„Festinul European se pregăteşte. Se ascut cuţitele şi se fac strategii post- pandemie. Fiecare ţară încearcă să îşi recupereze ce a pierdut şi nu a avut din bugetul european cu greu cârpit (unele ţări, în credinţa lor nemăsurată de echitate şi corectitudine chiar nu o fac şi aşteaptă „lumina” sau un ghid încă de la Bruxelles).” – profesor dr. Vasile Neacșa
Uniunea Europeană dă un nou examen în lupta cu SARS CoV-2. Polarizarea se adâncește, populismul se manifestă de ambele părți. Ce s-a făcut efectiv, cum se văd acțiunile din alte capitale, nu doar de la București, cum vede un român aflat la Bruxelles acțiunile instituțiilor Uniunii? Am primit acceptul domnului profesor dr. Vasile Neacșa de a-i publica articolul. Îi mulțumesc că mi-a oferit șansa de a împărtăși pe această cale analiza sa foarte realistă.
Meditaţii europene necenzurate
Oricâte video-conferinţe vor mai avea loc de acum înainte, liderii Unitei Europe (?!) nu vor ajunge la o înţelegere cu privire la înfiinţarea şi lansarea pe piaţă a Eurobond-urilor sau, aşa cum le-a numit mai nou ministrul francez al finanţelor şi economiei, Dl. Bruno La Maire, Corona-bond. Chiar daca in trecutul indepartat bound-urile au avut succes in USA (1870) si Anglia ( 1751, 1916- cunoscute sub denumirea de „consol”) in present nordul Europei nu le vrea.
Pentru a doua oară, după 2005, atunci când Franţa şi Olanda au votat împotriva adoptării Tratatului Constituţional European, am eşuat la capitolul unitate. Greu de evitat afirmaţia lui George Friedman potrivit căreia „Uniunea Europeană va continua să devina din ce in ce mai nesemnificativa”. Se vede simplu cum pieţele financiare internaţionale reacţionează în mod diferit la cererile de împrumuturi, formulate de o ţară sau alta din UE. Dacă la ora actuală, Germania poate împrumuta bani cu o rată negativă a dobânzii (-0,40%), Italia are posibilităţi limitate pentru împrumuturi similare si i se solicită o dobândă de 2,4%.
„Cu toţii trebuie să ţinem minte că Uniunea Europeană nu este o singură ţară” (afirmaţie făcută la 8 martie 2020, de către Comisarul European pentru sănătate, Dna Stella Kyriakides).
Începând din anul 1990 vântul suflă mai întotdeauna în favoarea Germaniei, adesea ajutat sau instrumentalizat. Direcţia însă a rămas cam aceeaşi, de peste un secol şi jumătate.
Reunificarea Germaniei (1990), dezmembrarea Iugoslaviei (1992), consolidarea economico-financiară a noului stat german reîntregit (1991-2001), apariţia unui buget substanţial de apărare naţională, pentru prima dată de la sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial (2001), ocuparea principalelor poziţii de conducere în cadrul instituţiilor europene – toate denotă o planificare riguroasă şi un pragmatism desăvârşit. În prezent Germania are cele mai bune programe de cercetare din Europa în domeniul bio-tehnologiei şi deţine cele mai performante industrii farmaceutice şi de echipamente medicale (chiar dacă, mai nou substanţele active pentru medicamente sunt importate preponderent din Asia). Banii nu au fost şi nu sunt o problema pentru Germania din 1871 până în prezent! Un cocktail de pragmatism investiţional, disciplină la nivel personal (grefată pe autoritatea militară, exersată de-a lungul timpului în Prusia, Bavaria sau celelalte entităţi statale dinainte de secolul 19), sistem administrativ şi birocratic suplu, stabil, riguros şi eficient i-a plasat pe germani permanent în elita mondială. Deci: De ce să fie Coronabond garantat de Germania? – se întrebă cancelarul Angela Merkel.
Un alt exemplu, Olanda, un alt mare pragmatic european, cu buget de austeritate quasi permanent de-a lungul timpului a fost şi este condusă permanent de lideri pragmatici, care ţin finanţele ţării cu mână de fier. La 3 aprilie 2020 un sondaj de opinie, realizat în Olanda, arăta că 2/3 din populaţia ţării aproba politica urmată de Premierul Rutte. Şi asta în ciuda faptului că Preşedintele Băncii Centrale Olandeze, Dl. Klaas Knot spunea: „Acesta este un test pentru zona Euro”… „Când vedeţi ce se întâmplă acum cu Corona-virusul în ţări precum Italia şi Spania, mi se pare extraordinar de logic apelul la solidaritate”. Iar predecesorul sau, Dl. Nout Wellink declara: „Dacă întreg sudul se prăbuşeşte, nordul bogat încetează să mai existe”. Mai adăugam Grupul celor 66 de parlamentari europeni (D66) condus de Rob Jetten care, într-o scrisoare deschisă adresată CE, Parlamentul European (PE) şi ziarelor din întreaga lume, scria, „Olanda s-a îmbogăţit prin UE. Acum, că locurile de muncă şi veniturile sunt în joc, în toată Europa, din cauza crizei corona-virusului, nu ne putem lăsa prietenii să se sufoce”. Am mai adăuga declaraţia fostului preşedinte al Comisiei Europene, Jacques Delors, care afirma că lipsa de solidaritate între şefii de stat şi de guverne „reprezintă un pericol mortal pentru Uniunea Europeană”. Imperturbabili însă nici Rutte şi nici ministrul său de finanţe, Hoekstra, nu îşi schimbă direcţia, în ruptul capului. Ţinând cont de faptul că alegerile din Olanda vor avea loc peste un an de zile, înţelegem imediat care este viitorul Corona-bond-ului.
