Recomandari

Să nu folosim termeni cazoni, greu de acceptat de tot mai mulți, mai ales în an electoral, cu o populație din ce în ce mai sensibilă la ideea de a fi “obligată să facă armata”.

Să trecem la fotbal, pentru că aici tot românul se vrea un mic antrenor. Cei mai buni dintre ei și-au cumpărat echipa lor.
Așadar, ai un club în Liga a treia și antrenorul îți spune ca este posibil să ai un meci tare, unul cu Real Madrid. Meciul ar putea să-l hotărască alții, tu nu îl dorești, ești doar echipa parteneră a Barsei din liga a treia și ai prietenii tăi în fotbalul mare.

Se oferă unii de la Barsa să îți trimită niște jucători. Dar nu sunt permanenți, nu știi cât vor sta. Mai împrumuți, mai cumperi echipament, dar tot ai ciorapi și chiloți găuriți, unii de culoarea celor de la Real, nu de la Barsa. Cu ghetele stai mai bine, ți le faci singur. Nu ai nici mingi de antrenament, doar niște beșici roase, și alea doar pentru echipa de bază. De fapt, nu chiar pentru toți, ca ăia împrumutați sunt cu mingile lor, mai bune.

Te duci la prietenul tău de la Berlin și îi ceri câțiva a titulari permanenți, poate de la Bayern, dar ăla nu prea poate să îți dea.
Vin unii din galerie și se bat să îți rezolve problemele: soluția e rezerva, fă selecție pentru rezerviști, dă-le bani, casă și masă. La o adică, intră și ei în teren, cei mai vechi din galerie, foști jucători titulari în echipa ta în urmă cu vreo 15-20 de ani, că doar știu cum arată o minge (pușca?). Pot fi și ei rezerve, au și legitimații.

Și meciul se apropie, primești o notificare. Ar putea să fie la anul, sau niciodată. Nu vrem acest meci, dar dacă ăia vin și câștigă, ar putea să păstreze terenul, l-ar putea împărți cu alții sau ne-ar face echipă lor de liga a patra.

Trebuie să trimiți lista cu titularii, dar tu ai cam jumătate, șase jucători profesioniști. Cei de la Barsa îți comunică să nu îi treci la titulari, ei pot să fie rezerve.
Ce poți să faci? Dacă nu ai toți jucătorii, pierzi fără să înceapă jocul. Dacă bagi rezervele, trebuie să plătești folosirea jucăriilor străini cu banii celor din echipa de bază a Barsei! Nu ai banii, riști cu rezerviștii tăi. Aia care ar fi trebuit să intre când adversarul ar fi fost obosit, poate chiar învins din cauza golurilor deja date de titularii tăi profesioniști. Și nici echipament nu ai să le dai, iar unii nici nu ar ști să-l îmbrace.

Concluzia: o echipă puternică se bazează pe titulari profesioniști, bine pregătiți.

Rezerva este necesară, ar fi bine să știe mai mult decât să dea cu piciorul în minge (sau să tragă cu pușca!), jucătorii buni costă, iar menținerea lor în formă costă și ea. Dar asigură-te mai întâi ca ai toți titularii!

Cu apărarea națională e cam la fel, dar nu pot să spun mai mult, decât celor care chiar vor să facă ceva, nu celor care vor să demită antrenorul pentru ca le-a spus ca nu are jucători!
Apropo, de ce s-or fi milogit la Berlin pentru prezența militară permanentă și la Washington pentru ca SUA să aibă o Strategie pentru Marea Neagră? Daca nu au înțeles, ii pot lamuri.
Unii din galerie sunt supărați ca ar fi trebuit sa afle despre situația echipei de la Președintele Clubului. Dar încă nu s-a refăcut după vizitele oficiale foarte lungi, pentru ca nu are concediu. Iar antrenorul i-ar fi spus la o ședință de Club, dar de când e Președinte parcă a ținut doar vreo șase-șapte, unele chiar de îndată, de urgență, peste două luni de la anunțare!

E nasol să îți spună cineva adevărul. Ar trebui să fie oficial. Alții au spus oficial, iar acum sunt acuzați ca au tăcut!

Minora diferența între fotbal și apărarea națională este ca la fotbal riști să te accidentezi, poți să primești gol, poți chiar să pierzi meciul. La război se moare, se poate pierde independența, sau chiar o parte din teritoriul național.
E adevărat, războiul e mai puțin probabil decât un meci al unei echipe de liga a treia cu Real Madrid!

Pentru cei care au înțeles (sau au vrut să înțeleagă) ca este o problemă doar cu rezerva, vă lămuresc când aveți timp cum e cu titularii!

Știu, voi fi înjurat de la galerie!

PS. Clubul a avut mai mulți proprietari, președinți sau directori tehnici. Niciunuia nu i-a plăcut antrenorul care le-a cerut bani să facă echipă de fotbal adevărată. Toți au vrut doar să primească onorul și majorete!

Cuvântul dronă este aproape peste tot, mai ales în comentariile (pretențios numite analize) despre conflictele de glob din ultimii trei ani. Nu este o întâmplare, întrucât despre drone se vorbea de câțiva ani la emisiunile despre dispozitive noi (gadgeturi), produse ale noilor tehnologii, bazate pe IT și AI, cu tot felul de utilizări, de la supraveghere și filmări la evenimente, la transport de materiale și persoane. Războaiele nu sunt doar confruntări violente, ele implică tot ce are un stat la un moment dat, așa cum explica detaliat Clausewitz, iar utilizarea indubitabilă a celor mai noi tehnologii în conflictul armat a fost semnalată de prințul Bismarck. Așadar, utilizarea dronelor în războaiele contemporane nu ar trebui să fie o surpriză.

A explica ce sunt dronele, la ce pot fi ele folosite și cum ar trebui regândite capabilitățile militare poate părea o pierdere de timp, mai ales în epoca ChatGPT-4, când din doar două cuvinte putem avea toate explicațiile sau chiar un eseu, o dizertație sau, de ce nu, o lucrare de doctorat, mai greu de dovedit cu softurile anti plagiat decât lucrările scrise cu copy/paste.

Așadar, ce sunt dronele?

În dicționare drona este definită ca o aeronavă fără pilot, controlată/pilotată de la distanță. Am găsit definiții asemănătoare în Dicționarul Explicativ al Limbii Române, precum și în limba engleză, în Cambridge Dictionary. Cu toate acestea, din ce în ce mai mult cuvântul este folosit în sensul extins, al identificării oricărui vehicul fără om la bord, dirijat de la distanță.

Utilizarea de acronime pentru a defini sisteme, proceduri, acțiuni, instituții și multe altele a generat jargoane specifice fiecărui domeniu de activitate. Militarii statelor membre NATO au jargonul lor, în mare parte preluat de la americani sau britanici, formalizat printr-un standard (STANAG). Foarte probabil, în acest jargon vor fi definite clar UAV, UAS, UMS, UFS sau alte acronime care vor defini vehiculele controlate de la distanță (RCV – Remote Control Vehicle). Cu toate acestea, în limbajul comun, cuvântul dronă este posibil să își extindă utilizarea pentru toate categoriile de vehicule fără om la bord, așa cum am abordat eu acest subiect.

Pentru a evita interpretările de orice fel, voi vorbi despre fiecare categorie de vehicul în mod explicit, astfel încât să se poată construi programe distincte pentru dezvoltarea, achiziția sau operarea acestora.

Vehiculele controlate de la distanță au în comun lipsa de la bord a omului, lipsa de expunere a acestuia la pericol, ceea ce permite utilizarea acestor sisteme în condiții de risc foarte mare. Această caracteristică implică mai multe specificități, nu doar beneficiul protecției omului, este un avantaj care generează și câteva vulnerabilități. De exemplu, controlul aparatului se face prin unde radio, ceea ce implică vulnerabilitate la bruiaj, pierderea controlului la o anumită distanță sau posibilitatea de preluare a controlului de către adversar.

O altă vulnerabilitate o reprezintă lipsa instinctului de conservare, anulat de siguranța operatorului, aflat departe de zona de pericol, cu implicații majore inclusiv în siguranța utilizării vehiculului.

