Rusia este sau nu o amenințare pentru România?

Apariția Raportului anual al comunității de informații din Statele Unite ale Americii (The 2024 Annual Threat Assessment), multele comentarii pe care le-am ascultat despre amenințările cele mai probabile, explicațiile mult prea documentaților analiști despre „amenințarea reală” sau „cea mai mare amenințare este sau nu este…” mă trimit la Strategia Națională de Apărare a Țării, principalul document în care statul român își identifică amenințările. Desigur, acestea sunt rezultatul unor evaluări similare celor din SUA, deoarece acest model a fost preluat de Administrația Prezidențială și este obținut prin integrarea analizelor primite de la serviciile noastre de informații.

La nivel aliat, amenințările recunoscute de toți membrii sunt discutate și aprobate la nivelul Comitetului Militar al NATO, într-un document clasificat, revizuit periodic cu acceptul tuturor statelor membre. De cele mai multe ori, consensul este dificil de obținut, ceva care reprezintă o amenințare pentru unul dintre state nu este întotdeauna percepută la fel de alte state.

Menționarea comportamentului agresiv al Rusiei ca amenințare pentru NATO este o consecință a acțiunilor din martie 2014, atunci când Rusia a început pedepsirea Ucrainei pentru „trădare”, respectiv părăsirea grupului de state condus de Rusia și solicitarea acceptării în NATO.

Raportul american confirmă evaluările anterioare, adăugând noi evenimente, care modifică în mod nesemnificativ nivelul de risc, respectiv probabilitatea ca amenințarea să se materializeze în acțiuni ostile, periculoase. Amenințarea Rusiei nu este principala prioritate a SUA, iar conflictul din Gaza are un loc în față pe scena conflictelor regionale.

Desigur, ar fi dificil să construiesc o analiză similară acestui raport anual, deoarece nu am instrumentele necesare și nici informațiile specifice, majoritatea clasificate la cel mai înalt nivel.

Securitatea unui stat reprezintă un cumul de măsuri de protecție care îi permit existența și funcționarea în siguranță, adică fără ca viața economică, socială, culturală să îi fie alterată sau afectată de evenimente externe. Existența statului presupune un mod de administrare stabilit constituțional (de regulă), care îi permite să exercite suveranitatea pe un anumit teritoriu, pentru o populație (nu asupra!), care sunt cetățenii săi, pe care îi protejează, potrivit unui nivel de ambiție propus și acceptat de majoritatea cetățenilor (într-o democrație), sau stabilit de lider (în cazul autocrațiilor).

Dacă integritatea teritorială, forma de guvernământ și administrare, suveranitatea și independența sunt relativ comune tuturor statelor, diferențierea o face nivelul de ambiție al intereselor economice. Pentru a fi cât mai clar, voi da ca exemplu statutul de stat maritim.

România este stat riveran Mării Negre, iar de aici rezultă o zonă economică exclusivă, care permite exclusivitatea exploatării resurselor din această zonă, accesul la resursele din apele internaționale, în baza dreptului mărilor, definit înainte de Pacea westfalică, accesul la resursele mărilor și oceanelor din orice colț al lumii  și transportul pe căile maritime, conform dreptului internațional.

Limitările date de capacitatea noastră antreprenorială ne reduc nivelul de ambiție la zona economică exclusivă, astfel că probabilitatea de a intra în conflict cu interesele altui stat în apele internaționale tinde spre zero. În mod similar pot fi identificate și alte resurse sau piețe de desfacere pentru produsele economiei noastre, pentru a identifica zona de contact cu interesele altui stat.

Dacă analizăm în acest fel amenințările la interesele statului român, putem concluziona că nivelul de ambiție poate să determine ciocnirea cu alte interese prezente în proximitate, adică cu vecinii, acolo unde se mențin unele dispute teritoriale, mai mult sau mai puțin afirmate public.

