntregit (1991-2001), apariţia unui buget substanţial de apărare naţională, pentru prima dată de la sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial (2001), ocuparea principalelor poziţii de conducere în cadrul instituţiilor europene – toate denotă o planificare riguroasă şi un pragmatism desăvârşit. În prezent Germania are cele mai bune programe de cercetare din Europa în domeniul bio-tehnologiei şi deţine cele mai performante industrii farmaceutice şi de echipamente medicale (chiar dacă, mai nou substanţele active pentru medicamente sunt importate preponderent din Asia). Banii nu au fost şi nu sunt o problema pentru Germania din 1871 până în prezent! Un cocktail de pragmatism investiţional, disciplină la nivel personal (grefată pe autoritatea militară, exersată de-a lungul timpului în Prusia, Bavaria sau celelalte entităţi statale dinainte de secolul 19), sistem administrativ şi birocratic suplu, stabil, riguros şi eficient i-a plasat pe germani permanent în elita mondială. Deci: De ce să fie Coronabond garantat de Germania? – se întrebă cancelarul Angela Merkel.

Un alt exemplu, Olanda, un alt mare pragmatic european, cu buget de austeritate quasi permanent de-a lungul timpului a fost şi este condusă permanent de lideri pragmatici, care ţin finanţele ţării cu mână de fier. La 3 aprilie 2020 un sondaj de opinie, realizat în Olanda, arăta că 2/3 din populaţia ţării aproba politica urmată de Premierul Rutte. Şi asta în ciuda faptului că Preşedintele Băncii Centrale Olandeze, Dl. Klaas Knot spunea: „Acesta este un test pentru zona Euro”… „Când vedeţi ce se întâmplă acum cu Corona-virusul în ţări precum Italia şi Spania, mi se pare extraordinar de logic apelul la solidaritate”. Iar predecesorul sau, Dl. Nout Wellink declara: „Dacă întreg sudul se prăbuşeşte, nordul bogat încetează să mai existe”. Mai adăugam Grupul celor 66 de parlamentari europeni (D66) condus de Rob Jetten care, într-o scrisoare deschisă adresată CE, Parlamentul European (PE) şi ziarelor din întreaga lume, scria, „Olanda s-a îmbogăţit prin UE. Acum, că locurile de muncă şi veniturile sunt în joc, în toată Europa, din cauza crizei corona-virusului, nu ne putem lăsa prietenii să se sufoce”. Am mai adăuga declaraţia fostului preşedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, care afirma că lipsa de solidaritate între şefii de stat şi de guverne „reprezintă un pericol mortal pentru Uniunea Europeană”. Imperturbabili însă nici Rutte şi nici ministrul său de finanţe, Hoekstra, nu îşi schimbă direcţia, în ruptul capului. Ţinând cont de faptul că alegerile din Olanda vor avea loc peste un an de zile, înţelegem imediat care este viitorul Corona-bond-ului.

Luand in consideratie aceste doua tari, care se opun vehement la aparitia Corona- bound-urilor, la care se mai adauga Austria, Finlanda si Suedia, reuniunea din 23 Aprilie s-a deschis fara prea multe sperante. Daca eventuale solutii inventive erau sa apara, acestea trebuiau sa vina tot din partea tarilor din Sudul Continentului. Conte (Italia), Costa (Portugalia), Sanchez ( Spania) si Macron (Franta) doresc sa se ajunga repede la o intelegere asupra sumei si formei de atribuire. In afara mecanismelor de finantare, peste alte mecanisme deja existente, care sunt propuse, greoaie si mult prea birocratice, se face propunerea ca bugetul UE pe 2021-2027 sa fie recompus in consecinta. Din fericire, pentru Presedintele Consiliul Europei, Dl. Charles Michel, bugetul nu a fost adoptat la reuniunea din Februarie a.c. Nordul continentului in frunte cu Olanda propunea ca bugetul sa nu depaseasca 1% din PIB-ul fiecarei tari membre. Sudul continentului, in frunte cu Franta, propunea 1,2%. Negocierea nu a condus la nimic si a fost inregistrat esecul Conferintei. In 23 Aprilie leaderi celor 27 tari membre cad de acord ca pe 6 Mai a.c, Comisia Europeană sa prezinte un proiect de propunere pentru un nou buget pe termen lung, inclusiv un plan de finanțare a redresării economice din criza coronavirusului. Deja un pas important a fost facut; aparent leaderi au fost de acord ca la bugetul UE sa fie adaugat un plan de finantare relativ la coronavirus ! Presedinta CE Dna. Ursula Von der Leyen estima necesarul la 2 trilioane de euro cu remarca ca „Estimările actuale ale nevoilor ne determină să credem că va fi necesar un plafon al resurselor proprii de aproximativ 2% din PIB timp de doi sau trei ani în loc de 1,2 la sută actual.” Lovitura destabilizatoare, care a facut ca reactii adverse sa nu apara, a fost cand leaderi au inceput sa vorbeasca despre necesitatea ca societatile care se gasesc in ‚’’paradise fiscale’’ sa nu beneficieze de sprijin din partea satului. Cu mentiunea, sprijinita de Clubul de la Roma, introduceri pe lista ‚’paradiselor’’ a Olandei. (propunerea fiind deja o prelungire a declaratiei facute de Bruno Le Maire, Ministrul Economiei si de Finante al Frantei de acum 2 zile). A doua mare dilema a Sudului, asa cum spuneam, este sub ce forma ajutorul financiar sa fie acordat: imprumut sau subventie ? Evident Premierul Italiei, Conte, sustinut de Franta, Portugalia si Spania spunea ca subventiile „sunt esențiale pentru a păstra piața unică, condiții de concurență echitabile și pentru a asigura un răspuns simetric la un șoc simetric”. Iar Dna. Von der Leyen concluziona prin necesitatea „găsiri echilibrului corect între subvenții și împrumuturi”.Olanda a fost numai ochii si urechi pe tot parcursul video-conferintei ! Totul se va juca in 6 Mai cand din nou va avea loc o noua intalnire virtuala intre leaderi. Difereneta dintre 1% si 2 % din PIB este halucinanta iar necesarul de reconstructie economica european in acest moment este de 2 trilioane euro.Cu siguranta ca suma va depasi lejer intr-un final 3 trilioane euro. Nu stim exact pana cand va dura pandemia si care sunt pierderile cauzate. Nimeni nu le poate calcula deocamdata, poate numai intreband oracolul de la Delfi ! Deja se aud voci care spun ca ar fi fost mai practica o intalnire fizica decat virtuala. Compromisul cere contact uman. Timpurile nu permit Dle Prim-Ministru Rutte ! ’’Portocala mecanica’’ isi pregateste atacul care va incepe in 6 Mai in timp ce Conte si ai lui, cauta posibilitati juridice „extraordinare” pentru a modifica liste paradisiatice imaginare.

In finalul video-conferintei cu referire la ‚’’Conferinta despre viitorul Europei’’, leaderul Spaniol Sanchez vine cu o propunere fara nici o miza. Conferinta, care trebuia sa aiba loc in 9 Mai a.c si a fost amanata sine-die, sa se numeasca, ’’Conferinta asupra viitorului lumii dintr-o perspectivă europeană’’. Complect depasit de managementul defectuos pe care la impus in Spania cu referire la virusul ucigator, Sanchez incearca sa salveze aparentele in fata compatriotilor sai .