Mai întâi, pornind de la ce au în comun toate vehiculele controlate (a se înțelege pilotate, operate, manevrate) de la distanță, putem să definim o necesitate comună, respectiv resursa umană pentru operarea nemijlocită a acestora. Nu discutăm aici despre personalul care realizează proiectarea, construcția sau mentenanța fiecărui tip de vehicul, personal tehnic specific fiecărui mediu de operare – aerian, terestru sau maritim.

Selecționarea, instruirea, certificarea și menținerea pregătirii operatorilor (îi voi numi astfel pe cei care mai sunt numiți piloți, controlori, etc) ar putea să fie realizate după standarde comune, diferite de cele existente pentru piloți, conductori de tancuri sau navigatori de nave. Unele sisteme sunt mai complexe și ar putea necesita minim doi operatori, cu sarcini distincte, unul pentru manevră, iar celălalt/ceilalți pentru sistemele de arme.

Astfel, pentru selecție ar fi de dorit ca persoana să fie capabilă de atenție distributivă, de reacții corecte în cazul percepției vizuale a unui pericol, să aibă un nivel de acceptare a riscului mai scăzut decât al unui pilot, la care funcționează suplimentar instinctul de conservare. Abilitățile de coordonare a mișcărilor cu percepția vizuală trebuie să fie foarte bune. Nu trebuie să fie capabil să facă multe flotări sau abdomene, dar nu trebuie să îi scape niciun amănunt. Aș spune că femeile au mai multe abilități pentru a fi operatori de vehicule de la distanță, dar nu vreau să fac nicio discriminare a priori. Piloții de aeronave nu ar trebui să fie considerați aprioric mai buni pentru această activitate, deși există unele elemente comune. Această precizare este foarte importantă atunci când se stabilesc condițiile de selecție, în care foștii piloți nu ar trebui să fie avantajați.

Programele de instruire pentru operatorii pe orice tip sau categorie de vehicule ar putea să aibă multe capitole comune, cel puțin pentru calificarea pentru operarea generală, până la calificarea pentru misiune.

Deoarece calificarea pentru misiune presupune cunoașterea misiunilor specifice categoriei, marii unități și unității pentru care acționează, o condiție de selecție ar putea fi ca militarul care va deveni operator de dronă să fi parcurs programul de pregătire tactică al unității, cel puțin până la nivel de batalion sau echivalent. Aceasta înseamnă un minim de experiență de doi ani ca militar.

Pregătirea inițială pentru operare se poate face întrunit, cu economii de resurse și ar putea fi o bună oportunitate pentru dezvoltarea mentalității de lucru în echipă.

Instruirea pentru misiune ar trebui făcută pe simulatoare și cu vehicule identice cu cele care vor fi folosite în luptă. Personalul cu misiuni de combatere a dronelor ar fi de dorit să parcurgă programele de pregătire al celor care au misiunile de bază opuse.

Calificarea, certificarea și pregătirea continuă ar putea fi realizate după Manualul de instrucție al piloților militari, corespunzător cu specificul fiecărui sistem.

Până aici am vorbit despre ceea ce ar avea în comun aceste sisteme, fără să intru în detalii tehnice. Mai departe voi explica de ce aceste sisteme de arme (echipamente, platforme, vehicule, etc) ar trebui să fie gestionate diferențiat, la nivelul tuturor categoriilor de arme, pornind de la misiuni. Desigur, se pot face multe clasificări ale vehiculelor fără om la bord, controlate de la distanță, funcție de mărimea (dimensiunile) lor, funcție de viața lor (cu utilizare multiplă sau de unică folosință), dar eu mă voi limita la clasificarea lor pe misiuni.

Pentru o anumită misiune se poate acționa din aer, de pe apă, sub apă sau pe uscat, iar fiecare mediu are caracteristicile sale, presupune anumite manevre, procedee sau tactici. Pericolele sunt diferite, modul de acțiune și măsurile de protecție diferă. De asemenea, forțele cu care sau în sprijinul cărora acționează sunt importante pentru a operarea dronei.

Misiunea este principalul element definitoriu al unei capabilități. Pentru îndeplinirea misiunii sunt concepute sau achiziționate echipamente, create și organizate structurile, încadrate cu personal pregătit corespunzător. Faptul că vehiculul se deplasează pe uscat, pe apă, sub apă sau prin aer are mai puțină relevanță, acest specific determinând personalul necesar pentru operare și măsurile de cooperare și siguranță.

La modul general, se poate utiliza o dronă pentru cercetare, supraveghere, pentru transport de materiale sau personal, pentru lovirea cu precizie a unui obiectiv stabilit (cunoscut) sau de contracarare a unui mijloc de atac inamic (țintă necunoscută efectiv, doar potențială).

Pentru fiecare categorie de misiune trebuie să fie programe de pregătire specifice, care se pot parcurge centralizat, concretizarea instruirii pe fiecare sistem în parte urmând a se face la unitatea de bază.

Din ultima frază rezultă necesitatea gândirii și proiectării cât mai urgente a unor noi structuri militare. Acestea vor fi diferite, de la caz la caz, funcție de misiune și de sistem. Dacă misiunea este de cercetare strategică, atunci este necesară o unitate (escadrilă/batalion) care să corespundă nevoii misiunii. Dacă este de nivel tactic, de sprijin al unei brigăzi sau chiar al unui batalion, atunci structura diferă, în ultimul caz ar putea fi doar o grupă cu destinație tactică sau un pluton.

În mod similar, pentru forțele navale ar fi necesară regândirea întregii structuri pornind de la misiuni. Am asistat la prezentarea unei propuneri de constituire a unei noi flotile (pe modelul celor existente, maritimă și fluvială), cu o structură care să includă mijloace aeriene, mijloace pe apă și submarine operate de la distanță, concentrându-se pe caracteristica lipsei omului la bord, care are în comun doar pregătirea operatorilor, cel mult.

Am făcut această scurtă explicitare a „dronelor” pentru a argumenta necesitatea regândirii structurii de forțe a ceea ce este numită Armata României, adică a Forțelor Armate Române, cum ar fi în acceptul NATO. Acest capitol, respectiv „Structura de forțe” este cel mai important rezultat al unei Analize Strategice a Apărării. Deoarece Președintele a ordonat șefului Statului Major al Apărării să inițieze Revizuirea Analizei Strategice a Apărării, cu ocazia preluării conducerii S.M.Ap., consider ca imperativă regândirea întregii structuri, ca o lecție învățată din războiul din Ucraina.

Actualizare: Legea 283/2021, care a apărut în Monitorul Oficial nr. 1.161, a modificat Legea 122/2011 privind regimul armelor, dispozitivelor militare și munițiilor deținute de Ministerul Apărării Naționale şi de forțele armate străine pe teritoriul României, astfel încât să includă dronele în rândul amenințărilor la adresa securității și să stabilească metode de contracarare a acestora la articolul 3, este prevăzut că „dronă – este orice vehicul terestru, aerian, acvatic sau subacvatic capabil să navigheze autonom, folosind pilotul automat, sau care poate fi controlat printr-un echipament radioelectric de comandă la distanță”.

Definiția din DEX nu a fost încă actualizată cu noua definiție dată de lege.

În „Expunerea de motive” pentru aprobarea legii, dronele sunt încadrate din punct de vedere al mediului de utilizare în următoarele categorii:

• Vehicule aeriene fără pilot (UAV – unmaned aerial vehicle);
• Vehicule terestre fără pilot/personal (UGV – unmaned gound vehicle);
• Vehicule acvatice fără pilot/echipaj (USV – unmaned surface vehicle);
• Vehicule subacvatice fără pilot/echipaj (UUV – unmaned underwater vehicle).

Recomandarea din acest text este utilă atât militarilor, cât și politicienilor ca argument și ca explicație pentru înțelege deplin conținutul unor termeni folosiți uneori prea ușor și chiar iresponsabil. Schimbările importante la nivelul conducerii Statului Major al Apărării de la sfârșitul acestei luni vor genera schimbări în cascadă de comandanți, iar unii dintre aceștia trebuie să înțeleagă rapid responsabilitățile care le revin.