Luand in consideratie aceste doua tari, care se opun vehement la aparitia Corona- bound-urilor, la care se mai adauga Austria, Finlanda si Suedia, reuniunea din 23 Aprilie s-a deschis fara prea multe sperante. Daca eventuale solutii inventive erau sa apara, acestea trebuiau sa vina tot din partea tarilor din Sudul Continentului. Conte (Italia), Costa (Portugalia), Sanchez ( Spania) si Macron (Franta) doresc sa se ajunga repede la o intelegere asupra sumei si formei de atribuire. In afara mecanismelor de finantare, peste alte mecanisme deja existente, care sunt propuse, greoaie si mult prea birocratice, se face propunerea ca bugetul UE pe 2021-2027 sa fie recompus in consecinta. Din fericire, pentru Presedintele Consiliul Europei, Dl. Charles Michel, bugetul nu a fost adoptat la reuniunea din Februarie a.c. Nordul continentului in frunte cu Olanda propunea ca bugetul sa nu depaseasca 1% din PIB-ul fiecarei tari membre. Sudul continentului, in frunte cu Franta, propunea 1,2%. Negocierea nu a condus la nimic si a fost inregistrat esecul Conferintei. In 23 Aprilie leaderi celor 27 tari membre cad de acord ca pe 6 Mai a.c, Comisia Europeană sa prezinte un proiect de propunere pentru un nou buget pe termen lung, inclusiv un plan de finanțare a redresării economice din criza coronavirusului. Deja un pas important a fost facut; aparent leaderi au fost de acord ca la bugetul UE sa fie adaugat un plan de finantare relativ la coronavirus ! Presedinta CE Dna. Ursula Von der Leyen estima necesarul la 2 trilioane de euro cu remarca ca „Estimările actuale ale nevoilor ne determină să credem că va fi necesar un plafon al resurselor proprii de aproximativ 2% din PIB timp de doi sau trei ani în loc de 1,2 la sută actual.” Lovitura destabilizatoare, care a facut ca reactii adverse sa nu apara, a fost cand leaderi au inceput sa vorbeasca despre necesitatea ca societatile care se gasesc in ‚’’paradise fiscale’’ sa nu beneficieze de sprijin din partea satului. Cu mentiunea, sprijinita de Clubul de la Roma, introduceri pe lista ‚’paradiselor’’ a Olandei. (propunerea fiind deja o prelungire a declaratiei facute de Bruno Le Maire, Ministrul Economiei si de Finante al Frantei de acum 2 zile). A doua mare dilema a Sudului, asa cum spuneam, este sub ce forma ajutorul financiar sa fie acordat: imprumut sau subventie ? Evident Premierul Italiei, Conte, sustinut de Franta, Portugalia si Spania spunea ca subventiile „sunt esențiale pentru a păstra piața unică, condiții de concurență echitabile și pentru a asigura un răspuns simetric la un șoc simetric”. Iar Dna. Von der Leyen concluziona prin necesitatea „găsiri echilibrului corect între subvenții și împrumuturi”.Olanda a fost numai ochii si urechi pe tot parcursul video-conferintei ! Totul se va juca in 6 Mai cand din nou va avea loc o noua intalnire virtuala intre leaderi. Difereneta dintre 1% si 2 % din PIB este halucinanta iar necesarul de reconstructie economica european in acest moment este de 2 trilioane euro.Cu siguranta ca suma va depasi lejer intr-un final 3 trilioane euro. Nu stim exact pana cand va dura pandemia si care sunt pierderile cauzate. Nimeni nu le poate calcula deocamdata, poate numai intreband oracolul de la Delfi ! Deja se aud voci care spun ca ar fi fost mai practica o intalnire fizica decat virtuala. Compromisul cere contact uman. Timpurile nu permit Dle Prim-Ministru Rutte ! ’’Portocala mecanica’’ isi pregateste atacul care va incepe in 6 Mai in timp ce Conte si ai lui, cauta posibilitati juridice „extraordinare” pentru a modifica liste paradisiatice imaginare.
In finalul video-conferintei cu referire la ‚’’Conferinta despre viitorul Europei’’, leaderul Spaniol Sanchez vine cu o propunere fara nici o miza. Conferinta, care trebuia sa aiba loc in 9 Mai a.c si a fost amanata sine-die, sa se numeasca, ’’Conferinta asupra viitorului lumii dintr-o perspectivă europeană’’. Complect depasit de managementul defectuos pe care la impus in Spania cu referire la virusul ucigator, Sanchez incearca sa salveze aparentele in fata compatriotilor sai .
Acum, că a venit vorba despre capacitatea de luare a deciziilor în sânul Institutiilor Europene, aş aminti numai în trecere modalitatea greoaie, dar explicabilă, de reacţie: istorii politice diferite au condus la aparitia de culturi politice diferite.
În timp ce Comisia Europeană, la început de criză, se bâlbâia în luarea unei decizii pentru a indica o direcţie unită şi comună de combatere a virusului, Suedia, Olanda şi într-o primă instanţă Germania, îşi aleseseră o strategie proprie. În tot acest timp, Comisia s-a axat în principal pe o polemică „low cost” cu preşedintele american Donald Trump, mult mai pragmatic decât cei 27 comisari europeni (a închis frontierele cu China şi UE în numai 24 h, fără să îşi anunţe omologii decât după ce măsura a devenit efectiva). Cele trei ţări europene sus-menţionate n-au mai aşteptat niciun semnal de la un Bruxelles ezitant, au decis sa nu impună un blocaj complet al liberei circulaţii, cu toate riscurile aferente. După numai o săptămână Germania, simţind pericolul după reevaluarea situaţiei (poziţie geografică, număr de imigranţi, demografie) a trecut la varianta clasică de auto-izolare. Marea Britanie (chiar dacă nu mai este stat membru al Uniunii Europene de la 31 ianuarie 2020) a încercat să aplice schema de libera circulatie. Experţii britanici au evaluat iniţial Covid-19 ca reprezentând „un risc moderat pentru societate”. 10 zile mai târziu datele statistice şi evoluţia situaţiei de pe teren le-au arătat că nu se pot compara cu Germania, Suedia sau Olanda. „O mare parte din industria bio-tehnologiilor și de diagnostic se afla în Germania” afirma „The Times”. Costul plătit, la nivel uman, pentru scurta întârziere a fost destul de ridicat şi asta nu doar datorită lipsei de tehnologie şi echipamente în cantitate insuficientă, dar si a ironiei proverbiale britanice faţă de efectele pandemiei. Devine însă tot mai clar că multe se vor schimba în politica britanică post-pandemie şi post-UE. Observând tenacitatea Premierul Boris Johnson, nu am nici o îndoială că Marea Britanie va reveni repede la un nivel competitiv înalt pe plan mondial. Nu ştim dacă este cazul şi pentru cea mai mare parte a ţărilor membre ale Uniunii Europene!
Tot referitor la strategia privind combaterea şi ieşirea din criză a UE putem vorbi şi de iniţiativa Comisiei Europene din 25 martie 2020 şi anume de a lansa un „ghid de ieşire” (foaie de parcurs) din starea de blocaj provocată de Pandemia actuală. După aproape două săptămâni de „căutări intense” purtătorul de cuvânt al Comisiei, Dl Eric Mamer spunea la 7 aprilie 2020: „…comisarii se vor concentra pe foaia de parcurs pentru ieşirea (din criză) care va fi adoptată mâine”. „Doamna Preşedinte Ursula von der Leyen va explica personal reporterilor „foaia de parcurs”. De menţionat mai este faptul că poziţia Comisiei s-a făcut in cunostiinta de cauza că Republica Cehă, Austria şi Danemarca anunţaseră deja propriile măsuri de relaxare de cateva zile. ”Foaia de parcurs” comună europeană nu a mai fost explicată niciodată, pentru simplul fapt că comisarii europeni si ţările membre nu s-au putut pune de acord. Astfel, diviziunile între comisari, pe de o parte, respectiv între Comisie şi guvernele ţărilor membre, pe de altă parte, devenise nu numai palpabile în interiorul Comisiei, dar şi publice. O săptămână mai târziu documentul a fost rebotezat „Foaia de parcurs european pentru ridicarea măsurilor de îngrădire a COVID-19”. Documentul, fără importanţă de altfel, deoarece în afară de ţările enumerate mai sus şi altele şi-au luat propriile măsuri de ieşire din lock-down, încearcă să ne sugerează că la nivelul Comisiei Europene sunt iniţiate măsuri, în spirit de unitate.