Acum, că a venit vorba despre capacitatea de luare a deciziilor în sânul Institutiilor Europene, aş aminti numai în trecere modalitatea greoaie, dar explicabilă, de reacţie: istorii politice diferite au condus la aparitia de culturi politice diferite.

În timp ce Comisia Europeană, la început de criză, se bâlbâia în luarea unei decizii pentru a indica o direcţie unită şi comună de combatere a virusului, Suedia, Olanda şi într-o primă instanţă Germania, îşi aleseseră o strategie proprie. În tot acest timp, Comisia s-a axat în principal pe o polemică „low cost” cu preşedintele american Donald Trump, mult mai pragmatic decât cei 27 comisari europeni (a închis frontierele cu China şi UE în numai 24 h, fără să îşi anunţe omologii decât după ce măsura a devenit efectiva). Cele trei ţări europene sus-menţionate n-au mai aşteptat niciun semnal de la un Bruxelles ezitant, au decis sa nu impună un blocaj complet al liberei circulaţii, cu toate riscurile aferente. După numai o săptămână Germania, simţind pericolul după reevaluarea situaţiei (poziţie geografică, număr de imigranţi, demografie) a trecut la varianta clasică de auto-izolare. Marea Britanie (chiar dacă nu mai este stat membru al Uniunii Europene de la 31 ianuarie 2020) a încercat să aplice schema de libera circulatie. Experţii britanici au evaluat iniţial Covid-19 ca reprezentând „un risc moderat pentru societate”. 10 zile mai târziu datele statistice şi evoluţia situaţiei de pe teren le-au arătat că nu se pot compara cu Germania, Suedia sau Olanda. „O mare parte din industria bio-tehnologiilor și de diagnostic se afla în Germania” afirma „The Times”. Costul plătit, la nivel uman, pentru scurta întârziere a fost destul de ridicat şi asta nu doar datorită lipsei de tehnologie şi echipamente în cantitate insuficientă, dar si a ironiei proverbiale britanice faţă de efectele pandemiei. Devine însă tot mai clar că multe se vor schimba în politica britanică post-pandemie şi post-UE. Observând tenacitatea Premierul Boris Johnson, nu am nici o îndoială că Marea Britanie va reveni repede la un nivel competitiv înalt pe plan mondial. Nu ştim dacă este cazul şi pentru cea mai mare parte a ţărilor membre ale Uniunii Europene!

Tot referitor la strategia privind combaterea şi ieşirea din criză a UE putem vorbi şi de iniţiativa Comisiei Europene din 25 martie 2020 şi anume de a lansa un „ghid de ieşire” (foaie de parcurs) din starea de blocaj provocată de Pandemia actuală. După aproape două săptămâni de „căutări intense” purtătorul de cuvânt al Comisiei, Dl Eric Mamer spunea la 7 aprilie 2020: „…comisarii se vor concentra pe foaia de parcurs pentru ieşirea (din criză) care va fi adoptată mâine”. „Doamna Preşedinte Ursula von der Leyen va explica personal reporterilor „foaia de parcurs”. De menţionat mai este faptul că poziţia Comisiei s-a făcut in cunostiinta de cauza că Republica Cehă, Austria şi Danemarca anunţaseră deja propriile măsuri de relaxare de cateva zile. ”Foaia de parcurs” comună europeană nu a mai fost explicată niciodată, pentru simplul fapt că comisarii europeni si ţările membre nu s-au putut pune de acord. Astfel, diviziunile între comisari, pe de o parte, respectiv între Comisie şi guvernele ţărilor membre, pe de altă parte, devenise nu numai palpabile în interiorul Comisiei, dar şi publice. O săptămână mai târziu documentul a fost rebotezat „Foaia de parcurs european pentru ridicarea măsurilor de îngrădire a COVID-19”. Documentul, fără importanţă de altfel, deoarece în afară de ţările enumerate mai sus şi altele şi-au luat propriile măsuri de ieşire din lock-down, încearcă să ne sugerează că la nivelul Comisiei Europene sunt iniţiate măsuri, în spirit de unitate.

Dar ţintele mici şi „slabe” sunt cele mai adecvate pentru deturnarea atenţiei de la lipsa de leadership. Ungaria devenise una dintre acestea. In 2018, Comisia Europeană a condamnat-o pentru măsurile legislative de limitare a „independenţei sistemului juridic, al mass-mediei şi a învăţământului universitar”. Conform surselor oficiale ungare, o coaliţie periculoasă formata din miliardarul Görg Sörös – şi domnul Timmermans, comisar european şi actual vice-preşedinte al Comisiei Europene, ar fi subminat autoritatea de stat ungară. Aceeaşi coaliţie ar fi încercat „sa impună acceptarea unei cote de imigranţi”, atitudine intolerabilă pentru guvernul şi populaţia Ungariei (în anul 2018 un sondaj de opinie realizat în Ungaria indica faptul că cca. 70% din populaţie susţinea politica promovată de premierul ungar care, de altfel, a şi votat în Consiliu împotriva atribuirii unei cote de imigranţi). În consecinţă Ungaria a fost silită să adopte o astfel de poziţie, de modificarea legislativă, interpretată a „nu contraveni Art. 2 din Tratatul Uniunii”. Alte câteva evenimente care au urmat au determinat Partidul Popular European (PPE) să ceară suspendarea FIDESZ din familia sa politică. Suspendarea nu s-a realizat. Urmare a alegerilor din luna mai 2019, Premierul ungar, Viktor Orban, a decis să sprijine prin vot formarea noii Comisii Europene şi a făcut cunoscută poziţia sa, înainte de vot, preşedintei desemnate, Ursula von der Leyen. Istoria va consemna că cele 11 voturi ale FIDESZ au înclinat balanţa pentru ca noua Comisie Europeană să obţină o fragilă majoritate (Comisia a trecut pragul cu numai 9 voturi peste minimum de voturi necesar).

La 10 Decembrie 2019 a avut loc a doua audiere a Ungariei cu privire la schimbările legislative, operate în anul 2018. Între timp o noua condamnare formulată de Curtea de Justiţie Europeană (CJE) împotriva Ungariei, a Republicii Cehe şi Poloniei, referitoare la refuzul acestor state de a accepta cotele de imigranţi impuse de Bruxelles, a avut loc. Toate cele trei state votaseră în Consiliu împotriva atribuirii de cote obligatorii de imigranţi. În faţa aşteptărilor şi promisiunilor neonorate de Bruxelles (Prim-ministrul ceh Babis: „UE nu ne-a ajutat deloc. Singurul lucru permis a fost sa retragem mai repede bani atribuiţi prin fondul de coeziune”, Prim-ministrul Poloniei, Mateusz Morawiecki: „Polonia nu a primit nici un singur cent din partea Bruxelles-ului pentru a lupta împotriva pandemiei!”) şi a loviturilor repetate, liderul ungar Orbán i-a decizia de a acţiona în forţă pentru a-şi proteja populaţia.