Aceasta ar fi o explicație simplă pentru a putea defini o amenințare reală, fără riscul de a fi învinuit că am redus amenințările la teama clasică față de țara vecină, iar statul pe care îl am în atenție nu este SUA, ci România.

România nu își propune să modifice granițele actuale, respectă dreptul internațional și granițele statelor vecine, promovează drepturile statelor conform Cartei ONU. Tratatele bilaterale și acordurile stabilite cu vecinii au fost realizate conform principiilor stabilite prin Carta ONU, așa încât ar trebui să nu existe niciun fel de amenințare.

Cu toate acestea, conducerea statului român a dorit și a făcut eforturi mari după căderea blocului comunist pentru a se alătura NATO și Uniunii Europene, pentru a obține garanții de securitate. De cine ne era teamă, care era amenințarea? Trebuie să fim corecți și să spunem exact ceea ce simțeam. Percepția generală era aceea a învecinării cu moștenitorii fostului imperiu sovietic. Se prăbușise un regim, dar un imens arsenal nuclear rămăsese împărțit de câteva foste state sovietice, care își declaraseră independența. Până la sfârșitul mileniului, întregul arsenal nuclear a fost preluat de Federația Rusă, cu sprijinul SUA și al Marii Britanii.

Noile state independente din fosta Uniune Sovietică s-au constituit în forme de cooperare economică sau militară, imediat după desființarea la Praga a Tratatului de la Varșovia. România nu avea și nu are graniță cu Federația Rusă, dar se învecinează cu Ucraina și Republica Moldova, foste state sovietice. Aceste state se subordonau politicii Moscovei, iar dorința României de a se securiza prin aderarea la Alianța Nord-Atlantică a fost văzută ca un act ostil față de Federația Rusă. Din acest motiv nu a fost acceptată România în procesul de extindere, în grupul statelor care au primit invitația în 1997, atunci când s-a constituit Consiliul NATO-Rusia. Am avut șansa de a fi acceptați înainte ca Rusia reformată și consolidată după victoria împotriva cecenilor să se extindă și să influențeze viața politică din România.

Ucraina, Georgia, Republica Moldova nu au avut această șansă, iar consecințele le vedem din 2008 până astăzi.

Așadar, cu toate că România nu se învecinează cu Federația Rusă, a văzut ca principală amenințare pentru securitatea națională venea dinspre Moscova, deoarece interesele strategice ale României se ciocneau cu cele ale Federației Ruse.

După intrarea în NATO, acest conflict aproape că a dispărut, deoarece România nu mai putea să devină parte a niciunei construcții politice, economice sau politico-militare controlate de către Rusia. În schimb, a fost inclusă în conflictul de interese dintre Federația Rusă și NATO.

Consiliul NATO-Rusia a oferit un cadru de comunicare între cele două părți, dar nu a determinat cooperarea și colaborarea prin dispariția intereselor opuse. Federația Rusă a făcut tot posibilul pentru a demonstra că nu este un membru la masa celor 27 sau 28 (acum 33), a dorit să fie partenerul unic de dialog al Statelor Unite privind orice subiect de relații internaționale la nivel planetar. Cu atât mai mult, președintele Putin nu putea accepta să piardă dominația regională asupra fostelor state sovietice.

Din Cuvântul înainte al Strategiei Naționale de Apărare a Țării din 2020, rezultă ca obiectivul principal este „o Românie funcțională (…), o țară sigură, care oferă cetățenilor săi toate condițiile necesare pentru a duce un trai mai bun, în deplină siguranță și care își protejează identitatea, valorile, patrimoniul și resursele, precum și parametrii statului de drept”. Nivelul de ambiție pare să fie dimensionat corespunzător posibilităților reale, dar sunt rezervat în ce privește dorința de a fi „pol de stabilitate” și de a obține o „aprofundare și extindere a rolului său de ancoră strategică a posturii euro-atlantice”.