Dar ţintele mici şi „slabe” sunt cele mai adecvate pentru deturnarea atenţiei de la lipsa de leadership. Ungaria devenise una dintre acestea. In 2018, Comisia Europeană a condamnat-o pentru măsurile legislative de limitare a „independenţei sistemului juridic, al mass-mediei şi a învăţământului universitar”. Conform surselor oficiale ungare, o coaliţie periculoasă formata din miliardarul Görg Sörös – şi domnul Timmermans, comisar european şi actual vice-preşedinte al Comisiei Europene, ar fi subminat autoritatea de stat ungară. Aceeaşi coaliţie ar fi încercat „sa impună acceptarea unei cote de imigranţi”, atitudine intolerabilă pentru guvernul şi populaţia Ungariei (în anul 2018 un sondaj de opinie realizat în Ungaria indica faptul că cca. 70% din populaţie susţinea politica promovată de premierul ungar care, de altfel, a şi votat în Consiliu împotriva atribuirii unei cote de imigranţi). În consecinţă Ungaria a fost silită să adopte o astfel de poziţie, de modificarea legislativă, interpretată a „nu contraveni Art. 2 din Tratatul Uniunii”. Alte câteva evenimente care au urmat au determinat Partidul Popular European (PPE) să ceară suspendarea FIDESZ din familia sa politică. Suspendarea nu s-a realizat. Urmare a alegerilor din luna mai 2019, Premierul ungar, Viktor Orban, a decis să sprijine prin vot formarea noii Comisii Europene şi a făcut cunoscută poziţia sa, înainte de vot, preşedintei desemnate, Ursula von der Leyen. Istoria va consemna că cele 11 voturi ale FIDESZ au înclinat balanţa pentru ca noua Comisie Europeană să obţină o fragilă majoritate (Comisia a trecut pragul cu numai 9 voturi peste minimum de voturi necesar).
La 10 Decembrie 2019 a avut loc a doua audiere a Ungariei cu privire la schimbările legislative, operate în anul 2018. Între timp o noua condamnare formulată de Curtea de Justiţie Europeană (CJE) împotriva Ungariei, a Republicii Cehe şi Poloniei, referitoare la refuzul acestor state de a accepta cotele de imigranţi impuse de Bruxelles, a avut loc. Toate cele trei state votaseră în Consiliu împotriva atribuirii de cote obligatorii de imigranţi. În faţa aşteptărilor şi promisiunilor neonorate de Bruxelles (Prim-ministrul ceh Babis: „UE nu ne-a ajutat deloc. Singurul lucru permis a fost sa retragem mai repede bani atribuiţi prin fondul de coeziune”, Prim-ministrul Poloniei, Mateusz Morawiecki: „Polonia nu a primit nici un singur cent din partea Bruxelles-ului pentru a lupta împotriva pandemiei!”) şi a loviturilor repetate, liderul ungar Orbán i-a decizia de a acţiona în forţă pentru a-şi proteja populaţia.
La 30 martie 2020, Parlamentul de la Budapesta a votat o lege care permite Guvernului Viktor Orbán să guverneze prin decret pentru o perioada nedefinită. Au votat pentru 2/3 din totalul membrilor Parlamentului ungar. Legea stipulează că, atât timp cât legislaţia excepţională este în vigoare, nu se pot organiza alegeri, guvernul poate suspenda aplicarea unor legi, indivizii care fac publicitate mincinoasă sau denaturată şi cei care se interferează cu protecţia publicului sau ar putea agita masele, pot fi pedepsiţi cu ani grei de închisoare. Preşedintele ţării Domnul János Áder a promulgat noua lege fără întârziere. La sondajul de opinie, realizat în Ungaria la 05 martie 2020, a rezultat că 78% din populaţie este de acord cu măsurile luate de guvernul său. Imediat s-a dezlănţuit o furtună politică şi mediatică europeană de proporţii! Mai toţi marii Europei începând de la Parlamentul European prin vocea Preşedintelui său Domnul Sassoli, comisari de toate culorile politice, Preşedinţi şi Prim-miniştrii de state, Consiliul Europei, OSCE, ONG-uri de toate mărimile, împreuna cu zeci de canale de mass-media, montate în culise, au dezaprobat vehement noua legislaţie, au ameninţat şi formulat critici acide la adresa schimbării de direcţie politică a Ungariei. În schimb, declaraţia Doamnei Ursula von der Leyen a fost ceva mai nuanţată: „…În vremuri de criză generată de Covid-19 pot fi necesare măsuri de urgenţă […] iar multe state le pun în aplicare chiar acum”, dar politicile naționale ar trebui „limitate la ceea ce este necesar. Ele trebuie să fie strict proporționale (…) nu ar trebui să dureze la nesfârșit și, foarte important, ar trebui să fie supuse controlului periodic”. În primul rând declaraţia Preşedintei Comisiei nu nominalizează Ungaria ca fiind în cauză. În al doilea rând sunt menţionate “multe state”. Într-adevăr, Spania prim-ministrului Sanchez a adoptat o lege prin care concentreaza în mâna sa întregul sistem sanitar şi de sănătate, Germania a decretat, de pe o zi pe alta, că nu mai exportă niciun echipament medical, Polonia a adoptat măsuri în domeniul judiciar care irita CE şi şi-a creat propriul app pentru monitorizarea carantinei, Republica Cehă, Austria si Danemarca au anunţat măsuri de relaxarea restricţiilor, fără a mai consulta Comisia Europeană, Belgia a investit un guvern minoritar cu puteri excepţionale…. Probabil că punctul cel mai controversat din modificările legislative operate de premierul Viktor Orbán rămâne, totuşi, faptul că operează sine die. Dar întrebările care se pun sunt:
– Este cineva în măsură să ne spună cu exactitate cât va dura această
pandemie? – Avem un tratament adecvat la acest nou virus importat din China odată cu produsele pe care industriile noastre le importa zilnic ? În afara faptului că informaţiile publice ne spun că un tratament adecvat nu este de aşteptat înainte de un an de zile nu se ştie mai nimic !
Dacă mai era nevoie de o surpriză de proporţii aceasta ne-a parvenit tot din rândul instituţiilor europene de unde am aflat, cu stupoare, ca Mauro Ferrari, Preşedintele Consiliul European de Cercetare (ERA) al Uniunii Europene a demisionat deoarece „şi-a pierdut încrederea în sistem”, fiind „extrem de dezamăgit” de răspunsul european la pandemie. El vorbeşte în context chiar despre „o furtună politică internă”, care implică şi actorii din Comisia Europeana (Financial Times). „Absenţa completă a coordonării politicilor de asistenţă medicală între statele membre, opoziţia recurentă la iniţiativele de sprijin financiar coeziv, închiderea unilaterală a frontierelor şi iniţiative ştiinţifice sinergice modeste” i-ar fi motivat gestul. Să mai adăugam că Profesorul Luc Montagnier (Franta), biolog şi virolog, laureat al premiului Nobel pentru medicină în anul 2008, declara la 16 aprilie 2020 în direct la canalul CNews la programul „L’heure de pros”: „Concluzia la care noi am ajuns în laborator este ca virusul a fost manipulat”! Întrebarea care se pune cu acuitate este cine are interesul să lanseze informaţii contradictorii sau neverificate pe piaţă? Dacă nu citim ştirile suntem consideraţi persoane neinformate iar daca le citim suntem persoane dezinformate…
La 3 aprilie 2020 jurnalul olandez „Volkskrant” anunţa, pe un ton amar, că Preşedinta Ursula von der Leyen nu a îndrăznit să spună mai mult decât că „asemenea măsuri slăbesc valorile fundamentale în Uniunea Europeană”. Furtuna europeană s-a dezlănţuit cu şi mai mare putere!