În urmă cu mai bine de zece ani reușeam să obțin aprobarea C.S.A.Ț. pentru „Planul de refacere a capacității operaționale a Armatei României”. Conținutul acestui document este clasificat, așa încât nu pot să dau detalii, doar precizarea că prin măsurile din acest document se intenționa ameliorarea problemelor survenite din subfinanțarea apărării timp de șapte ani. Desigur, nivelul de ambiție era adaptat situației economice și de securitate din acel moment. Refacerea industriei de apărare nu a fost parte a acestui plan, din mai multe considerente, pe care le pot detalia în altă Recomandare.

Ulterior, odată cu îmbunătățirea bugetului alocat apărării, planurile s-au schimbat, au apărut noi obiective, iar unele măsuri, rezultate din gravitatea situației în care se ajunsese, au fost uitate. Din acest motiv consider necesar să vin în sprijinul tinerilor comandanți, pentru a nu repeta erorile trecutului, precum și în sprijinul politicienilor care și-au asumat responsabilitatea problematicii apărării în calitate de membri ai Comisiilor de apărare ale celor două camere ale Parlamentului României.

Voi pleca de la faptul că Noul Concept Strategic al Alianței Nord-Atlantice, aprobat la summitul din 2022, are ca idee centrală creșterea capacității de reacție a NATO, obținută nu doar cantitativ, prin numărul militarilor și echipamentelor din forțele de reacție ale NATO, dar și calitativ, prin îmbunătățirea nivelului de readiness al acestor forțe. Știu că sunt multe critici pentru utilizarea unui jargon numit „romgleză” de către cei care vorbesc despre apărare și securitate națională, dar este mult mai simplu să folosești un cuvânt pentru a descrie o stare care implică mai multe cerințe. Pe scurt, în limba română readiness s-ar traduce prin termenul în care structura este „Gata de luptă” adică de introducere în luptă.

Am întâlnit destul de des raportări privind starea structurii care nu corespundeau cu situația reală. De-a lungul timpului, pe fondul lipsei resurselor necesare, au apărut chiar formulări acceptate oficial, precum „obiectiv îndeplinit, în limita resurselor alocate”, extins mai apoi chiar în privința capacității operaționale – „Gata de luptă, în limita resurselor alocate”. Pentru că situația se generalizase, gravitatea unei astfel de raportări a fost mult timp nesesizată. Pentru mine, au fost ani în care nu am avut liniște, în care am căutat diverse formule pentru a convinge decidenții politici, dar și subordonații că așa ceva este periculos și că trebuie să ieșim din capcana autosuficienței.

De curând, am fost martor la o afirmație care ar fi putut să treacă neobservată, dacă nu ar fi existat riscul de a fi interpretată greșit. Și această afirmație m-a determinat să scriu prezenta Recomandare. „Romanian soldiers are ready to fight the Russians to defend Romania”. A urmat o reformulare lămuritoare, un mesaj mai potrivit pentru politicienii români decât pentru un american. „Militarii au determinarea de a lupta, sunt gata să moară pentru țară” (nu mai redau fraza în engleză). Atunci am înțeles cât de periculos este un cuvânt care poate fi tradus în mai multe moduri. Ce ne facem dacă ceilalți membri ai societății, dacă politicienii înțeleg același lucru?

Mi-a revenit în minte Jurământul militar, destul de mult invocat în ultimul timp. „Jur să-mi apăr țara, chiar cu prețul vieții…” și mă întreb cât de confortabil poate fi pentru un comandant să aibă în subordine oameni gata să moară pentru țară. Prietenul meu, generalul Mircea G, un militar incomod pentru mulți șefi, dar un comandant căruia i-aș fi dat misiunea cu încrederea că o dată asumată, o va îndeplini cu succes, îmi vine în ajutor cu cuvintele generalului Paton, mult mai experimentat decât aș fi putut eu să fiu, prin bătăliile pe care le-a dus: „No bastard ever won a war by dying for his country. He won it by making the other poor dumb bastard die for his country”. Poate că exprimarea este puțin cam neacademică (!), dar exprimă un mare adevăr: eroii care au murit nu au adus victoria, au câștigat cei care au supraviețuit!

Știu că ar putea fi unii care ar sări să mă critice, dar prin ceea ce explic acum nu doresc să aduc nicio atingere celor care și-au dat viața pentru țară, dimpotrivă. Tot respectul pentru determinarea și patriotismul de care au dat dovadă. Dar pot să îi consider vinovați pe cei care nu au reușit să evite moartea lor, acolo unde este cazul.

Așadar, a fi gata să mori pentru țară nu este ceva banal, nu este o lozincă. Sacrificiul suprem nu poate fi cuantificat, este imposibil de recompensat total prin drepturile oferite de stat celui care își asumă apărarea țării cu arma în mână.

Dar este suficient? Poți să fii „gata de luptă” doar pentru că ai jurat să mori pentru țară? Sigur că ești gata să mori, dar cui folosește? Dacă un comandant pierde oameni în luptă, riscă să nu mai poată să obțină victoria. Din acest motiv, un comandant trebuie să se asigure că subordonatul său are ce tot echipamentul necesar, știe să îl folosească știe toate tacticile și procedurile, astfel încât să își ucidă inamicul, să îi distrugă sistemul de apărare, astfel încât să învingă.

Mai departe, cu cât urcăm în ierarhie, responsabilitățile cresc, deoarece fiecare entitate este compusă din entități mai mici, care depind una de alta și nu poți să neglijezi niciuna dintre ele.

Am văzut mai multe definiții ale „capabilităților militare”, cea mai recentă în „Ghidul Strategiei Naționale de Apărare a Țării”, din 2015. „Capabilitate militară”, în cea mai simplă definire, este structura/entitatea organizată corespunzător misiunii și nevoilor de utilizare optimă a echipamentelor din înzestrare, dotată cu echipamentul care poate să producă efectul dorit sau să îndeplinească o misiune, precum și personalul selecționat, bine echipat și instruit corespunzător, motivat să lupte și să învingă.

În mod corespunzător, definim „readiness” ca o trecere de la starea actuală (de bază) a structurii/entității militare, la starea în care este capabilă să ducă acțiuni de luptă (ar putea fi înțeles ca o funcție matematică în care timpul este domeniul de derivare). Nivelul de readiness se măsoară în unități de timp.

Am întâlnit comandanți care raportau că structura lor este gata de luptă pentru apărarea țării în termene fantastice, de la câteva ore, la maxim o zi. În mod real, doar forțele din Serviciul de Luptă Permanent sunt capabile să reacționeze în câteva minute sau chiar acționează permanent, așa cum este cazul celor care realizează supravegherea spațiului aerian sau cercetarea suprafeței mării.

Raportările hazardate generează concluzii false și decizii în consecință. O atitudine mai responsabilă la fiecare nivel poate să elimine pericolul unei imagini false privind capacitatea proprie de apărare, se poate construi eficient și sustenabil o forță care să fie cu adevărat descurajantă. Capabilitățile militare nu pot să fie constituite cu jumătăți de măsură. Nu este suficient să se achiziționeze tehnică de ultimă generație, dacă nu ai structura potrivită, dacă nu poți să încadrezi personalul suficient pentru a opera acel echipament în mod optim. Dacă ai structura și echipamentul, dar nu ai încadrarea minimă și personalul nu este îndeplinește criteriile psiho-fizice pentru fiecare poziție în parte, nu poți să spui că ești gata de luptă. Chiar dacă le ai toate cele de mai sus, dar nu ai suficiente resurse pentru a antrena corespunzător și continuu personal pentru misiunea entității, ai cheltuit banii degeaba, trimiți oamenii la moarte, nu la victorie.

Motivația oamenilor contează, la rândul ei. Declarația formală din Jurământ poate fi „uitată” dacă omul nu are încredere în pregătirea sa, în comandanții săi, în echipamentul său (dacă este mai slab ca al inamicului), în statul pe care trebuie să-l apere dacă legile care îl privesc se schimbă la fiecare sesiune parlamentară. Evaluările forțelor pe care România le-a asumat ca Forțe de Reacție ale NATO sunt utile pentru a înțelege conceptele și necesitățile. La aceste evaluări ar trebui să participe și politicienii cu responsabilități în domeniul apărării.