Celor care promovează în numele suveranismului sau doar ca o frustrare ideea de „colonie”, le dau o veste proastă. Statutul de colonie ar transfera răspunderea pentru securitate statului colonizator, dar această răspundere este asumată de președinte, prin documentul menționat mai sus, conform prerogativelor acordate de Constituție.

„Năvălirea” rușilor în Ucraina (termenul utilizat de românii din Republica Moldova mi se pare mai cuprinzător decât invazia) a modificat situația față de momentul elaborării Strategiei Naționale de Apărare a Țării. Necesitatea unei revizuiri a Analizei Strategice a Apărării a fost invocată și de președinte la transferul comenzii Statului Major al Apărării, din noiembrie 2023, cu toate că procesul de realizarea a ASAp a fost derulat în paralel cu cel de elaborare a SNApT, de instituții diferite și a fost finalizat după aprobarea SNApT.

În actualul document care stabilește strategia de securitate națională este menționat că „atitudinea și acțiunile Federației Ruse, de încălcare a normelor dreptului internațional, generează perpetuarea și extinderea divergențelor cu unele state occidentale și NATO, constituind obstacole serioase în identificarea soluțiilor viabile de asigurare a stabilității, predictibilității și securității”, iar din perspectiva  cooperării regionale „acțiunile Federației Ruse contribuie la deteriorarea stabilității regionale, cu impact defavorabil direct asupra rezilienței statelor din regiune, în primul rând Republica Moldova, Ucraina şi Georgia, respectiv asupra realizării obiectivelor acestor state în relaţie cu Uniunea Europeană şi/sau NATO, aşa cum acestea le-au definit în documentele naţionale relevante, de orientare strategică.”

Principalele amenințări pentru securitatea României sunt „militarizarea Crimeii şi în general, a bazinului Mării Negre de către Federația Rusă, desfășurarea exercițiilor militare și consolidarea capabilităților prin intermediul cărora pot fi desfășurate operațiuni ofensive și defensive, de către aceasta”, precum și „comportamentul ofensiv/agresiv, inclusiv în plan economic, al unor entități statale ale căror interese sunt contrare celor ale țării noastre, blocajele în parcursul european/transatlantic şi/sau perpetuarea instabilității în domeniul economic pot determina evoluții cu impact securitar negativ în vecinătatea României și în Regiunea Mării Negre.” Din ultima formulare se poate înțelege mai mult decât se spune, dar este posibil ca eu să mă înșel privind intenția celui care a redactat documentul și a celui care l-a aprobat (asumat).

Este Rusia o amenințare pentru România? Ce fel de amenințare?

Cum poate să amenințe Rusia, dacă nu are graniță cu România?

Cât de periculoasă ar fi Rusia victorioasă în Ucraina? După Ucraina, ce stat ar ataca Rusia? De ce?

Sunt multe voci care spun că după Ucraina vor urma statele baltice, Polonia sau chiar România. Cât de realiste sunt aceste afirmații?

Greu de dat răspunsuri argumentate cu informații verificate, fără acces la acestea, dar unele pot fi aproximate, cu oarecare precizie.

Așadar, Rusia a fost statul care a sprijinit principatele românești din exteriorul sau interiorul arcului carpatic pentru a scăpa de otomani sau de habsburgi, dintr-o dezinteresată frăție creștin-ortodoxă. Slovele chirilice din cărțile bisericești sunt mărturie a acestei frății, la fel ca în toată zona Balcanilor, de la greci, bulgari, la sârbi și muntenegreni.