13 state membre UE aveau să scrie într-o scrisoare că „…măsurile de urgenţă ar trebui limitate la ceea ce este strict necesar, ar trebui să fie proporţionale şi limitate în timp, să fie supuse unui control regulat și să respecte principiile şi obligaţiile de drept internaţional, menţionate anterior. Asemenea măsuri nu ar trebui să restricţioneze libertatea de exprimare sau libertatea presei”. Comisarul european pentru justiţie, Domnul Didier Reynders avertiza că „va evalua cu atenţie toate măsurile de urgenţă adoptate de statele membre şi, cu predilecţie, pe cele având impact asupra drepturile fundamentale”. Donald Tusk, Preşedintele Partidului Popularilor Europeni (PPE), fost Preşedinte al Consiliului afirma, la rândul lui: „Utilizarea pandemiei pentru a construi o stare de urgenţă permanentă este periculoasă din punct de vedere politic și inacceptabilă din punct de vedere moral.” Preşedintele Grupului Parlamentar Noua Europa, Dacian Cioloş spunea recent: „combaterea Covid-19 nu ar trebui să însemne închiderea democraţiei”. Încheiem succinta privire asupra luărilor de poziţii cu o fostă glorie italiana, stea căzătoare atât în politica locală cât şi cea europeana, Matteo Renzzi: „Am visat ani de zile la „Statele Unite ale Europei” (sic !). Tocmai din acest motiv, am dreptul şi datoria de a spune că, după cele înfăptuite de Viktor Orbán, Uniunea Europeană trebuie să acţioneze şi să-l facă să-şi schimbe deciziile. Sau, pur şi simplu, expulzaţi Ungaria din Uniune„. Zeci de alte voci s-au ridicat, una mai acuzatoare decât alta la adresa Ungariei şi a actualului lider de la Budapesta. Niciodată însă acestea nu au provenit din Republica Cehă nici din Slovacia, şi nicidecum de la Uniunea Creştin Democrată (CDU) din Germania – cea mai puternică forţă politică din PPE – şi nici de la liderul austriac, Sebastian Kurz.
În încercarea de a relativiza evenimentele şi de a acţiona pentru ca „să întărească solidaritatea”, respectiv afirmând că nu doreşte să „alimenteze jocurile politice” Premierul Viktor Orbán a răspuns sec criticilor lansate din partea Uniunii Europene că „nu are timp să se ocupe de polemici sterile pe timpul pandemiei”.
Asistând la o mobilizare a opiniei publice europene împotriva lui Viktor Orbán se pune întrebarea: oare cine îi vrea capul şi mai ales de ce? Pentru că realitatea este oricum departe de cea care ne este servită zilnic. Dacă privim cu atenţie cifrele puse la dispoziţie de Johns Hopkins University observăm că rata mortalităţii la milionul de locuitori este de 31,1 în Germania în timp ce în Polonia sau în Ungaria a rămas la cca. 4,8 şi, respectiv 8. Deranjează oare că măsurile luate de aceştia din urmă au fost mai eficiente decât cele ale Uniuni în ansamblu ei?
Dar cine sunt protagoniştii acuzatori?
Lui Matteo Renzzi, care are totuşi studii de drept, i se poate face recomandarea insistentă ca, înainte de a vorbi cu aplomb despre soluţii imposibile, să recitească Tratatele şi legile pe care se întemeiază Uniunea Europeană. Poate astfel, la o nouă lectură, va descoperi că Uniunea pur şi simplu nu are un mecanism de eliminare a unui stat membru din rândurile sale. Chiar dacă vreo dată un asemenea act ar deveni necesar, instrumentele de punere în aplicare lipsesc. Merită reamintită, într-un asemenea context, situaţia jenantă din anul 1999, când Austria a înregistrat un derapaj major în direcţia extremei drepte naţionaliste, prin accesul la guvernare a Partidului Liber Austriac (FPÖ) sub conducerea lui Jörg Haider şi lipsa de instrumente a democraţiilor europene de a sancţiona o asemenea situaţie… Evident incidentul a fost repede uitat.
Donald Tusk, în peregrinările lui pentru a căuta „un loc in infern pentru Brexit-eri” a uitat repede că nu a avut sprijin din partea electoratului tării sale pentru un nou mandat în Consiliul Europei. Mai nou se aud voci, din ce în ce mai sonore, care afirmă că „Donald Tusk devine nefolositor pentru preşedinţia PPE” sau, mai direct, că „avem cam mulţi idioţi utili”. Scaunul pe care îl ocupă acum a fost al unui lider politic puternic, care se pare că i-a lăsat o moştenire mult prea grea.
Didier Reynders, fost ministru de finanţe şi afaceri externe în Belgia, a reuşit să îşi numească sora în funcţia de procuror general la Liege contrar avizului instanţelor judiciare şi politice competente de la acea vreme (Le Soir, 13 iunie 2016). Cel mai mult a făcut-o de oaie când a eliberat un fond de 2 miliarde de Euro, care se afla depozitat în Belgia. Fondul fusese îngheţat pe baza deciziilor pertinente ale ONU, după Revoluţia din 2011, reuşita împotriva dictatorului Muammar al-Gaddafi, parte din cele cca 400 miliarde Euro şi Dolari depozitaţi de dictatorul libian în mai multe bănci din lume, printre care şi Euroclear Bank din Belgia. Fondul aflat în Belgia a fost eliberat pe semnătura lui Didier Reynders iar banii nu s-au mai regăsit niciodată, chiar dacă s- au sesizat atât ONU cât şi UE. Ba mai mult: transferurile s-au făcut în conturile unor miliţii libiene, care se băteau pentru putere în acea perioada şi care – subit – au dispărut după ce au încasat banii. Una dintre condiţiile pusă de Domnul Didier Reynders respectivelor miliţiilor libiene beneficiare a fost ca întreprinderi belgiene selectate să primească banii reclamaţi încă din perioada Gaddafi. În toata această acţiune de anvergură, Didier Reynders l-a „uitat”’ pe prinţul Laurent al Belgiei (care reclama restituirea a 40 de milioane Euro, pentru care iniţiase, timp de peste cinci ani, mai multe procese – L’Echo, Le Soir – 20 febrtuarie 2019) …”Nu am stiut de cererea Alteţei Sale” declara cu seninătate acelaşi domn Didier. Mai sunt şi altele afaceri în care a fost implicat şi pe care le amintim numai în treacăt: Kazakhgate-Chodiev (RTBF, 29 martie 2018, Solidaire, 23 noiembrie 2016) sau Ambasada de la Kinshasa (Belga – 14 septembrie 2019). Aş spune că politica este pentru domnia sa aşa un fel de paravan, de acoperire. Are un stil balcanic din zona crepuscular – personal – productivă, evident cu cravata…E evoluat!