Așadar, răspunsul simplificat ar fi că este o mare responsabilitate pe umerii politicienilor, dar și a comandanților de toate nivelurile de a avea o capacitate de apărare credibilă, gata de luptă, fiecare entitate la termenul din plan, corespunzător nevoii misiunii. Jurământul militar nu este suficient, dar este foarte important pentru ambele părți, și pentru cel care îl rostește, dar și pentru cel în fața căruia se rostește, iar politicienii au răspunderea lor pentru a avea certitudinea că va fi respectat

Un militar este cu adevărat „ready” atunci când are capacitatea psiho-fizică necesară, echipamentul adecvat (cel puțin la fel de bun ca al inamicului), este bine antrenat și face parte dintr-o structură corect constituită, cu colegi la fel de bine pregătiți și are motivația de a învinge.

În concluzie, nu este suficient să existe armata, jurământul și sacrificiul militarilor nu sunt suficiente pentru a apăra țara. Acești oameni dispuși să intre în luptă cu arma în mână trebuie să aibă tot ce le trebuie pentru a putea să lupte, pentru a putea să învingă, nu să moară: echipamente, armament, antrenament/instrucție, structura corespunzătoare, comandanții capabili și politicienii responsabili care să se țină de cuvânt și să le dea încredere!

Deoarece toate evenimentele contemporane se raportează la popularitate și tind să semene cu cele organizate de experți de la Hollywood, voi face o evaluare a principalilor actori și a posibilelor premii care ar putea fi atribuite acestora. Chiar dacă pare o glumă, evaluările se bazează pe argumente serioase, unele chiar îngrijorătoare.

Așadar, premiul pentru cel mai important actor al acestui summit ar trebui acordat președintelui Zelensky, persoana în jurul căreia s-a desfășurat acest summit. De la organizarea sa, excepțională (de regulă, NAC[i] la nivel de șefi de state se organiza din doi în doi ani), la alegerea locului (în noiembrie 2022), acest eveniment a fost construit pentru a evidenția sprijinul NATO pentru Ucraina, în lupta sa împotriva invadatorilor ruși.

Toate documentele aprobate la acest summit sunt generate sau influențate de războiul din Ucraina, de la Planurile de apărare regionale, Planul pentru industria de apărare, Planul multianual de asistență pentru Ucraina și Declarația Finală.

Momentul maxim al summit-ului este cel al Consiliului NATO-Ucraina, o concretizare imediată a deciziei de ridicare a nivelului relației NATO-Ucraina de la nivel de Comisie, la nivel de Consiliu. În termeni reali, de scenografie, locul reprezentantului Ucrainei nu mai este lângă Secretarul General, ca a unui invitat, la fel ca în cazul Consiliului NATO-Rusia (aproape caduc), Ucraina este printre ceilalți membri, adică undeva lângă Regatul Unit al Marii Britanii. Reuniunea NATO în acest format este considerat extraordinar de important de către membrii Alianței, dar nu este la fel de apreciat de către Ucraina, ale cărei așteptări au fost mai mari pentru acest summit. Dar despre așteptări și deziluzii vom vorbi puțin mai încolo.

Președintele Zelensky a fost aclamat în piața publică, i s-a stabilit o întâlnire bilaterală cu președintele SUA, a beneficiat de toate onorurile posibile pentru actorul din rolul principal.

Premiul pentru rolul secundar pentru magistrala interpretare a președintelui Turciei (proaspăt ales și greu de înlăturat), Recep Erdogan. A reușit să mențină suspansul, a obținut aproape tot ce și-a propus, condiționând ratificarea intrării Suediei în NATO de reintrarea în programul de F-35 sau de recuperarea fondurilor investite de la începutul programului prin achiziția de 40 F-16 Viper (de ultima generație/block) și modernizarea la același nivel a altor 79 din aeronavele existente, precum și de redeschiderea discuțiilor pentru intrarea în UE. Nu a primit F-35, nici nu mai spera, deoarece nu a renunțat la S-400, chiar dacă nu este compatibil cu sistemul integrată de apărare aeriană (adică nu poate fi utilizat la capacitate maximă). Nu va intra în UE, nici nu cred că își dorește cu adevărat, dar a obținut promisiuni pentru Uniunea Vamală, ceea ce va face posibil accesul produselor turcești pe piața europeană. Turcia are mari probleme financiare, iar Aliații au promis câteva guri de oxigen președintelui „nou ales”. Gestul său de a-l sprijini pe președintele Zelensky prin „eliberarea” luptătorilor Azov a fost interpretat ca o rupere de Putin, dar se uită că acești luptători au fost trimiși în Turcia chiar de către Putin. Încă nu este clar ce scop s-a urmărit și care va fi rezultatul acestei mișcări.

A primit promisiuni și a dat o promisiune, iar bonusul a fost o întâlnire bilaterală cu Joe Biden, chiar dacă nu este sigur că acesta știe cu cine s-a întâlnit.

Desigur, ca la orice gală există și mari perdanți, sau câștigători ai unei Zmeure. De această dată, premiul a fost destul de disputat. Un candidat important a fost președintele Macron, aproape absent pe fondul marilor frământări interne, apoi a fost prim-ministrul Ungariei, lăsat în ofsaid de către președintele Erdogan, dar cu un răspuns prompt, care i-a permis să evite un cartonaș galben. Cu oarecare subiectivism, dar și cu tristețe, am dedus că acest premiu îi revine în exclusivitate președintelui Johannis, cel care a obținut altceva decât și-a propus și a prezentat public „mari realizări”, care sunt mai degrabă „eșece”[ii].

România și-a propus să obțină „mai multă prezență militară”, chiar permanentă, pe baza unei viziuni proprii, în care doar o prezență în România și Bulgaria similară celei din Nord-Est ar fi corecte. Politic, argumentele par corecte și au captat simpatia publică, prin media sensibilă la securitatea națională. Argumentele militare, tehnice, nu au contat, chiar dacă au fost explicate de către comandanții NATO încă din 2014. De atunci a fost începută comparația și/sau competiția cu prietenii noștri din Polonia. Echipele noastre s-au blocat într-un deziderat nerealist și fără nicio relevanță practică, doar pentru că cineva a considerat că așa ne crește importanța. S-a insistat pe rolul României de pilon „important pe flancul estic”, făcând abstracție de locul Turciei sau exagerând problemele Turciei de conformare la obiectivele Alianței. În Regiunea Mării Negre, echipa de consilieri ai președintelui Johannis vede România diferit față de majoritatea membrilor Alianței, minimalizând rolul Turciei și negând rolul tot mai important al Ucrainei. Obiective stabilite nerealist generează frustrări, nemulțumiri și un gust amar pe care presa a reușit să îl direcționeze către „NATO”, găsită vinovată de proastele noastre percepții și așteptări.

Includerea României în Planul de apărare pentru zona de sud-est (Mediterana și Marea Neagră) a fost percepută ca o eroare, ca o palmă primită de România, expusă aceleiași amenințări ca și Polonia și Țările Baltice. Superficialii „experți” nu știau sau nu au ținut cont că România este afiliată la Comandamentul Combinat de Forte Întrunite de la Napoli, acolo unde avem o funcție importantă, prin rotație. Avem garanția unui plan care se va aplica de către un comandament condus (întotdeauna!) de un Amiral american, care este și comandantul forțelor navale americane în Europa și Africa de Nord. Atunci când ești sub acest comandament nu poți să soliciți prezență militară permanentă germană (imposibil de realizat, Germaniei nu i se permite așa ceva!), știind că baze militare permanente în Europa sunt specifice SUA. O prezență americană într-o bază militară permanentă ar fi putut fi un obiectiv (similar cu al Poloniei), dar interesul american pare să se îndrepte mai mult către Ucraina.

Președintele României a ratat din nou șansa de a sublinia susținerea Ucrainei în condițiile unei îmbunătățiri a relației bilaterale (la un nivel foarte jos, în acest moment), precum și susținerea Moldovei, care pare să fie preluată de către Ucraina, ca garant al securității acesteia.

Construcția relației cu Ucraina ar trebui să fie principala prioritate a președintelui României, să se clarifice care este viitorul canalului Chilia (în conexiune cu Bâstroe), dispariția din orice act oficial a termenului „limbă moldovenească”, situația enoriașilor de etnie română din Ucraina, educația în limba română și cooperarea între cele două state în beneficiul cetățenilor lor, indiferent de etnie, politicile vamale, etc.