La 30 martie 2020, Parlamentul de la Budapesta a votat o lege care permite Guvernului Viktor Orbán să guverneze prin decret pentru o perioada nedefinită. Au votat pentru 2/3 din totalul membrilor Parlamentului ungar. Legea stipulează că, atât timp cât legislaţia excepţională este în vigoare, nu se pot organiza alegeri, guvernul poate suspenda aplicarea unor legi, indivizii care fac publicitate mincinoasă sau denaturată şi cei care se interferează cu protecţia publicului sau ar putea agita masele, pot fi pedepsiţi cu ani grei de închisoare. Preşedintele ţării Domnul János Áder a promulgat noua lege fără întârziere. La sondajul de opinie, realizat în Ungaria la 05 martie 2020, a rezultat că 78% din populaţie este de acord cu măsurile luate de guvernul său. Imediat s-a dezlănţuit o furtună politică şi mediatică europeană de proporţii! Mai toţi marii Europei începând de la Parlamentul European prin vocea Preşedintelui său Domnul Sassoli, comisari de toate culorile politice, Preşedinţi şi Prim-miniştrii de state, Consiliul Europei, OSCE, ONG-uri de toate mărimile, împreuna cu zeci de canale de mass-media, montate în culise, au dezaprobat vehement noua legislaţie, au ameninţat şi formulat critici acide la adresa schimbării de direcţie politică a Ungariei. În schimb, declaraţia Doamnei Ursula von der Leyen a fost ceva mai nuanţată: „…În vremuri de criză generată de Covid-19 pot fi necesare măsuri de urgenţă […] iar multe state le pun în aplicare chiar acum”, dar politicile naționale ar trebui „limitate la ceea ce este necesar. Ele trebuie să fie strict proporționale (…) nu ar trebui să dureze la nesfârșit și, foarte important, ar trebui să fie supuse controlului periodic”. În primul rând declaraţia Preşedintei Comisiei nu nominalizează Ungaria ca fiind în cauză. În al doilea rând sunt menţionate “multe state”. Într-adevăr, Spania prim-ministrului Sanchez a adoptat o lege prin care concentreaza în mâna sa întregul sistem sanitar şi de sănătate, Germania a decretat, de pe o zi pe alta, că nu mai exportă niciun echipament medical, Polonia a adoptat măsuri în domeniul judiciar care irita CE şi şi-a creat propriul app pentru monitorizarea carantinei, Republica Cehă, Austria si Danemarca au anunţat măsuri de relaxarea restricţiilor, fără a mai consulta Comisia Europeană, Belgia a investit un guvern minoritar cu puteri excepţionale…. Probabil că punctul cel mai controversat din modificările legislative operate de premierul Viktor Orbán rămâne, totuşi, faptul că operează sine die. Dar întrebările care se pun sunt:

– Este cineva în măsură să ne spună cu exactitate cât va dura această

pandemie? – Avem un tratament adecvat la acest nou virus importat din China odată cu produsele pe care industriile noastre le importa zilnic ? În afara faptului că informaţiile publice ne spun că un tratament adecvat nu este de aşteptat înainte de un an de zile nu se ştie mai nimic !

Dacă mai era nevoie de o surpriză de proporţii aceasta ne-a parvenit tot din rândul instituţiilor europene de unde am aflat, cu stupoare, ca Mauro Ferrari, Preşedintele Consiliul European de Cercetare (ERA) al Uniunii Europene a demisionat deoarece „şi-a pierdut încrederea în sistem”, fiind „extrem de dezamăgit” de răspunsul european la pandemie. El vorbeşte în context chiar despre „o furtună politică internă”, care implică şi actorii din Comisia Europeana (Financial Times). „Absenţa completă a coordonării politicilor de asistenţă medicală între statele membre, opoziţia recurentă la iniţiativele de sprijin financiar coeziv, închiderea unilaterală a frontierelor şi iniţiative ştiinţifice sinergice modeste” i-ar fi motivat gestul. Să mai adăugam că Profesorul Luc Montagnier (Franta), biolog şi virolog, laureat al premiului Nobel pentru medicină în anul 2008, declara la 16 aprilie 2020 în direct la canalul CNews la programul „L’heure de pros”: „Concluzia la care noi am ajuns în laborator este ca virusul a fost manipulat”! Întrebarea care se pune cu acuitate este cine are interesul să lanseze informaţii contradictorii sau neverificate pe piaţă? Dacă nu citim ştirile suntem consideraţi persoane neinformate iar daca le citim suntem persoane dezinformate…

La 3 aprilie 2020 jurnalul olandez „Volkskrant” anunţa, pe un ton amar, că Preşedinta Ursula von der Leyen nu a îndrăznit să spună mai mult decât că „asemenea măsuri slăbesc valorile fundamentale în Uniunea Europeană”. Furtuna europeană s-a dezlănţuit cu şi mai mare putere!

13 state membre UE aveau să scrie într-o scrisoare că „…măsurile de urgenţă ar trebui limitate la ceea ce este strict necesar, ar trebui să fie proporţionale şi limitate în timp, să fie supuse unui control regulat și să respecte principiile şi obligaţiile de drept internaţional, menţionate anterior. Asemenea măsuri nu ar trebui să restricţioneze libertatea de exprimare sau libertatea presei”. Comisarul european pentru justiţie, Domnul Didier Reynders avertiza că „va evalua cu atenţie toate măsurile de urgenţă adoptate de statele membre şi, cu predilecţie, pe cele având impact asupra drepturile fundamentale”. Donald Tusk, Preşedintele Partidului Popularilor Europeni (PPE), fost Preşedinte al Consiliului afirma, la rândul lui: „Utilizarea pandemiei pentru a construi o stare de urgenţă permanentă este periculoasă din punct de vedere politic și inacceptabilă din punct de vedere moral.” Preşedintele Grupului Parlamentar Noua Europa, Dacian Cioloş spunea recent: „combaterea Covid-19 nu ar trebui să însemne închiderea democraţiei”. Încheiem succinta privire asupra luărilor de poziţii cu o fostă glorie italiana, stea căzătoare atât în politica locală cât şi cea europeana, Matteo Renzzi: „Am visat ani de zile la „Statele Unite ale Europei” (sic !). Tocmai din acest motiv, am dreptul şi datoria de a spune că, după cele înfăptuite de Viktor Orbán, Uniunea Europeană trebuie să acţioneze şi să-l facă să-şi schimbe deciziile. Sau, pur şi simplu, expulzaţi Ungaria din Uniune„. Zeci de alte voci s-au ridicat, una mai acuzatoare decât alta la adresa Ungariei şi a actualului lider de la Budapesta. Niciodată însă acestea nu au provenit din Republica Cehă nici din Slovacia, şi nicidecum de la Uniunea Creştin Democrată (CDU) din Germania – cea mai puternică forţă politică din PPE – şi nici de la liderul austriac, Sebastian Kurz.

În încercarea de a relativiza evenimentele şi de a acţiona pentru ca „să întărească solidaritatea”, respectiv afirmând că nu doreşte să „alimenteze jocurile politice” Premierul Viktor Orbán a răspuns sec criticilor lansate din partea Uniunii Europene că „nu are timp să se ocupe de polemici sterile pe timpul pandemiei”.