Charles Michel, fost Prim-ministru al Belgiei şi actualul Preşedinte al Consiliu Europei. În 4 ani de guvernare (2014-2019) a cauzat un deficit bugetar de 12,5 miliarde Euro ! Dumneavoastră, Doamnă Preşedintă a Comisiei Europene, împreuna cu toţi liderii europeni, vreţi să îi daţi bugetul Europei pe mână? Nu mă miră că nu a putut să definitiveze bugetul Uniunii Europene pentru anii 2021-2027. Mai sunt şi oameni care calculează cu atenţie. Cu un buget redus (Marea Britanie a părăsit Uniunea Europeană la 31 ianuarie 2020) doriţi să finanţaţi multe proiecte, să le faceţi să funcţioneze şi să mai ajutaţi şi alte ţări, printre care cele din Africa! Cu „o gaură” de 12,5 miliarde care a lăsat-o în visteria Belgiei (ţară cu 11 milioane de locuitori) va daţi seama de ceea ce este în stare să facă acest domn unui buget destinat zonei UE, cu peste 450 milioane de locuitori? Vă miraţi de ce Marea Britanie a plecat din Uniune? „Nu aveam dreptul să adoptăm nici măcar o lege de protecţie pentru femeile care merg pe bicicletă şi care reprezienta principalele victime de circulaţie în Londra” scria actualul Premier Boris Johnson, la acea vreme primarul Londrei. „Totul trebuie să fie reglementat de la Bruxelles” mai afirma el. Când şi-a prezentat cererea de demisie din Guvernul condus de Doamna Theresa May, Boris Johnosn spunea „ne îndreptam cu adevărat spre statutul de colonie”. A urmat o campanie de denigrare a Marii Britanii în presa din lumea întragă, cu miliarde aruncate pentru a-i scoate din joc pe Boris Johnson şi pe Nigel Farage. Aşa încât, până la urmă englezii şi liderii lor au fost şi sunt eroi, în orice situaţie i-am pune. Economişti teleghidaţi, cu interese obscure, afirmă în permanenţă că Regatul Unit al Marii Britanii fie se va dezintegra, fie se va prăbuşi economic. Un calcul simplul arată că, prin devalorizarea Lirei sterline, aplicată exporturilor, va face ca balanţa comercială să rămână aproximativ egală cu ceea dinainte de Brexit. În ultimul an, Marea Britanie avea o creştere economica de +2,4% PIB în timp ce Uniunea Europeană se situa la +1,6% PIB. Măsurile viguroase şi fără precedent, luate de actualul guvern Boris Johnson vor face din Marea Britanie, în mai puţin de cinci ani, o putere formidabilă nu doar financiară, ci şi economică sau în domeniul inteligentei artifciale.
In tot acest răstimp de căutări, frustrări şi neajunsuri europene, Josep Borrell, Înaltul Reprezentant al UE pe probleme externe, anunţa într-o video-conferinţă cu miniştrii de externe ai Uniunii Europene din data de 3 aprilie 2020 că Uniunea pregăteşte un „pachet de ajutor financiar” pentru Africa şi alte regiuni vulnerabile, ca răspuns la pandemia COVID-19 şi pentru a preveni revenirea ulterioară a virusului în Europa. Temerile sunt justificate! Degeaba tratăm virusul în Europa, dacă în alte părţi ale lumii acesta continuă să facă ravagii. Iar Africa, având un sistem medical subdezvoltat şi posibilităţi precare de igienă poate deveni rapid o adevărată zonă a morţii. Relaţiile comerciale dintre Europa şi Africa fiind destul de extinse, există pericolul real ca, oricând, virusul să se reîntoarcă rapid în Europa. Problema rămâne de ordin financiar, într-un final. Euro-parlamentarul român Siegfried Mureşan, afirma că bugetul european îşi atinge limita. Astfel, din bugetul alocat de 4 miliarde Euro, 3 miliarde au fost deja atribuite, pe hârtie, pentru a sprijinirea sistemele de sănătate din statele membre. Iar 1 miliard de Euro ar trebui păstraţi ca rezerva pentru a face fata „circumstanţelor extraordinare” cauzate de pandemie. Dilema este de proporţii! Promisiunile europene fără urmări şi fără rezultat, făcute Africii, se ţin lanţ de peste 15 ani. Acesta este motivul pentru care China a devansat economic si investiţional Europa pe continentul african. Strigatul de disperare al Guvernului Maltei din 13 aprilie 2020 este impresionant şi alarmant, în acelaşi timp: „peste 650.000 de oameni aşteaptă să plece de pe ţărmurile libiene spre Europa’”(…)„există toate ingredientele pentru un dezastru umanitar major, posibil să se întâmple, întrucât oamenii disperaţi privesc Marea Mediterană ca fiind singura lor scăpare”…Uniunea Europeană ar trebui neîntârziat să „ajute Garda de coastă libiană, în vederea îmbunătăţirii controlului frontierelor sale, să se asigure, în mod concret, că Libia reprezintă un port sigur pentru debarcarea migraţilor”. Grele momente pentru sărmana Europă!
In urma cu câteva zile Comisia Europeană a anunţat, cu surle, trâmbiţe şi mare pompă mediatică, că a reuşit să constituie un buget de 500 miliarde Euro prin Mecanismul European de Stabilitate (MES) destinat ajutorării ţărilor din zona Euro, lovite de efectele economice produse de Corona-virus. Banca Centrală Europeană a identificat, la rândul ei, cca. 500 miliarde Euro, destinate Băncilor Centrale ale ţărilor membre ale UE. Necesarul pentru refacerea economiei europene, în perioada post-pandemie, este estimat între 1,5 trilioane Euro (Thierry Breton, comisar european pentru piaţa internă) şi, respectiv 2,7 trilioane Euro (Vice-preşedinta CE comisarul Margarethe Verstager). În condiţiile în care Spania estimează la ora actuală că necesarul său de finanţare este de peste 350 miliarde Euro, Italia face estimări de o dimensiune similară, Belgia calculează cca. 100 de miliarde, Franţa de peste 250 miliarde, rezultă că sumele totale ajung la dimensiuni uriaşe, cu mult peste disponibilul avut în vedere. Numai Airbus pierde, în fiecare lună, 1 miliard Euro iar alte corporaţii europene importante înregistrează pierderi similare. Probabil că suma necesară se apropie mai degrabă de previziunea Doamnei Verstagen decât de cea prefigurată de Domnul Breton. Unde vor fi găsiţi toţi aceşti bani? Japonia, care nu a fost (încă) la fel de dur lovita de Corona-virus precum Europa (în acest moment 2/3 din victime sunt înregistrate în UE) a început deja procesul de injectare a cca. 1 trilion de dolari în economia sa. Europa Unita (?!) îşi caută încă banii pe fundul sacului, pe care ar putea, eventual, să îi distribuie. Rata de aprobare a politicii Doamnei Angela Merkel de către electoratul din Germania este de 60% la fel ca şi cea a Premierului Conte din Italia. Preşedintele Macron este plasat în sondaje la nivelul de 61% susţinere publică. Spaniolul Sanchez este singurul care se pregăteşte, în taină, să fie debarcat, fiind contestat de toate partidele politice pentru modalitatea deficitară de gestionare a crizei (are la ora actuală doar 28% rată de aprobare). Comisarul Thierry Breton, cel pe care Parlamentul European nu îl dorea, doar cu câteva luni în urmă, încearcă să salveze Comisia de ineficienţă cronică. Oare? La 6 aprilie 2020 a anunţat crearea unui fond de 160 milioane Euro destinat finanţării unor proiecte din industria comună de apărare şi cercetare, în multiple domeniile, inclusiv industria medicală şi bio-tehnologie. Două zile mai târziu, la 8 aprilie 2020 anunţa lansarea unui nou instrument de finanţare – ESCALAR – care, împreuna cu Fondul European de Investiţii (FEI) oferea „până la 1,2 miliarde Euro, bani destinaţi să ajute companii cu potenţial ridicat de expertiză să crească şi să se extindă în Europa” (…)respectiv „să contribuie la consolidarea suveranităţii economice şi tehnologice a Europei”. Întrebarea care se naşte este când se va pune efectiv în mişcare finanţarea acestor doua programe, dacă la ora actuală nici măcar nu au fost nominalizate proiectele pentru 2019, care sa fie finanţate ?