Un alt argument pentru „premiul rușinii” ar putea fi cel al locului și rolului României în Planul pentru industria de apărare. Până acum nu știm exact ce rol vor avea companiile românești, știm doar că la elaborarea acestui plan România a avut o prezență timidă, irelevantă și nu s-a discutat în ultimul CSAȚ despre acest plan, deosebit de important. Noul ministru al economiei nu știu să fi organizat nicio întâlnire cu cei care au fost delegați să participe la elaborarea planului și cu posibilii actori implicați. Ar fi fost un eveniment bun pentru comunicarea externă.

Împăunarea cu cei 2,5% ( o mare realizare politică a actualului președinte, ce este drept!), nu înlocuiește o analiză serioasă a situației și o decizie corectă pentru o capacitate de apărare credibilă. Sunt investiții importante în infrastructură, dar nu este clar ce cazărmi trebuie închise, deoarece consumă și nu au relevanță pentru apărare. Campania susținută împotriva pensiilor militare nu a fost niciodată combătută clar de către președinte, iar depopularea unităților militare este tot mai periculoasă.

În marea competiție pentru „afirmarea României ca pilon de securitate important”, s-au născocit structuri irelevante operațional, consumatoare de fonduri și utile doar pentru evenimente de PR. Comandamente operaționale care nu au niciun rol, inutile și consumatoare de resurse, un institut de cercetare (cu destinație civilă!) au consumat și consumă fonduri, resurse materiale și umane care ar fi putut să diminueze deficitul de capacitate operațională a unei armate mult prea utilizate în scop propagandistic. Politicile de personal au diminuat considerabil capacitatea operațională, au distrus capacitatea de realizare a unei minime rezerve operaționale și au făcut să crească numărul pensionarilor militari (soldații și gradații au drept de pensie de la 50 de ani. Această categorie de pensionari nu exista înainte). Implicarea în „proiecte multinaționale”, au făcut să existe un schimb de trupe între Polonia și România, iar actualul Plan regional relevă inutilitatea cheltuielilor făcute.

România a reușit să fie parte a unui grup de 11 state care vor realiza un centru regional de pregătire pentru trecerea pe F-16, dar președintele consideră că locul unde va fi trebui să fie secret (va fi o activitate subterană?). Această construcție este binevenită pentru România, dar operaționalizarea sa va dura ceva timp. Dacă se va „încropi” ceva, pentru a avea rezultate vizibile cât mai repede, există o premisă mare de eșec, poate chiar în detrimentul siguranței aeriene. Am încredere în profesionalismul celor care vor realiza acest centru și sper că vor fi cât mai puține intervenții politice pentru urgentarea „tăierii panglicii”.

Așadar, la fel ca în cazul participării la Consiliul European în care România a plecat cu un maxim de aproximativ 1700 de refugiați și a primit peste 6000, și de această dată, România a obținut tot ce și-a propus. Sau a făcut tot posibilul, dar „ceilalți au fost răi”!

---

[i] NAC – North Atlantic Council, Consiliul Nord-Atlantic este forma de conducere politică a Alianței.

[ii] Mă aștept ca noul DOOM să valideze această variantă de plural așa cum s-a întâmplat cu ultimul DOOM, care a validat „azile”, față de precedentul care stabilea forma corectă „aziluri”, n.n.

O vizită pregătită cu mare atenție de către ambele părți, grandioasă spre opulență, cu interese diferite pentru Rusia și pentru China, care a devoalat noul lider al BRICS

Rusia independentă părea tot mai apropiată de comunitatea occidentală, după desființarea Uniunii Sovietice, relație formalizată cu NATO în 1991, odată cu sesiunea inaugurală a Consiliului Cooperării Nord-Atlantice (ulterior denumit Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic). In 27 mai 1997 a fost încheiat la Paris “Actul Fondator privind relațiile, cooperarea și securitatea reciproce”^[i]. După 2006, odată cu consolidarea puterii lui Putin, Rusia a devenit mai sensibilă la extinderea NATO, iar în 2007, la Conferința pentru securitate internațională de la Munchen, Putin a dat un mesaj de avertizare privind limitele acceptate ale extinderii. Guvernele pro-occidentale din Ucraina, Georgia și Republica Moldova își exprimaseră dorința de a urma România, Bulgaria, Slovacia, Slovenia și Țările Baltice în procesul de aderare, iar NATO pregătea anunțul foilor de parcurs pentru summit-ul de la București, din aprilie 2008.

După tentativele de extindere a Uniunii Europene sau/și NATO din anii 2008-2014 cu Georgia, Moldova și Ucraina, reacțiile lui Putin au fost violente, inclusiv prin violarea integrității teritoriale a Georgiei și Ucrainei, în numele comunității ruse din aceste țări.

Agresiunea împotriva Ucrainei din 2022 și războiul sângeros care pare că nu se va încheia prea curând au determinat izolarea și sancționarea economică a Rusiei de către comunitatea occidentală. Ca urmare, Putin a căutat soluții pentru a supraviețui sancțiunilor și pentru a demonstra propriilor cetățeni că nu sunt izolați, că Occidentul, reprezentat de NATO și SUA , este vinovat, că războiul este cauzat și întreținut de acesta.

China – încă sub impactul COVID, este a doua putere economică a lumii și cu ambiții de putere globală. „Reorientarea atenției” SUA către Asia-Pacific din perioada Obama trata China ca putere regională, un actor important, dar nu de nivelul SUA, de nivel global. Strategia de Securitate Națională a președintelui Trump a identificat China ca „principal competitor al SUA”, dar într-o lume în care SUA avea rolul de unic lider.

Xi Jimping a reușit să se impună pe plan intern, iar demonstrația puterii sale a făcut-o la al XX-lea Congres al Partidului Comunist Chinez din octombrie 2022, prin evacuarea din sală a fostului președinte, Hu Juntao. A urmat, în mod simbolic, demonstrația de forță prin apariția în uniformă odată cu reconfirmarea sa ca Președinte al Comisiei Militare, adică șef al armatei populare de eliberare, iar în 10 martie a fost reconfirmat pentru al treilea mandat de Președinte, în unanimitate de către Parlamentul Chinez. După discursul suficient de elocvent in care Xi își prezenta viziunea sa privind ordinea mondială, ambiția de a fi jucător global a fost evidențiată mai întâi prin evenimentul reluării relațiilor diplomatice dintre Iran și Arabia Saudită, o mare realizare a diplomației chineze. A urmat poziționarea față de războiul din Ucraina, în condițiile în care deja se făcuse public Planul în 12 puncte, „cu soluții pașnice și fără arme nucleare”, un exercițiu de imagine pentru a demonstra poziția pașnică și constructivă a Chinei, în opoziție față de atitudinea SUA care încurajează înarmarea Ucrainei și continuarea conflictului. Trebuie menționat că R.P. China nu a condamnat niciodată agresiunea Rusiei, a tratat subiectul ca o criză, singura solicitare făcută lui Putin părând a fi cea de întârziere a declanșării „operatiei speciale” până după încheierea Jocurilor Olimpice de iarnă.

Vizita la Moscova a lui Xi este o vizită istorică, deoarece marchează începutul unei noi Ordini Mondiale, în care SUA ar trebui să împartă puterea cu China. Oponentul SUA din Războiul Rece a fost URSS, iar Putin a dorit ca Federația Rusă să revină în jocul geopolitic ca actor global, să joace rolul de partener de dialog al SUA sau de oponent al Occidentului.

Vizita lui Xi a demonstrat că noul lider al antioccidentalilor este China, nu Rusia. Cu o atitudine fermă, dar bonomă, foarte sigur pe el, Xi l-a asigurat pe Putin de „prietenia” sa, a arătat grijă părintească sau de frate mai mare prin mesajul sau de la despărțire. Putin s-a închinat noului Împărat, i-a oficializat rolul de lider, iar reuniunile BRICS nu vor fi văzute ca un instrument al Rusiei, ci al Chinei, la fel ca toate reuniunile și organizațiile din care cele două state fac parte.