Primii care au scăpat de păgâni au fost cei din Basarabia, eliberați după războiul Crimeei. Bineînțeles că special pentru libertatea lor au murit atâția ruși în bătăliile cu osmanlâii. Moldovenii, care încă nu știau că sunt români, au primit dreptul să meargă în tot Imperiul țarist, chiar să se stabilească în Siberia. Acest drept a fost temporar pierdut în 1918, când armata română a primit acceptul de a ocupa Basarabia și Bucovina, de frica bolșevicilor. Stalin a reușit să ajute din nou basarabenii să își regăsească rudele din Siberia, după ce se asigurase că tezaurul refugiat în 1917 este în siguranță la Moscova. A iertat nesăbuința soldaților români de a trece Prutul, i-a considerat luptători adevărați și i-a trimis prin Munții Tatra și în alte zone, unde doar eroismul lor putea să îi înfrângă pe naziști. I-a pedepsit doar pe liderii politici și militari, dar a adus libertatea mult dorită de a lucra în colectiv, fără drept de proprietate, la fel ca în prosperele colhozuri. Ne-a eliberat de costurile și sacrificiile specifice construcției de avioane și ne-a învățat să facem tractoare.

Am primit permanent lumină de la Răsărit, așa încât se explică cu greu de ce românii și-au dorit atât de mult să vină americanii, să intre în NATO sau în UE.

Până în februarie 2014 românii percepeau vecinătatea cu Rusia ca o realitate, Ucraina fiind parte a unei familii cu aceleași interese și același comportament. Ruperea Ucrainei de Mama Rusia a însemnat o redescoperire a granițelor pentru noi. Primirea refugiaților ucraineni a fost o problemă civică, asumată de către populație, chiar înainte ca guvernul să înțeleagă noua situație. La opt ani după ce se produsese ruptura de Moscova, Ucraina nu dăduse semnale că ar fi depășit ostilitatea față de România, etnicii români fiind persecutați prin legi naționalist-extremiste, condamnabile în lumea democratică.

Dușmanul dușmanului nu devine automat prieten. Totuși, atunci când vecinul tău este pedepsit așa cum ai fi putut fi tu, dacă nu ai fi făcut pasul cu douăzeci de ani mai devreme, ar trebui să ajute pentru construirea unei relații mai bune cu acel vecin.

Ajutorul dat Ucrainei are o componentă umană, dar și una strategică. Relația cu Rusia era, oricum, una foarte rece. Ostilitatea Rusiei față de NATO a generat sau stimulat, în mare parte, divergențele dintre România și Ucraina, care nu au putut fi discutate și negociate corect în trecut.

Așadar, Rusia nu reprezintă o amenințare directă pentru România, în acest moment. Dar este una indirectă, întrucât România este membră a NATO și a UE, iar după modelul Lavrov de ordine mondială, suntem în sfera de influență a SUA, într-o regiune pe care dorește să o controleze Rusia.

Un motiv suplimentar de ostilitate din partea Rusiei îl reprezintă posibila pierdere a controlului Republicii Moldova, deși România nu a avut o atitudine clară în ce privește celălalt stat al românilor.

Cât de teamă ar trebui să ne fie de Rusia?

Dacă nu reușește să îi înfrângă pe ucraineni, cu menținerea situației existente pentru o perioadă îndelungată, am putea sesiza doar menținerea ostilității și acces limitat la resursele din Rusia.

Există și scenarii mai grave, care ar trebui să genereze îngrijorare. În primul rând, dacă reușesc să recucerească controlul asupra Kievului, ar putea urma o reorientare a ucrainenilor împotriva unor state NATO (poate nu împotriva întregii Alianțe), iar diferendumurile cu România ar putea fi exacerbate, astfel încât să redirecționeze toate nemulțumirile și ura unui stat măcinat de război. Prezența unor baze permanente rusești pe teritoriul Ucrainei ar putea fi doar un catalizator pentru descărcarea furiei pe vecini. Republica Moldova ar urma imediat, cu sprijinul politic al cetățenilor moldoveni filoruși, care ar redeveni activi și foarte vocali.