Şi totuşi câţiva europeni au decis să se mişte rapid. Exemplele sunt multiple şi provin din câteva ţări: în Belgia, guvernul valon, a decis crearea unei societăţi mixte, împreuna cu „DELTRIAN International”, societatea deja existentă, pentru fabricarea de măşti de protecţie. Producţia se va putea extinde şi adapta rapid, în caz de nevoie, şi la alte categorii de echipamente de protecţie. Primele măşti vor fi disponibile începând cu data de 30 mai, capacitatea iniţială fiind de 5 milioane măşti pe luna. Produsele vor corespunde integral normelor de calitate şi securitate sanitară valabile în Uniunea Europeană. Decizia a venit în urma unor experienţe triste survenite în ultimele 45 de zile după declanşarea pandemiei. In primul rând s-a constatat că, asemeni altor state, nici Belgia nu are suficiente măşti de protecţie pentru personalul medical şi sanitar, pentru spitale şi clinicile din întreaga ţară, cu toate contractele încheiate anterior. Cererile transmise pe plan extern au fost fie refuzate, fie neonorate. O întreprindere din Turcia a încercat să escrocheze pur şi simplu, având ca intermediat pe Mahmut Oz, om de afaceri belgian de origine turcă, membru de vază al Partidului Liberal Flamand. Mai apoi s-a constatat, la livrare, pe aeroportul din Bruxelles, că cele 2 milioane de măşti donate de China (unde sunt amplasate nu mai puţin de 90 de firme producătoare) sunt neconforme standardelor CE. Transportul a fost redirectionat de autorităţilor chineze, care au găsit de bună seamă un alt client, poate chiar în Europa, mai puţin exigent. Abundă informaţii că multe ţări membre din Uniunea Europeană, dar şi din afara acesteia sau de peste ocean, au fost nevoite să respingă loturi întregi de echipamente chinezeşti de protecţie anti-Coronavirus sau kit- uri de testare întrucât erau neconforme cu standardele în vigoare. Mai apoi au fost cazuri în care marfa achitată a fost pur şi simplu redirecţionată spre cu totul alt beneficiar, care a achitat mai mult… În paralel au avut loc şi operaţii umanitare de „seducţie” ale Chinei, prin transmiterea unor cantităţi simbolice de echipamente, însoţite de o mediatizare greu de imaginat. Acţiunile nu sunt atât de ciudate, dacă ţinem cont de faptul – cert – să noul virusul îşi are originea în China. Mai mult: la ora actuală, autorităţile de la Beijing încercă să facă uitat acest aspect esenţial, inclusiv prin campania de ştiri de dată recentă, potrivit cărora toate cazurile care s-ar mai înregistrat în China în luna aprilie ar fi de import (sic).
Tot în aceeaşi zonă de veşti bune aflăm ca Doamna Angela Merkel, cancelarul Germaniei, a făcut un apel la toţi liderii europeni să o ajute în sectorul agricol. Toţi cetăţenii europeni, care doresc să ajute agricultura şi recolta Germaniei, care se prăpădeşte pe ogoare, sunt mai mult decât bine veniţi. La 09 martie 2020 „1.500-2.000 de persoane au luat cu asalt Aeroportul Internaţional din Cluj-Napoca (România) pentru a se îmbarca în cursele charter spre Germania” (CorectPolitics- SR Stanescu). România închisă s-a redeschis la strigătul de ajutor al Germaniei (până la acea data tot transportul aerian internaţional era blocat la sol). Important este să putem reveni la o viaţă normală, împreună cu poporul prieten german, se spune. Zeci de mii de persoane sunt deja la lucru în fermele agricole germane. Popoare ale Europei, din toate colturile continentului, luaţi exemplu! Cei vreo trei milioane de turci germanizaţi şi milionul de imigranţi (descrişi acum vreo cinci ani ca „imediat integrabili”) unde sunt distinsă Doamnă Cancelar? Sunt doar beneficiari de ajutoare sociale sau îi ţineţi ca să îi promovaţi direct în posturi de răspundere? Prăbuşirea vine întotdeauna din interior, ne-a arătat istoria lumii!
Şi o ultimă veste bună: „Provincia Shenzhen (China) a anunţat că a devenit primul oraş chinez în care au fost interzise vânzarea şi consumul cărnii de câine și de pisică” (BBC la 02 martie 2020). Asta pentru credulii care afirmă că Progresul omenirii stă în China …!
Concluzii
1. Globalizarea este un proces multi-direcţional şi multi-dimensional la nivel planetar, care pune indivizi si societăţi în corelaţie pe mai multe nivele operaţionale: intensificarea schimburilor comerciale şi economice, intensificarea si multiplicarea de fluxuri financiare, intensificarea schimburilor culturale, accelerarea fluxurilor de capital umane, dezvoltarea de noi fluxuri tehnologice şi mecanisme de producţie industrială. Aceasta pluri-dimensionalitate a condus la o creştere economica la scară planetară, fără precedent. Pe scara reductibila mergand pana la esenta globalizari putem spune ca globalizarea este un proces normal evolutiv si se prezinta ca o prelungirea a dorinţei umane de acumulare permanenta, de control şi competiţie. Globalizarea nu a căzut din cer şi nici nu s-a întrupat din spuma mării, asemeni Simonettei Vespucci din tabloul lui Sandro Botticelli. Evoluţia Chinei şi a multor alte ţări mari sunt rezultatul acestui fenomen politic, economic, social şi cultural fără precedent. Totul este să intri în joc. Mai devreme sau mai târziu cu toţii vor fi parte din acest fenomen de ordin global. Apoi nu mai poţi ieşi. Corona-virusul a dat o lovitura dură şi neaşteptată prin încetinirea vitezei procesului de globalizare în sine. Cu siguranţa fluxurile se vor redistribui şi se vor reface diferit în perioada post-pandemie. Într-o printr-o fază fluxurile economice şi comerciale se vor recalibra, se vor regionaliza dar nu în mod definitiv. Nu cred că Wall Street va înceta să mai investească în diamantele sau în aurul din Africa de Sud sau din Canada sau în petrolul saudit, irakian, sirian etc. Sistemul educaţional universitar britanic este alimentat în proporţie de 70% de tineri care vin din Asia, şi, mai nou, preponderent din China. Pentru Marea Britanie ar fi un dezastru dacă tinerii care vin pentru a studia ar dispărea dintr-o data. Iar asiaticii să renunţe de bună voie sau să nu mai aibă acces la tehnologie, imaginaţie şi inovaţia celor care au accelerat procesul de globalizare si le-a deschis ochii? Aşa ceva nu este posibil. Pentru simplul motiv să ambele părţi au devenit dependente, una de alta. Deci fenomenul de globalizare va continua însă în alţi parametri, ce vor fi redefiniţi în perioada post-pandemie şi care se întrevăd oarecum.