Vizita a fost precedată de câte un comunicat al fiecărei părți, publicat sub formă de articol venit din partea fiecărui președinte, publicat în presa de mare audiență din statul celălalt[ii]. Dacă mesajul lui Putin a fost plin de acuzații la adresa Occidentului, NATO și SUA, mesajul lui Xi a fost unul de anvergură, de stat care luptă pentru democrație în relațiile internaționale, împotriva hegemoniei oricărui alt stat, evitând să numească vreun adversar. Chiar dacă mesajul pe care cei doi l-au transmis a fost de solidaritate pentru o nouă ordine mondială, bazată pe multipolaritate, a devenit evident pentru toată lumea că e vorba doar de doi poli. Noul Război Rece ar fi, de această dată, între SUA, împreună cu aliații săi, și China, ca pol de coagulare a tuturor celor care se opun SUA.

Așadar, după această vizită, lumea se împarte între americani și pro-americani, de o parte, respectiv, China și nemulțumiții, răzvrătiții față de SUA.

„Parteneriatul fără limite”, conform Declarației comune a Federației Ruse și Republicii Populare Chineze, de la Beijing, din 4 februarie 2022, cu ocazia participării lui Putin la Jocurile Olimpice de iarnă, a fost reconfirmat și întărit cu ocazia vizitei proaspăt reconfirmatului președinte chinez, XI Jimping, la Moscova în martie 2023.

Sprijinul militar din partea Chinei nu a fost discutat (cel puțin, nu oficial). Posibil ca reținerea rușilor să fie determinată de orgoliul de mare putere militară (loc pe care își doresc să îl mențină, cu iluzia de a rămâne partener de dialog al SUA), dar și pentru a evita un posibil refuz din partea Chinei. De partea cealaltă, China și-a dorit să evidențieze implicarea sa „pașnică”, în contrast cu implicarea americană care contribuie la escaladarea conflictului.

Mesajul de despărțire a lui Xi, din finalul vizitei, poate fi văzut ca un mesaj părintesc, sau de frate mai mare, unul care îl pune pe Putin într-o poziție inferioară, așa cum a rezultat din atitudinea președintelui chinez pe parcursul întregii vizite. A devenit evident pentru lumea întreagă în ce fel se vor derula întrunirile Organizației de  Cooperare de la Shanghai, ale BRICS sau cele la care vor participa „stan”-urile, fostele republici sovietice din Asia. Numărul focoaselor nucleare nu mai este atât de relevant, Rusia are mai multă nevoie de sprijinul Chinei, decât China de al Rusiei.

---

[i] https://nato.mae.ro/node/271, accesat 27 martie 2023

[ii] Xi Jimping – Rossiyskaya Gazeta – întărirea prieteniei, cooperării și păcii.

Vladimir Putin – Peoples Daily, în mandarină – a afirmat că în relația lor nu există un lider și un subordonat, că nu există restricții sau interdicții pentru subiectele de discuție, n.n.

„According to briefing notes that Milley shared with the Washington Post, the first and most fundamental problem facing Biden was how to ‘underwrite and enforce the rules-based international order’ against a country with extraordinary nuclear capability ‘without going to World War 3’. Milley offered four possible answers: ‘No. 1: Don’t have a kinetic conflict between the US military or NATO with Russia. No. 2: Contain war inside the geographical boundaries of Ukraine. No. 3: Strengthen and maintain Nato unity. No. 4: Empower Ukraine and give them the means to fight.’” [i]

A trecut aproape un an de la anunțata, dar greu de crezut invazie a Ucrainei de către forțele armate ruse. Prezisă, avertizată, poate chiar așteptată de unii, „Operația de denazificare și demilitarizare a Ucrainei” s-a declanșat în dimineața zilei de 24 februarie 2022, o dată care îmi doresc să nu devină la fel de importantă în istoria omenirii, precum 1 Septembrie 1939.

Despre Ucraina și despre posibile scenarii se vorbește foarte mult, cel puțin în Europa fiind cel mai important subiect. Este îngrijorător că viața noastră a fost și este influențată de ceea ce se întâmplă nu foarte departe de România, cu atât mai mult cu cât nu avem o contribuție directă la declanșarea acestui conflict și am resimțit din primele zile consecințele unui război în apropiere.

Criză energetică, inflație, reînarmare, un concept NATO cu o creștere semnificativă a forțelor pregătite de război, avertizări de criză alimentară, fluxuri de armament, dezbateri aprinse în studiouri tv și pe rețele de socializare, generali președinți, prim miniștri sau miniștri ai apărării, toate acestea au fost urmări ale unei agresiuni militare care și-a propus „să restabilească dreptul istoric al rușilor”.

Consecințele războiului ne afectează din ce în ce mai mult, în diverse forme, de la alimentarea mașinii, la facturile de curent și de gaze, de la litrul de ulei sau de zahăr, la ratele din bănci și renunțarea la vacanțe, la pierderea locului de muncă, a mașinii sau a casei, la acceptarea (la început a fost sprijinul!) a mii de refugiați pe care îi întâlnim pe stradă, în magazine, în trafic. Am primit solicitări de sprijin și am oferit sprijin.

Dezaprobarea agresiunii unui stat mare contra unui stat mai mic este cvasigenerală, dar, la fel ca în orice efort prelungit, se simte oboseala. Din ce în ce mai mulți sunt cei care își doresc ca acest război să înceteze, indiferent cine trebuie să cedeze. Un conflict violent poate fi prevenit prin descurajare doar atunci când ambele părți conștientizează că au mai mult de pierdut prin declanșarea unui război, dar situația este diferită după declanșarea violențelor. Este cunoscut că odată începută confruntarea armată, revenirea la negocieri presupune ca cel puțin una dintre părți să simtă că are mai mult de pierdut dacă se continuă lupta sau războiul continuă până la înfrângerea efectivă.

Îndemnul către ucraineni să cedeze, pare să ascundă ideea că Ucraina nu va putea să învingă Marea Rusie, că David nu îl va putea învinge pe Goliat. Din ce în ce mai mult, „dreptul celui mai tare” este invocat chiar de către teoreticieni de renume, precum renumitul profesor John Mearsheimer, sau de către fostul secretar de stat Henry Kissinger, care deja învinovățesc SUA și NATO de alimentarea unui vis imposibil al Ucrainei, cel de a fi membru al NATO. Iar aceste curent are tot mai mulți adepți, pe fondul resimțirii consecințelor amintite. Dincolo de drepturi și principii, propriile nevoi sunt mai importante, sacrificiul bunăstării nu poate fi susținut cu vorbe, steaguri și filmări, chiar dacă acestea din urmă relevă cruzime și distrugere. Victimele devin vinovați, iar orice solicitare în plus atinge sensibilități în rândul a tot mai multor cetățeni, cu prioritate celor din statele vecine.

Avertizările transmise de către serviciile de informații, în special de către informațiile militare ale SUA pe parcursul anului 2021 au fost foarte precise și au generat analize serioase înainte de începerea războiului, iar unele au fost făcute publice, altele nu. Știm acum despre recomandările militare făcute de către Președintele Comitetului întrunit al șefilor de state majore ale forțelor armate americane, generalul Mark Milley, așa cum au fost citate la începutul acestui text, în urma informațiilor primite în luna octombrie 2021.

De la începutul războiului au fost identificate „linii roșii”, adică acțiuni care puteau să ducă la escaladare, atât din partea rușilor, dar și din partea lumii democratice, a statelor care au fost alături de Ucraina, identificate de către conducerea rusă ca SUA, NATO și UE. SUA a impus sancțiuni Federației Ruse și unor cetățeni ruși, măsuri asumate și de către Uniunea Europeană, la scurt timp. A urmat susținerea cu echipamente, cu muniții, iar de curând chiar cu armament greu, tancuri moderne.

Analiza situației frontului, la zi, reprezintă un subiect în programul tuturor posturilor de știri, există tot mai mulți experți mai mult sau mai puțin avizați care cunosc în detaliu fiecare mișcare tactică. Spre deosebire de alte state, care au înțeles importanța comunicării strategice încă de la începutul războiului, responsabilul de domeniu din România, adică Ministerul Apărării Naționale se menține în umbră, după unele ieșiri cel puțin amuzante. Vanitatea de a apărea pe ecran și dorința de notorietate sunt mari, iar locul lăsat liber de către cei care au responsabilitatea comunicării pentru a preveni intoxicarea cu știri false sau dezinformarea trebuie ocupat de cineva!