Asistând la o mobilizare a opiniei publice europene împotriva lui Viktor Orbán se pune întrebarea: oare cine îi vrea capul şi mai ales de ce? Pentru că realitatea este oricum departe de cea care ne este servită zilnic. Dacă privim cu atenţie cifrele puse la dispoziţie de Johns Hopkins University observăm că rata mortalităţii la milionul de locuitori este de 31,1 în Germania în timp ce în Polonia sau în Ungaria a rămas la cca. 4,8 şi, respectiv 8. Deranjează oare că măsurile luate de aceştia din urmă au fost mai eficiente decât cele ale Uniuni în ansamblu ei?

Dar cine sunt protagoniştii acuzatori?

Lui Matteo Renzzi, care are totuşi studii de drept, i se poate face recomandarea insistentă ca, înainte de a vorbi cu aplomb despre soluţii imposibile, să recitească Tratatele şi legile pe care se întemeiază Uniunea Europeană. Poate astfel, la o nouă lectură, va descoperi că Uniunea pur şi simplu nu are un mecanism de eliminare a unui stat membru din rândurile sale. Chiar dacă vreo dată un asemenea act ar deveni necesar, instrumentele de punere în aplicare lipsesc. Merită reamintită, într-un asemenea context, situaţia jenantă din anul 1999, când Austria a înregistrat un derapaj major în direcţia extremei drepte naţionaliste, prin accesul la guvernare a Partidului Liber Austriac (FPÖ) sub conducerea lui Jörg Haider şi lipsa de instrumente a democraţiilor europene de a sancţiona o asemenea situaţie… Evident incidentul a fost repede uitat.

Donald Tusk, în peregrinările lui pentru a căuta „un loc in infern pentru Brexit-eri” a uitat repede că nu a avut sprijin din partea electoratului tării sale pentru un nou mandat în Consiliul Europei. Mai nou se aud voci, din ce în ce mai sonore, care afirmă că „Donald Tusk devine nefolositor pentru preşedinţia PPE” sau, mai direct, că „avem cam mulţi idioţi utili”. Scaunul pe care îl ocupă acum a fost al unui lider politic puternic, care se pare că i-a lăsat o moştenire mult prea grea.

Didier Reynders, fost ministru de finanţe şi afaceri externe în Belgia, a reuşit să îşi numească sora în funcţia de procuror general la Liege contrar avizului instanţelor judiciare şi politice competente de la acea vreme (Le Soir, 13 iunie 2016). Cel mai mult a făcut-o de oaie când a eliberat un fond de 2 miliarde de Euro, care se afla depozitat în Belgia. Fondul fusese îngheţat pe baza deciziilor pertinente ale ONU, după Revoluţia din 2011, reuşita împotriva dictatorului Muammar al-Gaddafi, parte din cele cca 400 miliarde Euro şi Dolari depozitaţi de dictatorul libian în mai multe bănci din lume, printre care şi Euroclear Bank din Belgia. Fondul aflat în Belgia a fost eliberat pe semnătura lui Didier Reynders iar banii nu s-au mai regăsit niciodată, chiar dacă s- au sesizat atât ONU cât şi UE. Ba mai mult: transferurile s-au făcut în conturile unor miliţii libiene, care se băteau pentru putere în acea perioada şi care – subit – au dispărut după ce au încasat banii. Una dintre condiţiile pusă de Domnul Didier Reynders respectivelor miliţiilor libiene beneficiare a fost ca întreprinderi belgiene selectate să primească banii reclamaţi încă din perioada Gaddafi. În toata această acţiune de anvergură, Didier Reynders l-a „uitat”’ pe prinţul Laurent al Belgiei (care reclama restituirea a 40 de milioane Euro, pentru care iniţiase, timp de peste cinci ani, mai multe procese – L’Echo, Le Soir – 20 febrtuarie 2019) …”Nu am stiut de cererea Alteţei Sale” declara cu seninătate acelaşi domn Didier. Mai sunt şi altele afaceri în care a fost implicat şi pe care le amintim numai în treacăt: Kazakhgate-Chodiev (RTBF, 29 martie 2018, Solidaire, 23 noiembrie 2016) sau Ambasada de la Kinshasa (Belga – 14 septembrie 2019). Aş spune că politica este pentru domnia sa aşa un fel de paravan, de acoperire. Are un stil balcanic din zona crepuscular – personal – productivă, evident cu cravata…E evoluat!

Charles Michel, fost Prim-ministru al Belgiei şi actualul Preşedinte al Consiliu Europei. În 4 ani de guvernare (2014-2019) a cauzat un deficit bugetar de 12,5 miliarde Euro ! Dumneavoastră, Doamnă Preşedintă a Comisiei Europene, împreuna cu toţi liderii europeni, vreţi să îi daţi bugetul Europei pe mână? Nu mă miră că nu a putut să definitiveze bugetul Uniunii Europene pentru anii 2021-2027. Mai sunt şi oameni care calculează cu atenţie. Cu un buget redus (Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană la 31 ianuarie 2020) doriţi să finanţaţi multe proiecte, să le faceţi să funcţioneze şi să mai ajutaţi şi alte ţări, printre care cele din Africa! Cu „o gaură” de 12,5 miliarde care a lăsat-o în visteria Belgiei (ţară cu 11 milioane de locuitori) va daţi seama de ceea ce este în stare să facă acest domn unui buget destinat zonei UE, cu peste 450 milioane de locuitori? Vă miraţi de ce Marea Britanie a plecat din Uniune? „Nu aveam dreptul să adoptăm nici măcar o lege de protecţie pentru femeile care merg pe bicicletă şi care reprezienta principalele victime de circulaţie în Londra” scria actualul Premier Boris Johnson, la acea vreme primarul Londrei. „Totul trebuie să fie reglementat de la Bruxelles” mai afirma el. Când şi-a prezentat cererea de demisie din Guvernul condus de Doamna Theresa May, Boris Johnosn spunea „ne îndreptam cu adevărat spre statutul de colonie”. A urmat o campanie de denigrare a Marii Britanii în presa din lumea întragă, cu miliarde aruncate pentru a-i scoate din joc pe Boris Johnson şi pe Nigel Farage. Aşa încât, până la urmă englezii şi liderii lor au fost şi sunt eroi, în orice situaţie i-am pune. Economişti teleghidaţi, cu interese obscure, afirmă în permanenţă că Regatul Unit al Marii Britanii fie se va dezintegra, fie se va prăbuşi economic. Un calcul simplul arată că, prin devalorizarea Lirei sterline, aplicată exporturilor, va face ca balanţa comercială să rămână aproximativ egală cu ceea dinainte de Brexit. În ultimul an, Marea Britanie avea o creştere economica de +2,4% PIB în timp ce Uniunea Europeană se situa la +1,6% PIB. Măsurile viguroase şi fără precedent, luate de actualul guvern Boris Johnson vor face din Marea Britanie, în mai puţin de cinci ani, o putere formidabilă nu doar financiară, ci şi economică sau în domeniul inteligentei artifciale.