2. Problema centrală pe care Occidentul o descoperă acum este că nu poate face faţă unei probleme de dimensiunea Corona-virusului, oricare ar fi tipul problematici; fie de ordin medical, de resurse naturale, în producţia industrială, în securitatea tehnologică, protecţia mediu înconjurător… Delocalizându-şi în mare proporţie industria de medicamente în Asia, Occidentul s-a vulnerabilizat impardonabil. In condiţii de normalitate acest fapt nu s-ar fi evidenţiat. Dar în momentul în care asiatici, europeni, africani, americani au cu toţii nevoie acută de acelaşi tip de produse în acelaşi moment apare dilema: Noi sau ei? Chestiunea banilor trece pe planul doi şi rămâne numai cea de supravieţuire. În al doilea rând, chiar şi în condiţiile în care producţia finală a rămas în continuare în Europa sau în Statele Unite, Occidentul nu (mai) dispune de substanţele active necesare pentru productia de medicamente. Producătorii de substanţe active sunt mai nou doar în Asia sau Africa. Partea pozitiva este ca UE a devenit brusc conştienta că devine vital să-şi aducă înapoi nu doar cercetarea, ci şi producţia de bunuri considerate strategice sau de securitate continentală. În asemenea condiţii reinstalarea, respectiv repornirea liniilor de producţie din industria farmaceutică în Europa este o soluţie cu aplicabilitate imediată. Orice acord comercial, care va fi semnat în viitor de Uniunea Europeană, va trebui să includă condiţionalităţi ferme, formulate în termeni juridici clari şi extrem de protectivi în favoarea ţărilor membre ale Uniunii. Subvenţionarea industriilor care revin pe continent ar fi un alt pas importat de făcut (asta ar însemna ca o parte din milionarii şi miliardarii lumii să câştige mai puţin). Un alt schimb major de operat ar fi instalarea unui singur Mecanism Financiar care sa facă faţă unor astfel de situaţii.Mecanismul in cauza nu ar trebui sa dea un drept de veto nici unei tari membre, aşa cum este pentru MES, şi să fie extins la toate ţările membre ale Uniunii Europene. În plan mai larg, politica şi economia Uniunii Europene ar trebui să plaseze Africa ca zonă de acţiune prioritară ceea ce ar dezamorsa multe din tensiunile şi problemele actuale, nu în ultimul rând o parte semnificativă din presiunea migraţionistă. Este dată aşadar şansa reală ca Uniunea Europeană să rezolve mai multe probleme acumulate în timp, printr-un singur pas. Istorii politice diferite, care au evoluat pe parcursul a multe secole au condus, în mod evident, la apariţia de culturi politice diferite. Transpus la nivelul populaţiei, spirit civic, valori morale şi principii existenţiale, diferite de la o ţară la alta(ex. valoare cu privire la munca, la mediu înconjurător, la disciplina, la familie…). Diferenţa este vizibilă atât între populaţiile ţărilor membre fondatoare ale Uniunii cât şi între populaţiile ţărilor din sudul şi respectiv din nordul continentului, ca să nu mai vorbim despre ţările intrate la început de secol XXI în Uniune şi restul continentului. Prin prisma crizei pe care o traversăm se disting de acum trei Europe distincte (în trecut se vorbea despre o Europă cu două viteze). Evident că avem cel puţin trei lideri de conjunctura reali şi unul impus la „masa verde”. Cel impus prezintă lipsuri majore de iniţiativă, viziune şi forţa de caracter. Starea de fapt este generatoare de dezorganizare şi indisciplină. Inutil de spus că dezorganizarea generează, la rândul ei, pierderi de bani, timp şi resurse şi, nu în ultimul rând, de vieţii omeneşti, aşa cum se poate vedea în ultimele două luni. Dezorganizarea şi indisciplina se remarcă şi din modul în care politicul european acţionează. Îşi propune obiective cu miză mică, într-o lume care se prăbuşeşte. Atâta timp cât Uniunea nu devine o entitate politica omogenă şi unitară nu putem să ne gândim la solidaritate decât în termeni limitativi, modeşti. Solidaritatea europeană funcţionează până la bani, aşa cum ne-a demonstrat recent Corona-virus! Conştientizarea este un proces evolutiv… cu condiţia de a rămâne deschisi procesului de schimbare. Nu am aceasta impresie în ceea ce priveşte Europa. Perdelele de fum pe care le arunca, ca în cazul Brexit, nu i-a ameliorat imaginea. Clasa politică europeană, este uşor influenţabilă, fără o legătură structurală cu realitatea de pe teren şi, mai ales, fără coloană vertebrală. Când nu îşi identifică interese clare, atunci stigmatizează contracandidaţi sau partide politice oponente ca fiind populişti (Italia,Ungaria, Germania, România, Venezuela etc etc). În schimb, dacă au interese, de partid, de grup sau chiar naţionale, aceleaşi partide sau personalităţi politice reclamă instantaneu calitatea de „adevăraţii democraţi şi apărători ai legii”. Aceeaşi versatilitate o manifestă şi atunci când fac disocierea între „Armate de eliberare” (Siria, Libia, etc.) şi „Grupuri teroriste organizate”. Dar cel mai bine se reflecta „verticalitatea” politicii europene în acţiunea desfăşurată de-a lungul a peste două decenii în Africa. Rezultatul este omniprezent, vizibil şi tangibil: „oamenii disperaţi privesc Marea Mediterană ca fiind singura lor scăpare”… pentru a ajunge la limanul mult visat, la tărâmul făgăduinţei, care rămâne Uniunea Europeană. Peste 90% dintre cei care-şi riscă viaţa pe o asemenea cale au o motivaţie pur economică. Aşa zisele politici de stabilizare şi dezvoltare promovate au eşuat lamentabil. Iar rezultatul? Milioane de imigranţi invadează continentul european, în flux neîntrerupt. Ocazional sunt aranjate în culise acţiuni umanitare (vezi cazul „Ocean Viking”) prin care se salvează, cu adecvată punere în scena mediatică, şi câteva zeci de imigranţi. Politicul european îşi mai atârnă pe piept câteva medalii, pentru a arăta lumii întregi compasiunea creştină şi iniţiativele umanitare, destinate efectelor şi niciodată cauzelor. Apoi totul se reia de la capăt…
3. Ne aşteptam ca, în această criză, să vedem sau măcar să distingem şansa de a avea un lider al societăţii noastre Occidentale. Normal ar fi fost să avem asemenea personalităţi de încredere la nivel mondial. O ţară se pretindea într-o postură de conducere de câteva decenii. Celelalte fie o ignora, fie îi minimalizează leadershipul, justificat sau nu. Competiţia este în curs între veleitari iar moartea ne bate la uşa. Formula existenţei unui Consiliu Mondial care sa abordeze probleme de dimensiunea Corona-virus nu este agreată de unii deoarece vine din partea unui lider căruia Occidentul nu vrea sa îi recunoască nici rolul nici locul. Eterna problema: aroganţă şi vanitate la cel mai înalt nivel. Dar ce avem totuşi? Organizaţia Naţiunilor Unite – o anexa inoperanta şi fără rezonanţă. Consumatoare de bani şi generatoare de birocraţie lipsită de eficienţă, care nu are suficienţe resurse ca să implementeze programe, dar are suficienţi bani ca să nu dispară. Aşa că vegetează într-un fel de tolerare – las-o încolo, că cine ştie în ce putem transforma „animalul” ăsta mai târziu, dacă vom avea nevoie de o legitimare universală… Şi alte organizaţii internaţionale sunt în aceeaşi ipostază: de exemplu Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO) s-a poticnit şi a devenit nefuncţională atunci când o singură ţară nu a mai avut nevoie de ea. Sau Black Sea Economic Cooperation Organisation ( BSEC). Sloganul „America first” putea fi transformat, foarte uşor în „We Stand Together”. Preşedintele Trump a eşuat, tocmai când ar fi trebuit să câştige. Să fie acesta Waterloo-ul lui Trump ? Încă nu se ştie. Important este ca Statele Unite au eşuat la capitolul de leadership mondial. America – You Missed the Point !