Voi evita să intru în jocul „expertului de serviciu” care face analiza forțelor combatante, a resurselor disponibile sau presupuse, mă voi rezuma la a face o descriere simplă a unor posibile scenarii, fără pretenția de a le fi identificat pe toate, precum și posibilele consecințe pentru România, astfel încât să ne fie mai clar de ce parte ne poziționăm. De asemenea, voi evita citate sau juxtapuneri care să genereze analize de sintaxă, iar simpla lor ordine să ducă la etichetarea ca „pragmatic”, adică dornic să se încheie războiul cu orice preț, sau „idealist”, susținător al apărării valorilor democratice cu orice preț, sau proamerican, mult mai puțin probabil, „putinist”. Acest demers este menit să ajute la orientarea acțiunilor și atitudinilor individuale, dar și la nivelul statului către direcția cea mai potrivită pentru România, pentru interesele noastre.

Primul scenariu posibil și, consider eu, necesar a fi luat în calcul ar fi cel al cedării din partea Ucrainei. Probabilitatea acestui scenariu poate crește pe fondul distrugerii infrastructurii critice, al pierderilor de vieți (nu numai pe front, dar și în rândul populației civile, uneori destul de departe de front), al lipsei mijloacelor de luptă. În primă fază ar putea însemna cedarea unor poziții și predarea forțelor din linia întâi, gradual și progresiv până la capitulare, situație cu probabilitate destul de redusă în acest moment, ar putea fi rezultatul unei mișcări puternice de masă determinată de cedarea voinței de a lupta în rândul populației (și aceasta, încă puțin probabilă), dar și prin lichidarea conducerii politice ucrainene printr-o acțiune fulger a forțelor speciale ruse, urmată de o mișcare populară spontană anti-război.

Prima ipoteză ar fi posibilă pe fondul epuizării fizice a militarilor, lipsa muniției și declanșarea unei ofensive a forțelor ruse. Motivația puternică a militarilor care își apără țara, susținută de sprijinul efectiv cu muniții, echipamente și armament din partea statelor care susțin Ucraina fac ca această ipoteză să fie doar una teoretică.

A doua ipoteză, a mișcării populare împotriva războiului ar avea un impact major asupra trupelor de pe front, ar putea răsturna situația și ar putea însemna căderea conducerii politice actuale și instituirea unei conduceri nu neapărat pro-ruse din primul moment, mai degrabă anti-război, dornică să încheie pacea.

Consecințele ar putea însemna un armistițiu pe termen nelimitat și negocieri accelerate de pace. Rusia nu va ceda teritoriile deja acaparate, dimpotrivă, va cere teritoriul celor patru regiuni așa cum erau desenate de așa-zișii reprezentanți ai acestora din spectacolul de la Moscova din 30 septembrie 2022. Ucraina ar trebui să își retragă cererile de aderare la NATO și UE, precum și să își modifice Constituția în acest sens. Ucraina va trebui să anuleze legile educației și pe cea a minorităților. Ar putea fi posibil ca Rusia să ceară și amplasarea de baze rusești pe teritoriul Ucrainei, ca răspuns la prezența trupelor NATO în apropierea graniței Ucrainei. Opinia publică ucraineană ar putea să se ostilizeze față de NATO și UE, ca urmare a frustrărilor generate de neimplicarea directă a NATO și UE. Foarte probabil, în Republica Moldova se va schimba conducerea politică cu forțe pro-ruse.

Relația Rusia-NATO va fi cea din timpul Războiului Rece, cu menținerea sancțiunilor și a tensiunilor. Relația Rusia-UE va fi la fel de tensionată, UE va continua să caute soluții pentru a nu depinde de resursele energetice și minerale din Federația Rusă. China va fi principalul beneficiar al păcii, implicându-se în reconstrucție și asigurând piața pentru produsele rusești și ucrainene.

România ar reveni la statutul de stat de graniță al NATO și UE în condițiile relațiilor tensionate cu Rusia. Relațiile cu Ucraina ar putea deveni extrem de tensionate, ca urmare a abaterii atenției opiniei publice ucrainene de la inamicul de până atunci, Rusia, către vest, iar România este printre cele mai vulnerabile.

A treia ipoteză, cea a înlăturării prin forță a conducerii politice ucrainene și impunerea unui regim pro-rus ar avea cam aceleași consecințe, cu menținerea unei potențiale atitudini antirusești în rândul populației ucrainene. Impunerea condițiilor Moscovei ar fi foarte rapidă, dar probabilitatea declanșării unor revolte populare ucrainene și menținerea atitudinii pro-occidentale ar fi mare.

Al doilea scenariu posibil, fără a stabili o ordine funcție de nivelul de probabilitate, ar fi renunțarea la luptă a forțelor armate ruse, epuizate, fără motivație reală, influențată de ofensiva ucraineană, de voința ucrainenilor de a lupta pentru propria țară. Ar putea să se producă gradual, devenind contagioasă pe fondul existenței rețelei proprii de socializare a rușilor. Comandanții ruși ar pierde controlul trupelor, iar acestea s-ar preda, în condițiile asigurării unui tratament uman, peste condițiile prizonierilor de război, ba chiar cu asigurarea transportului în zona/țara dorită.

Consecințele ar putea fi modificarea rapidă a liniei frontului, recucerirea de teritorii vaste, mai puțin Crimeea și, probabil, zona Donbass. Federația Rusă ar declanșa mobilizarea generală și ar putea fi deschisă pentru negocieri și un armistițiu temporar. În Rusia ar putea să apară frământări sociale, care să conducă la instaurarea unui guvern mai radical, mai naționalist. Ar continua loviturile de pe teritoriul Federației Ruse și a Belorus, conflictul va rămâne deschis. Rusia nu se va declara înfrântă.

Statele care susțin Ucraina ar avea timp pentru a consolida capacitatea de apărare a Ucrainei. Precum și pentru a sprijini reconstrucția Ucrainei. Sancțiunile împotriva Rusiei se vor menține, cu aceleași implicații economice. China va beneficia de resursele Rusiei, dar ar putea avea o atitudine rezervată fața de conflict.

Republica Moldova ar putea să își mențină parcursul european, să se consolideze cu sprijin din partea Uniunii, iar Grupul Operativ Tactic Rus ar putea fi pus sub presiune cu sprijinul forțelor ucrainene, care ar izola orice cale de comunicație cu Rusia a acestuia, ar putea fi evacuat sau desființat.

România ar putea contribui la consolidarea capacității de apărare, precum și la reconstrucția Ucrainei, ar putea furniza asistență pentru accelerarea procesului de aderarea a acesteia la Uniunea Europeană.

Un alt scenariu posibil este cel al „înghețării liniei frontului”, respectiv implicarea SUA și UE în negocieri de pace cu Federația Rusă, cu Ucraina în plan secund. Acest scenariu ar fi posibil în condițiile unei presiuni mari din partea propriilor cetățeni, pe fondul epuizării resurselor Ucrainei de a face față ofensivei ruse. Ar putea presupune obținerea unui acord de încetare a focului, pe un anumit aliniament. Acest aliniament ar putea fi o linie de demarcație între Uniunea Europeană și Rusia. Adică Rusia va menține teritoriile cucerite și există posibilitatea ca Rusia să nu mai recunoască Ucraina ca stat, ca subiect de drept internațional. Teritoriul rămas din Ucraina ar putea deveni parte a UE, recunoscut de către aproape toate statele ONU, mai puțin de către Rusia și, posibil, aliații săi, care ar putea discuta orice problemă legată de Ucraina doar prin reprezentanții UE.

Consecințele ar fi dezastruoase pentru Ucraina, dar ar putea însemna relații economice restabilite între Rusia și UE, chiar dacă ostilitatea specifică Războiului Rece ar fi prezentă. Pentru SUA ar putea însemna o retragere din Europa, pentru rezolvarea problemelor interne și din Asia-Pacific, dar această probabilitate este extrem de redusă în acest moment.

Pentru Republica Moldova și pentru România consecințele ar fi asemănătoare scenariului precedent.

Un alt scenariu ar fi cel al încetării sprijinului militar pentru Ucraina, posibil sub presiunea opiniei publice interne, fără implicare în procesul de pace sau neacceptați în negocierea păcii de către Federația Rusă. Din acest scenariu se poate intra ușor în ipotezele primului scenariu, ceea ce ar duce la victoria Rusiei, cu toate celelalte consecințe.