In tot acest răstimp de căutări, frustrări şi neajunsuri europene, Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al UE pe probleme externe, anunţa într-o video-conferinţă cu miniştrii de externe ai Uniunii Europene din data de 3 aprilie 2020 că Uniunea pregăteşte un „pachet de ajutor financiar” pentru Africa şi alte regiuni vulnerabile, ca răspuns la pandemia COVID-19 şi pentru a preveni revenirea ulterioară a virusului în Europa. Temerile sunt justificate! Degeaba tratăm virusul în Europa, dacă în alte părţi ale lumii acesta continuă să facă ravagii. Iar Africa, având un sistem medical subdezvoltat şi posibilităţi precare de igienă poate deveni rapid o adevărată zonă a morţii. Relaţiile comerciale dintre Europa şi Africa fiind destul de extinse, există pericolul real ca, oricând, virusul să se reîntoarcă rapid în Europa. Problema rămâne de ordin financiar, într-un final. Euro-parlamentarul român Siegfried Mureşan, afirma că bugetul european îşi atinge limita. Astfel, din bugetul alocat de 4 miliarde Euro, 3 miliarde au fost deja atribuite, pe hârtie, pentru a sprijinirea sistemele de sănătate din statele membre. Iar 1 miliard de Euro ar trebui păstraţi ca rezerva pentru a face fata „circumstanţelor extraordinare” cauzate de pandemie. Dilema este de proporţii! Promisiunile europene fără urmări şi fără rezultat, făcute Africii, se ţin lanţ de peste 15 ani. Acesta este motivul pentru care China a devansat economic si investiţional Europa pe continentul african. Strigatul de disperare al Guvernului Maltei din 13 aprilie 2020 este impresionant şi alarmant, în acelaşi timp: „peste 650.000 de oameni aşteaptă să plece de pe ţărmurile libiene spre Europa’”(…)„există toate ingredientele pentru un dezastru umanitar major, posibil să se întâmple, întrucât oamenii disperaţi privesc Marea Mediterană ca fiind singura lor scăpare”…Uniunea Europeană ar trebui neîntârziat să „ajute Garda de coastă libiană, în vederea îmbunătăţirii controlului frontierelor sale, să se asigure, în mod concret, că Libia reprezintă un port sigur pentru debarcarea migraţilor”. Grele momente pentru sărmana Europă!

In urma cu câteva zile Comisia Europeană a anunţat, cu surle, trâmbiţe şi mare pompă mediatică, că a reuşit să constituie un buget de 500 miliarde Euro prin Mecanismul European de Stabilitate (MES) destinat ajutorării ţărilor din zona Euro, lovite de efectele economice produse de Corona-virus. Banca Centrală Europeană a identificat, la rândul ei, cca. 500 miliarde Euro, destinate Băncilor Centrale ale ţărilor membre ale UE. Necesarul pentru refacerea economiei europene, în perioada post-pandemie, este estimat între 1,5 trilioane Euro (Thierry Breton, comisar european pentru piaţa internă) şi, respectiv 2,7 trilioane Euro (Vice-preşedinta CE comisarul Margarethe Verstager). În condiţiile în care Spania estimează la ora actuală că necesarul său de finanţare este de peste 350 miliarde Euro, Italia face estimări de o dimensiune similară, Belgia calculează cca. 100 de miliarde, Franţa de peste 250 miliarde, rezultă că sumele totale ajung la dimensiuni uriaşe, cu mult peste disponibilul avut în vedere. Numai Airbus pierde, în fiecare lună, 1 miliard Euro iar alte corporaţii europene importante înregistrează pierderi similare. Probabil că suma necesară se apropie mai degrabă de previziunea Doamnei Verstagen decât de cea prefigurată de Domnul Breton. Unde vor fi găsiţi toţi aceşti bani? Japonia, care nu a fost (încă) la fel de dur lovita de Corona-virus precum Europa (în acest moment 2/3 din victime sunt înregistrate în UE) a început deja procesul de injectare a cca. 1 trilion de dolari în economia sa. Europa Unita (?!) îşi caută încă banii pe fundul sacului, pe care ar putea, eventual, să îi distribuie. Rata de aprobare a politicii Doamnei Angela Merkel de către electoratul din Germania este de 60% la fel ca şi cea a Premierului Conte din Italia. Preşedintele Macron este plasat în sondaje la nivelul de 61% susţinere publică. Spaniolul Sanchez este singurul care se pregăteşte, în taină, să fie debarcat, fiind contestat de toate partidele politice pentru modalitatea deficitară de gestionare a crizei (are la ora actuală doar 28% rată de aprobare). Comisarul Thierry Breton, cel pe care Parlamentul European nu îl dorea, doar cu câteva luni în urmă, încearcă să salveze Comisia de ineficienţă cronică. Oare? La 6 aprilie 2020 a anunţat crearea unui fond de 160 milioane Euro destinat finanţării unor proiecte din industria comună de apărare şi cercetare, în multiple domeniile, inclusiv industria medicală şi bio-tehnologie. Două zile mai târziu, la 8 aprilie 2020 anunţa lansarea unui nou instrument de finanţare – ESCALAR – care, împreuna cu Fondul European de Investiţii (FEI) oferea „până la 1,2 miliarde Euro, bani destinaţi să ajute companii cu potenţial ridicat de expertiză să crească şi să se extindă în Europa” (…)respectiv „să contribuie la consolidarea suveranităţii economice şi tehnologice a Europei”. Întrebarea care se naşte este când se va pune efectiv în mişcare finanţarea acestor doua programe, dacă la ora actuală nici măcar nu au fost nominalizate proiectele pentru 2019, care sa fie finanţate ?

Şi totuşi câţiva europeni au decis să se mişte rapid. Exemplele sunt multiple şi provin din câteva ţări: în Belgia, guvernul valon, a decis crearea unei societăţi mixte, împreuna cu „DELTRIAN International”, societatea deja existentă, pentru fabricarea de măşti de protecţie. Producţia se va putea extinde şi adapta rapid, în caz de nevoie, şi la alte categorii de echipamente de protecţie. Primele măşti vor fi disponibile începând cu data de 30 mai, capacitatea iniţială fiind de 5 milioane măşti pe luna. Produsele vor corespunde integral normelor de calitate şi securitate sanitară valabile în Uniunea Europeană. Decizia a venit în urma unor experienţe triste survenite în ultimele 45 de zile după declanşarea pandemiei. In primul rând s-a constatat că, asemeni altor state, nici Belgia nu are suficiente măşti de protecţie pentru personalul medical şi sanitar, pentru spitale şi clinicile din întreaga ţară, cu toate contractele încheiate anterior. Cererile transmise pe plan extern au fost fie refuzate, fie neonorate. O întreprindere din Turcia a încercat să escrocheze pur şi simplu, având ca intermediat pe Mahmut Oz, om de afaceri belgian de origine turcă, membru de vază al Partidului Liberal Flamand. Mai apoi s-a constatat, la livrare, pe aeroportul din Bruxelles, că cele 2 milioane de măşti donate de China (unde sunt amplasate nu mai puţin de 90 de firme producătoare) sunt neconforme standardelor CE. Transportul a fost redirectionat de autorităţilor chineze, care au găsit de bună seamă un alt client, poate chiar în Europa, mai puţin exigent. Abundă informaţii că multe ţări membre din Uniunea Europeană, dar şi din afara acesteia sau de peste ocean, au fost nevoite să respingă loturi întregi de echipamente chinezeşti de protecţie anti-Coronavirus sau kit- uri de testare întrucât erau neconforme cu standardele în vigoare. Mai apoi au fost cazuri în care marfa achitată a fost pur şi simplu redirecţionată spre cu totul alt beneficiar, care a achitat mai mult… În paralel au avut loc şi operaţii umanitare de „seducţie” ale Chinei, prin transmiterea unor cantităţi simbolice de echipamente, însoţite de o mediatizare greu de imaginat. Acţiunile nu sunt atât de ciudate, dacă ţinem cont de faptul – cert – să noul virusul îşi are originea în China. Mai mult: la ora actuală, autorităţile de la Beijing încercă să facă uitat acest aspect esenţial, inclusiv prin campania de ştiri de dată recentă, potrivit cărora toate cazurile care s-ar mai înregistrat în China în luna aprilie ar fi de import (sic).