4. Virusul Corona a apărut în China. Are specificitatea, cel puţin până când comunitatea ştiinţifică internaţională va confirma definitiv, că s-a transmis de la animal la om (în cazul nostru de la liliac – via pangolin sau alt mamifer – la om). O mare parte a populaţiei chinezeşti este încă tributară reţetelor alimentare ancestrale, în care „delicatese” sau „trufandale” sunt printre altele pangolinul sau liliacul, cărora le sunt atribuite efecte afrodiziace. Mâncatul cărnii de câine, pisică, maimuţă, lăcuste sau alte animale necomestibile pentru cea mai mare parte a populaţiei din Occident, fără o minimă preocupare pentru igienă, respectiv ceea ce noi denumim siguranţă alimentară, expune permanent la transmiterea unor noi maladii. În asemenea context trebuie văzută şi declaraţia Preşedintelui American, Donald Trump, care spunea că „avem de-a face cu un virus chinezesc”. Mai apoi Domnia Sa s-a corectat, vorbind de virusul „provenit din Wuhan”. Chiar şi aşa, în cadrul reuniunii G20 din 26 martie 2020 liderii mondiali nu s-au pus de acord în privinţa denumirii noului virus. Confuzia este totală, cu atât mai mult, cu cât în urmă cu doi ani de zile, un alt virus descoperit atunci a fost botezat tot COVID, dar cu o altă specificaţie virologică. Cine vrea să semene confuzie? Uniunea Europeană, care, ca de obicei este împotriva Preşedintelui american pentru că în ultimii 4 ani, de când este la cârma SUA, a făcut să i se plătească facturi substanţiale? Internetul seamănă confuzie încontinuu, prin referiri la denumire şi la alte virusuri similare. Eu mă întreb de ce atâta bătaie de cap, atâta vreme cât noul virusul a apărut în China? Şi ciuma din Evul mediu tot de acolo a provenit şi nimeni nu se mai agită din cauza asta. Iar Gripa spaniolă care – dovedit ştiinţific – îşi are originile din SUA, s-a extins mai apoi în Franţa. A rămas în istorie cu denumirea de „gripă spaniolă” deoarece Spania a fost singura ţară care, fără constrângerile cenzurii de război, a publicat în presă informaţii relative la epidemie, care izbucnise în anul 1918 şi a făcut apoi ravagii un an mai târziu, în 1919. În cazul nostru, noul virusul care a dus la actuala pandemie a apărut în China şi tot acolo au fost publicate primele rapoarte. O parte a mass-mediei internaţionale are o cu totul alta opinie. Nu am expertiza în domeniul botezurilor de viruşi sau de planete dar observ ca denumirea unei planete, stele sau uragan se dă de Organizaţia Mondiala Meteorologica sau de Uniunea Internaţională a Astronomilor astfel încât „numele atribuite să fie mai uşor identificabile decât termeni tehnici sau ştiinţifici”. Dacă lucrurile stau aşa, atunci să fie oare de mirare de ce China nu accepta denumirea de „virus chinezesc”? Să înţelegem că este o chestiunea de imagine şi pierderi economice care ar rezulta? Oricum acestea vor veni în orice circumstanţă pentru China. Creşterile economiei ei în acest an, în 2021 şi mai apoi nu vor mai putea fi cele din ultimi 20 de ani. În acelaşi timp Occidentul o acuza adesea pe nedrept de furt intelectual şi tehnologic. Când întreprinderile occidentale au decis să mute în China activităţile lor de producţie şi, beneficiind de mâna de lucru ieftină şi numeroasă, să se îmbogăţească de 100 de ori mai mult decât dacă rămâneau în ţările lor de origine, au consimţit de facto să renunţe la drepturile lor intelectuale şi la transferul de tehnologie către societăţile chineze. Chiar dacă de cele mai multe ori cedarea de know-how nu s-a făcut cu acte în regula, de dragul beneficiilor uriaşe a fost închis nu doar un ochi ci ambii… Globalizarea a făcut din China ceea ce este în prezent iar „virusul chinezesc” o va aduce, probabil, la dimensiunea ei reala.
5. Festinul European se pregăteşte. Se ascut cuţitele şi se fac strategii post- pandemie. Fiecare ţară încearcă să îşi recupereze ce a pierdut şi nu a avut din bugetul european cu greu cârpit (unele ţări, în credinţa lor nemăsurată de echitate şi corectitudine chiar nu o fac şi aşteaptă „lumina” sau un ghid încă de la Bruxelles). Italienii îşi ascut mintea încercând să devină şi mai abili în procesul de atragerea fondurilor din diverse programe europene (sunt consideraţi ca având cea mai mare rată de accesibilitate la fondurilor europene atât pentru Italia cât şi în calitate de consultanţi pentru alte ţări) si studiaza cu atentie „listele paradiselor fiscale”. Francezii mizează pe Pactul de Agricultura Comun pe care vor încerca să îl stoarcă la maxim şi pe câţiva oameni politici, de sorginte francofonă, aflaţi la cârma instituţiilor europene. Iar spaniolii vor aduce pe pieţele europene roşii şi alte legume crescute cu viteza luminii în eprubete pline cu soluţii, pentru a hrăni o Europa deja obosită genetic. Poate numai asta să ne schimbe ADN-ul. Asta este Europa şi nu putem să ne depăşim nivelul!
24.04.2020
Din Bruxelles, PhD Profesor Vasile Neacsa, office@riboh.eu
Recomandari 