Scenariul cel mai grav, dar care nu poate fi neglijat, este cel al implicării directe a SUA în conflict, prin realizarea unei coaliții de voință care să sprijine efectiv Ucraina în luptă cu forțe. Există premisele minime ale unei astfel de coaliții prin grupul de state care participă la sprijinul cu armament al Ucrainei, Grupul de la Rammstein, precum și din obligația morală a statelor semnatare a Memorandumului de la Budapesta din 1994, prin care i s-a garantat Ucrainei integritatea teritorială în schimbul cedării armamentului nuclear de pe teritoriul său, Federației Ruse. Aceste state sunt SUA și Marea Britanie, iar acest scenariu este foarte probabil în condițiile utilizării mijloacelor nucleare împotriva Ucrainei, întrucât această situație este interzisă în mod clar în Memorandum.

Consecințele ar putea fi dezastruoase. Într-o primă etapă, forțele ruse ar putea fi relativ ușor înfrânte de către alianță printr-o operație întrunită și combinată, ar putea fi eliberată inclusiv Crimeea în câteva săptămâni și s-ar restabili granițele Ucrainei dinainte de martie 2014. Reacția Rusiei ar putea fi greu de controlat, întrucât ar fi invocată situația punerii în pericol a existenței statului și ar putea folosi arme nucleare împotriva statelor participante. Pericolul cel mai mare îl reprezintă lansarea celei de-a doua rachete sau bombe nucleare, adică răspunsul SUA sau insistența Rusiei. Distrugerea reciprocă ar fi extrem de greu de oprit.

China este posibil să se poziționeze deschis împotriva unei coaliții împotriva Rusiei, ceea ce ar putea însemna confirmarea declanșării celui de-al Treilea Război Mondial.

România este în bătaia rachetelor balistice cu rază mică și medie de acțiune, iar sistemul de rachete de la Deveselu nu ne protejează. Apărarea antirachetă este aproape inexistentă în momentul de față, ceea ce ar face ca orice obiectiv important din România să poată fi o țintă ușoară pentru Rusia.

Există și un scenariu în care părțile ar accepta un armistițiu și o pace de circumstanță, cu o linie de demarcație negociată, cu menținerea tensiunilor și a conflictului la un nivel redus, către înghețat, dar cu destinderea relațiilor economice între UE și Rusia, cu asigurarea transferului de energie, petrol și gaze din Rusia către Ucraina prin garanții sau contracte ale Uniunii Europene.

Pentru acest scenariu, ar trebui ca ambele părți să conștientizeze că orice oră de război înseamnă distrugeri mai mari și pierderi de vieți, iar pentru Ucraina ar presupune acceptarea pierderii de teritorii deosebit de importante.

În relațiile internaționale, în realitatea lumii pe care o vom trăi, un astfel de scenariu ar însemna o cursă accelerată a înarmărilor și foarte probabil redeschiderea multor conflicte la nivel mondial, pe principiul impunerii prin forță. Ar marca falimentul hegemoniei SUA, incapacitatea sa de a conduce lumea pe principiile stabilite în Carta ONU. ONU ar deveni o instituție caducă, iar UE ar putea cunoaște frământări distructive. Există multe analize, cu referire la situații deja existente, de la tratatele de pace post război mondial, la cele din Coreea, dar este greu de făcut predicții pentru sfârșitul unui război.

Al șaptelea scenariu al fi cel al „implicării NATO pentru apărarea unui stat membru”, ceea ce implică un posibil atac asupra unui stat membru NATO din parte Federației Ruse. Factori favorizanți ar putea fi mesajele ostile reciproce, faptul că principalul motiv al agresiunii Ucrainei este stoparea aderării la NATO, statele NATO vecine cu Ucraina susțin și asigură transportul ajutorului de război, Rusia dorește stoparea acestui ajutor.

Ar putea să se realizeze prin: lovirea unei căi de comunicație, port sau aerodrom al unui stat NATO (Polonia, Estonia, Lituania sau România) de către Rusia sau lovirea unui avion în spațiul aerian ucrainean sau a unei navei unui stat NATO în apele internaționale. NATO ar răspunde solidar prin realizarea unei operații aeriene și navale prin care se dorește realizarea unei NFZ (Non Flight Zone) și/sau a unei zone maritime sigure.

Consecințele ar putea fi greu de gestionat. Într-o primă etapă, NATO ar inteveni direct împotriva forțelor ruse – lovituri aeriene asupra țintelor din teritoriul ocupat. Rusia, pe măsură ce va pierde teren, probabil că va amenința cu armamentul nuclear și chiar ar putea să lovească cu o rachetă cu încărcătură nucleară o grupare navală americană (Flota a șasea?) sau un alt obiectiv izolat.

Este posibilă o ripostă asemănătoare a SUA, cu distrugerea unor importante ținte rusești (submarine nucleare, portavioane). Este posibil ca prima riposte să nu fie nucleară.

Dacă nu se declanșează negocieri pe fondul unui armistițiu temporar, loviturile nucleare reciproce se vor declanșa, iar statele din apropierea Rusiei vor fi cele mai vulnerabile, țintele cele mai probabile vor fi facilitățile militare americane din România, Polonia și Țările Baltice.

Turcia ar putea să se retragă din NATO.

Finalul poate fi imprevizibil, de la acceptarea păcii cu eliberarea întregului teritoriu al Ucrainei, în condițiile ridicării sancțiunilor, revenirea la Acordul NATO-Rusia, renunțarea Ucrainei la statutul de membru al NATO și acceptarea de către Rusia a statutului de membru UE al Ucrainei, până la distrugerea reciprocă a Rusiei și a majorității statelor NATO prin utilizarea armamentului nuclear pe scară largă. China ar putea să se sustragă conflictului sau ar putea forța invadarea militară a Taiwanului, cu consecința intrării în război cu SUA.

Deocamdată, singura certitudine este că războiul produce morți, distrugeri și daune colaterale pentru întreaga lume.

Ucraina se va confrunta cu mari probleme în oricare dintre scenarii pe fondul problemelor demografice. Morții în război, dar și masiva migrațiune spre vest au dus la diminuarea populației cu aproape o treime, iar perspectiva revenirii în țară a unui număr semnificativ este ridicată doar pentru un scenariu în care cel puțin o parte a Ucrainei va rămâne sub controlul Uniunii Europene. În scenariile celelalte, refugiații ucraineni vor rămâne în statele europene unde se vor stabili, iar aceasta ar putea fi o problemă tot mai mare pentru Uniunea Europeană, confruntată și cu fluxul de migrațiune dinspre sud. Poate să se producă o ciocnire a fluxurilor migraționiste, precum și creșterea mișcărilor naționaliste radicale, de dreapta, anti-migrațiune. Intrarea României și Bulgariei în Schengen pare să fie un vis tot mai îndepărtat, indiferent de mesajele mult prea optimiste ale politicienilor români.

Așadar, cutia Pandorei a fost deschisă, speranța că înțelepciunea va găsi soluțiile pentru revenirea la o stare de pace scade cu fiecare zi de confruntare. Este posibil să putem să stăm în continuare în fotolii, cu popcornul în brațe și să pariem pe una dintre părți, în timp ce urmărim „experții în operații” pe care nu numai că nu le-au dus sau condus niciodată, dar nici nu le-au văzut real și nici nu au informații suficiente. Asta deoarece responsabilul în domeniu pentru informare publică și ducerea războiului informațional este încă inconștient, acesta fiind chiar Ministerul Apărării Naționale.

Pentru că blogul se numește „Recomandări”, din cauza ambiguităților autorităților în timpul pandemiei, recomand colegilor solicitați de presă pentru a analiza situația să fie circumspecți și să nu se avânte în considerații privind o situație pe care nu o cunosc, să comunice doar în limitele informațiilor serioase, din surse credibile. Între timp, responsabilii cu comunicare din partea ministerului poate că vor lua exemplul altor state pentru o informare profesionistă pe subiectul „războiul din Ucraina”, chiar și pentru a ajuta ca războiul să nu se extindă, începând cu mintea unora.

---

[i]Apud Owen Mattews, https://www.spectator.co.uk/article/one-year-on-how-will-the-ukraine-war-end/