Tot în aceeaşi zonă de veşti bune aflăm ca Doamna Angela Merkel, cancelarul Germaniei, a făcut un apel la toţi liderii europeni să o ajute în sectorul agricol. Toţi cetăţenii europeni, care doresc să ajute agricultura şi recolta Germaniei, care se prăpădeşte pe ogoare, sunt mai mult decât bine veniţi. La 09 martie 2020 „1.500-2.000 de persoane au luat cu asalt Aeroportul Internaţional din Cluj-Napoca (România) pentru a se îmbarca în cursele charter spre Germania” (CorectPolitics- SR Stanescu). România închisă s-a redeschis la strigătul de ajutor al Germaniei (până la acea data tot transportul aerian internaţional era blocat la sol). Important este să putem reveni la o viaţă normală, împreună cu poporul prieten german, se spune. Zeci de mii de persoane sunt deja la lucru în fermele agricole germane. Popoare ale Europei, din toate colturile continentului, luaţi exemplu! Cei vreo trei milioane de turci germanizaţi şi milionul de imigranţi (descrişi acum vreo cinci ani ca „imediat integrabili”) unde sunt distinsă Doamnă Cancelar? Sunt doar beneficiari de ajutoare sociale sau îi ţineţi ca să îi promovaţi direct în posturi de răspundere? Prăbuşirea vine întotdeauna din interior, ne-a arătat istoria lumii!

Şi o ultimă veste bună: „Provincia Shenzhen (China) a anunţat că a devenit primul oraş chinez în care au fost interzise vânzarea şi consumul cărnii de câine și de pisică” (BBC la 02 martie 2020). Asta pentru credulii care afirmă că Progresul omenirii stă în China …!

Concluzii

1. Globalizarea este un proces multi-direcţional şi multi-dimensional la nivel planetar, care pune indivizi si societăţi în corelaţie pe mai multe nivele operaţionale: intensificarea schimburilor comerciale şi economice, intensificarea si multiplicarea de fluxuri financiare, intensificarea schimburilor culturale, accelerarea fluxurilor de capital umane, dezvoltarea de noi fluxuri tehnologice şi mecanisme de producţie industrială. Aceasta pluri-dimensionalitate a condus la o creştere economica la scară planetară, fără precedent. Pe scara reductibila mergand pana la esenta globalizari putem spune ca globalizarea este un proces normal evolutiv si se prezinta ca o prelungirea a dorinţei umane de acumulare permanenta, de control şi competiţie. Globalizarea nu a căzut din cer şi nici nu s-a întrupat din spuma mării, asemeni Simonettei Vespucci din tabloul lui Sandro Botticelli. Evoluţia Chinei şi a multor alte ţări mari sunt rezultatul acestui fenomen politic, economic, social şi cultural fără precedent. Totul este să intri în joc. Mai devreme sau mai târziu cu toţii vor fi parte din acest fenomen de ordin global. Apoi nu mai poţi ieşi. Corona-virusul a dat o lovitura dură şi neaşteptată prin încetinirea vitezei procesului de globalizare în sine. Cu siguranţa fluxurile se vor redistribui şi se vor reface diferit în perioada post-pandemie. Într-o printr-o fază fluxurile economice şi comerciale se vor recalibra, se vor regionaliza dar nu în mod definitiv. Nu cred că Wall Street va înceta să mai investească în diamantele sau în aurul din Africa de Sud sau din Canada sau în petrolul saudit, irakian, sirian etc. Sistemul educaţional universitar britanic este alimentat în proporţie de 70% de tineri care vin din Asia, şi, mai nou, preponderent din China. Pentru Marea Britanie ar fi un dezastru dacă tinerii care vin pentru a studia ar dispărea dintr-o data. Iar asiaticii să renunţe de bună voie sau să nu mai aibă acces la tehnologie, imaginaţie şi inovaţia celor care au accelerat procesul de globalizare si le-a deschis ochii? Aşa ceva nu este posibil. Pentru simplul motiv să ambele părţi au devenit dependente, una de alta. Deci fenomenul de globalizare va continua însă în alţi parametri, ce vor fi redefiniţi în perioada post-pandemie şi care se întrevăd oarecum.

2. Problema centrală pe care Occidentul o descoperă acum este că nu poate face faţă unei probleme de dimensiunea Corona-virusului, oricare ar fi tipul problematici; fie de ordin medical, de resurse naturale, în producţia industrială, în securitatea tehnologică, protecţia mediu înconjurător… Delocalizându-şi în mare proporţie industria de medicamente în Asia, Occidentul s-a vulnerabilizat impardonabil. In condiţii de normalitate acest fapt nu s-ar fi evidenţiat. Dar în momentul în care asiatici, europeni, africani, americani au cu toţii nevoie acută de acelaşi tip de produse în acelaşi moment apare dilema: Noi sau ei? Chestiunea banilor trece pe planul doi şi rămâne numai cea de supravieţuire. În al doilea rând, chiar şi în condiţiile în care producţia finală a rămas în continuare în Europa sau în Statele Unite, Occidentul nu (mai) dispune de substanţele active necesare pentru productia de medicamente. Producătorii de substanţe active sunt mai nou doar în Asia sau Africa. Partea pozitiva este ca UE a devenit brusc conştienta că devine vital să-şi aducă înapoi nu doar cercetarea, ci şi producţia de bunuri considerate strategice sau de securitate continentală. În asemenea condiţii reinstalarea, respectiv repornirea liniilor de producţie din industria farmaceutică în Europa este o soluţie cu aplicabilitate imediată. Orice acord comercial, care va fi semnat în viitor de Uniunea Europeană, va trebui să includă condiţionalităţi ferme, formulate în termeni juridici clari şi extrem de protectivi în favoarea ţărilor membre ale Uniunii. Subvenţionarea industriilor care revin pe continent ar fi un alt pas importat de făcut (asta ar însemna ca o parte din milionarii şi miliardarii lumii să câştige mai puţin). Un alt schimb major de operat ar fi instalarea unui singur Mecanism Financiar care sa facă faţă unor astfel de situaţii.Mecanismul in cauza nu ar trebui sa dea un drept de veto nici unei tari membre, aşa cum este pentru MES, şi să fie extins la toate ţările membre ale Uniunii Europene. În plan mai larg, politica şi economia Uniunii Europene ar trebui să plaseze Africa ca zonă de acţiune prioritară ceea ce ar dezamorsa multe din tensiunile şi problemele actuale, nu în ultimul rând o parte semnificativă din presiunea migraţionistă. Este dată aşadar şansa reală ca Uniunea Europeană să rezolve mai multe probleme acumulate în timp, printr-un singur pas. Istorii politice diferite, care au evoluat pe parcursul a multe secole au condus, în mod evident, la apariţia de culturi politice diferite. Transpus la nivelul populaţiei, spirit civic, valori morale şi principii existenţiale, diferite de la o ţară la alta(ex. valoare cu privire la munca, la mediu înconjurător, la disciplina, la familie…). Diferenţa este vizibilă atât între populaţiile ţărilor membre fondatoare ale Uniunii cât şi între populaţiile ţărilor din sudul şi respectiv din nordul continentului, ca să nu mai vorbim despre ţările intrate la început de secol XXI în Uniune şi restul continentului. Prin prisma crizei pe care o traversăm se disting de acum trei Europe distincte (în trecut se vorbea despre o Europă cu două viteze). Evident că avem cel puţin trei lideri de conjunctura reali şi unul impus la „masa verde”. Cel impus prezintă lipsuri majore de iniţiativă, viziune şi forţa de caracter. Starea de fapt este generatoare de dezorganizare şi indisciplină. Inutil de spus că dezorganizarea generează, la rândul ei, pierderi de bani, timp şi resurse şi, nu în ultimul rând, de vieţii omeneşti, aşa cum se poate vedea în ultimele două luni. Dezorganizarea şi indisciplina se remarcă şi din modul în care politicul european acţionează. Îşi propune obiective cu miză mică, într-o lume care se prăbuşeşte. Atâta timp cât Uniunea nu devine o entitate politica omogenă şi unitară nu putem să ne gândim la solidaritate decât în termeni limitativi, modeşti. Solidaritatea europeană funcţionează până la bani, aşa cum ne-a demonstrat recent Corona-virus! Conştientizarea este un proces evolutiv… cu condiţia de a rămâne deschisi procesului de schimbare. Nu am aceasta impresie în ceea ce priveşte Europa. Perdelele de fum pe care le arunca, ca în cazul Brexit, nu i-a ameliorat imaginea. Clasa politică europeană, este uşor influenţabilă, fără o legătură structurală cu realitatea de pe teren şi, mai ales, fără coloană vertebrală. Când nu îşi identifică interese clare, atunci stigmatizează contracandidaţi sau partide politice oponente ca fiind populişti (Italia,Ungaria, Germania, România, Venezuela etc etc). În schimb, dacă au interese, de partid, de grup sau chiar naţionale, aceleaşi partide sau personalităţi politice reclamă instantaneu calitatea de „adevăraţii democraţi şi apărători ai legii”. Aceeaşi versatilitate o manifestă şi atunci când fac disocierea între „Armate de eliberare” (Siria, Libia, etc.) şi „Grupuri teroriste organizate”. Dar cel mai bine se reflecta „verticalitatea” politicii europene în acţiunea desfăşurată de-a lungul a peste două decenii în Africa. Rezultatul este omniprezent, vizibil şi tangibil: „oamenii disperaţi privesc Marea Mediterană ca fiind singura lor scăpare”… pentru a ajunge la limanul mult visat, la tărâmul făgăduinţei, care rămâne Uniunea Europeană. Peste 90% dintre cei care-şi riscă viaţa pe o asemenea cale au o motivaţie pur economică. Aşa zisele politici de stabilizare şi dezvoltare promovate au eşuat lamentabil. Iar rezultatul? Milioane de imigranţi invadează continentul european, în flux neîntrerupt. Ocazional sunt aranjate în culise acţiuni umanitare (vezi cazul „Ocean Viking”) prin care se salvează, cu adecvată punere în scena mediatică, şi câteva zeci de imigranţi. Politicul european îşi mai atârnă pe piept câteva medalii, pentru a arăta lumii întregi compasiunea creştină şi iniţiativele umanitare, destinate efectelor şi niciodată cauzelor. Apoi totul se reia de la capăt…

3. Ne aşteptam ca, în această criză, să vedem sau măcar să distingem şansa de a avea un lider al societăţii noastre Occidentale. Normal ar fi fost să avem asemenea personalităţi de încredere la nivel mondial. O ţară se pretindea într-o postură de conducere de câteva decenii. Celelalte fie o ignora, fie îi minimalizează leadershipul, justificat sau nu. Competiţia este în curs între veleitari iar moartea ne bate la uşa. Formula existenţei unui Consiliu Mondial care sa abordeze probleme de dimensiunea Corona-virus nu este agreată de unii deoarece vine din partea unui lider căruia Occidentul nu vrea sa îi recunoască nici rolul nici locul. Eterna problema: aroganţă şi vanitate la cel mai înalt nivel. Dar ce avem totuşi? Organizaţia Naţiunilor Unite – o anexa inoperanta şi fără rezonanţă. Consumatoare de bani şi generatoare de birocraţie lipsită de eficienţă, care nu are suficienţe resurse ca să implementeze programe, dar are suficienţi bani ca să nu dispară. Aşa că vegetează într-un fel de tolerare – las-o încolo, că cine ştie în ce putem transforma „animalul” ăsta mai târziu, dacă vom avea nevoie de o legitimare universală… Şi alte organizaţii internaţionale sunt în aceeaşi ipostază: de exemplu Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO) s-a poticnit şi a devenit nefuncţională atunci când o singură ţară nu a mai avut nevoie de ea. Sau Black Sea Economic Cooperation Organisation ( BSEC). Sloganul „America first” putea fi transformat, foarte uşor în „We Stand Together”. Preşedintele Trump a eşuat, tocmai când ar fi trebuit să câştige. Să fie acesta Waterloo-ul lui Trump ? Încă nu se ştie. Important este ca Statele Unite au eşuat la capitolul de leadership mondial. America – You Missed the Point !

4. Virusul Corona a apărut în China. Are specificitatea, cel puţin până când comunitatea ştiinţifică internaţională va confirma definitiv, că s-a transmis de la animal la om (în cazul nostru de la liliac – via pangolin sau alt mamifer – la om). O mare parte a populaţiei chinezeşti este încă tributară reţetelor alimentare ancestrale, în care „delicatese” sau „trufandale” sunt printre altele pangolinul sau liliacul, cărora le sunt atribuite efecte afrodiziace. Mâncatul cărnii de câine, pisică, maimuţă, lăcuste sau alte animale necomestibile pentru cea mai mare parte a populaţiei din Occident, fără o minimă preocupare pentru igienă, respectiv ceea ce noi denumim siguranţă alimentară, expune permanent la transmiterea unor noi maladii. În asemenea context trebuie văzută şi declaraţia Preşedintelui American, Donald Trump, care spunea că „avem de-a face cu un virus chinezesc”. Mai apoi Domnia Sa s-a corectat, vorbind de virusul „provenit din Wuhan”. Chiar şi aşa, în cadrul reuniunii G20 din 26 martie 2020 liderii mondiali nu s-au pus de acord în privinţa denumirii noului virus. Confuzia este totală, cu atât mai mult, cu cât în urmă cu doi ani de zile, un alt virus descoperit atunci a fost botezat tot COVID, dar cu o altă specificaţie virologică. Cine vrea să semene confuzie? Uniunea Europeană, care, ca de obicei este împotriva Preşedintelui american pentru că în ultimii 4 ani, de când este la cârma SUA, a făcut să i se plătească facturi substanţiale? Internetul seamănă confuzie încontinuu, prin referiri la denumire şi la alte virusuri similare. Eu mă întreb de ce atâta bătaie de cap, atâta vreme cât noul virusul a apărut în China? Şi ciuma din Evul mediu tot de acolo a provenit şi nimeni nu se mai agită din cauza asta. Iar Gripa spaniolă care – dovedit ştiinţific – îşi are originile din SUA, s-a extins mai apoi în Franţa. A rămas în istorie cu denumirea de „gripă spaniolă” deoarece Spania a fost singura ţară care, fără constrângerile cenzurii de război, a publicat în presă informaţii relative la epidemie, care izbucnise în anul 1918 şi a făcut apoi ravagii un an mai târziu, în 1919. În cazul nostru, noul virusul care a dus la actuala pandemie a apărut în China şi tot acolo au fost publicate primele rapoarte. O parte a mass-mediei internaţionale are o cu totul alta opinie. Nu am expertiza în domeniul botezurilor de viruşi sau de planete dar observ ca denumirea unei planete, stele sau uragan se dă de Organizaţia Mondiala Meteorologica sau de Uniunea Internaţională a Astronomilor astfel încât „numele atribuite să fie mai uşor identificabile decât termeni tehnici sau ştiinţifici”. Dacă lucrurile stau aşa, atunci să fie oare de mirare de ce China nu accepta denumirea de „virus chinezesc”? Să înţelegem că este o chestiunea de imagine şi pierderi economice care ar rezulta? Oricum acestea vor veni în orice circumstanţă pentru China. Creşterile economiei ei în acest an, în 2021 şi mai apoi nu vor mai putea fi cele din ultimi 20 de ani. În acelaşi timp Occidentul o acuza adesea pe nedrept de furt intelectual şi tehnologic. Când întreprinderile occidentale au decis să mute în China activităţile lor de producţie şi, beneficiind de mâna de lucru ieftină şi numeroasă, să se îmbogăţească de 100 de ori mai mult decât dacă rămâneau în ţările lor de origine, au consimţit de facto să renunţe la drepturile lor intelectuale şi la transferul de tehnologie către societăţile chineze. Chiar dacă de cele mai multe ori cedarea de know-how nu s-a făcut cu acte în regula, de dragul beneficiilor uriaşe a fost închis nu doar un ochi ci ambii… Globalizarea a făcut din China ceea ce este în prezent iar „virusul chinezesc” o va aduce, probabil, la dimensiunea ei reala.

5. Festinul European se pregăteşte. Se ascut cuţitele şi se fac strategii post- pandemie. Fiecare ţară încearcă să îşi recupereze ce a pierdut şi nu a avut din bugetul european cu greu cârpit (unele ţări, în credinţa lor nemăsurată de echitate şi corectitudine chiar nu o fac şi aşteaptă „lumina” sau un ghid încă de la Bruxelles). Italienii îşi ascut mintea încercând să devină şi mai abili în procesul de atragerea fondurilor din diverse programe europene (sunt consideraţi ca având cea mai mare rată de accesibilitate la fondurilor europene atât pentru Italia cât şi în calitate de consultanţi pentru alte ţări) si studiaza cu atentie „listele paradiselor fiscale”. Francezii mizează pe Pactul de Agricultura Comun pe care vor încerca să îl stoarcă la maxim şi pe câţiva oameni politici, de sorginte francofonă, aflaţi la cârma instituţiilor europene. Iar spaniolii vor aduce pe pieţele europene roşii şi alte legume crescute cu viteza luminii în eprubete pline cu soluţii, pentru a hrăni o Europa deja obosită genetic. Poate numai asta să ne schimbe ADN-ul. Asta este Europa şi nu putem să ne depăşim nivelul!

24.04.2020

Din Bruxelles, PhD Profesor Vasile Neacsa, office@riboh.eu

NICIUNUL din actualii deputați nu merită să mai ajungă vreodată în Parlamentul României! Această pată ar trebui să îi urmărească toată viața!

Parlamentul României, paralizat de pandemia COVID-19, a reușit să introducă în procesul legislativ un act care atacă direct interesul național al statului român, prevăzut de Constituție. Stând în casă vom constata că „afară” s-a modificat? Statul român a fost surprins strategic, ridiculizat și aproape de șah mat, după ce și-a pus în pericol relațiile bune cu parteneri strategici, prin neacceptarea statului Kosovo.

În luna decembrie 2019, atunci când întreaga capacitate de judecată nu ne era afectată de teribilul SARS CoV-2, în Parlamentul României se depunea un document, un act prin care se dorea legiferarea procesului de obținere a autonomiei unei părți din teritoriul național al României. Documentul a fost înregistrat și a început procedura legislativă.

Deficiențele în procesul de înregistrare a documentelor la nivelul Parlamentului României s-au dovedit periculoase pentru statul român. Înregistrarea un document care este un atentat la statutul de stat unitar poate fi justificată printr-o lipsă de reglementare, ceea ce nu scuză întru totul atitudinea celui care a operat înregistrarea, acesta sau aceasta fiind cetățean român.

Întrucât importanța respectării Constituției este evidentă, unul dintre obiectivele majore ale tuturor structurilor statului este apărarea Constituției, iar un serviciu de informații are chiar o structură destinată acestui obiectiv. Cum de nu a sesizat nimeni, în ce fel a fost mascat acest document (dacă a fost!), de ce nu a fost nicio reacție? Greu de spus, mai ales că noi toți avem încredere în cei care veghează pentru securitatea României.

Documentul a primit aviz negativ de la Consiliul legislativ. Cu toate acestea, procesul legislativ a continuat și s-a ajuns ca în 28 aprilie 2020, proiectul să fie adoptat, prin procedură tacită de către Camera Deputaților. Așadar, surprinși sau mai puțin surprinși, deputații au aprobat un document, pe care mai apoi îl critică vehement pe posturile de știri. Desigur, principala vină este a COVID-ei!

Toți deputații, indiferent de partidul politic sau categoria socială din care provin, au depus un Jurământ atunci când au intrat în Parlament. Ei sunt reprezentanții noștri. Niciunul nu a reacționat înainte de a se împlini termenul, astfel încât să stopeze un demers antiromânesc. NICIUNUL nu merită să mai ajungă vreodată în Parlamentul României! Ar trebui ca această pată să îi urmărească toată viața!

Foarte probabil, Senatul va corecta această eroare majoră, dar cu ce preț! După ani în care România a rezistat presiunilor din partea partenerilor de a recunoaște Kosovo, după oportunități ratate pentru respectarea unui principiu stabilit prin Constituție, statul român este surprins. La fel de surprins că autostrăzile realizate în România se opresc în această regiune a României, că oficiali ai statului vecin își organizează activități sau participă la activități organizate de autorități locale, fără să fie însoțiți de oficiali ai statului român, sau că la nivelul tuturor instituțiilor s-a produs o epurare etnică, favorizată de hazardata lege privind poliția locală.

Momentul, aparent favorabil celor care au făcut demersul, se poate întoarce împotriva lor, printr-un efect de bumerang. În România, mișcările radicale, naționaliste nu au avut priză la public. Criza economică în care am intrat, frustrările „statului în casă” și a luptei cu un inamic nevăzut ar putea genera o efervescență a radicalismului și a naționalismului, căreia doar un motiv îi lipsea. Acum l-a primit, mai mult decât era necesar.

Dă Doamne minte tuturor celor ce trăiesc pe pământul României!