Un alt scenariu, greu de crezut înainte de mesajele președintelui Macron, ar fi cel al implicării directe a unor state membre NATO, dacă nu terestru, atunci aerian, maritim și informațional. Aceasta ar putea determina o ripostă din partea Rusiei, care ar putea însemna lovituri cu rachete și aeronave a unor baze de pe teritoriul statelor membre NATO din proximitatea frontului (ar putea fi și din România), într-o primă etapă, iar continuarea sprijinului cu generarea de pierderi semnificative pentru ruși, ar putea însemna lovituri nucleare represive. Statele mici, fără o mare relevanță strategică pentru statele nucleare din NATO ar putea fi primele ținte, întrucât Putin nu crede în unitatea Alianței, dar este dificil de anticipat care ar fi aceste ținte.

Așadar, Rusia poate să lovească obiective din România în cel puțin două scenarii.

În schimb, o invazie terestră, precum „năvălirea” din Ucraina, are o probabilitate extrem de mică de a se realiza. Controlul Mării Negre, în jumătatea de nord este deja o realitate, iar doborârea dronei americane poate fi considerat un mesaj de atenționare, la fel ca agresarea navei britanice din 2021. Totuși, o desantare maritimă semnificativă este imposibil de realizat în condițiile actuale, în care Turcia limitează accesul în Marea Neagră. Obiectivele economice și militare din zona litoralului pot fi ținte și sunt printre cele mai vulnerabile, fără sisteme antiaeriene și antidrone suficiente.

Un atac terestru cu blindate poate fi posibil doar cu implicarea Ucrainei, iar folosirea cu predilecție a forțelor ucrainene ar fi cea mai probabilă, în opinia mea.

Așadar, cea mai mare amenințare ar fi obținerea controlului Ucrainei de către Federația Rusă și redirecționarea forțelor armate ucrainene împotriva României, următoarea ar fi cea a represaliilor rusești cu arme nucleare la operaționalizarea unui sprijin direct al unei coaliții europene sau internaționale, a treia ar fi cea a unor lovituri de atenționare în situația unui sprijin direct considerat de Putin ca agresiune directă, dar fără un pericol semnificativ pentru Rusia.

Consider că din analiza amenințărilor se poate proiecta capacitatea de reacție pentru contracararea acestora, iar cel mai periculos scenariu trebuie să constituie baza de planificare a capacității de apărare. Din păcate, măsurile luate până în prezent nu corespund niciuneia dintre amenințările de mai sus.

Pregătirea pentru oricare dintre scenarii înseamnă nu doar forțele armate, presupune și o capacitate de reacție a populației. Precaritatea acestei pregătiri la nivelul administrației locale s-a demonstrat la descoperirea resturilor de dronă în Deltă, atunci când primarul s-a adresat presei, în loc să își îndeplinească atribuțiile pe linie de situații de urgență și să informeze prefectul și IGSU. Existența, evidența și menținerea unei bune stări a adăposturilor antiaeriene reprezintă o obligație a autorităților locale și trebuie să fie verificate și susținute de către autoritățile locale.

Protecția infrastructurii critice este o prioritate, conform Strategiei Naționale de Apărare a Țării, dar exercițiile de verificare a reacției la afectarea acesteia sunt evitate pentru a menține o stare de calm și nepăsare.

Lideri militari și politici consideră că doar mai multă prezență aliată ne poate asigura securitatea, dar nu am verificat nici măcar mobilizarea și trecerea la capacitatea de luptă totală a unei brigăzi proprii. Dacă un război lângă noi nu este suficient pentru a ne evalua în mod realist capacitatea de reacție, atunci este mult mai mare riscul ca orice amenințare să producă efecte dezastruoase.

Desigur, amenințările identificate de către intelligence-ul american sunt valabile pentru SUA, sunt amenințări și pentru noi din momentul în care ne-am asumat ca principalele garanții de securitate să vină din partea SUA și a NATO. Amenințările la adresa NATO sunt și amenințări pentru România. Totuși, nu toate amenințările la adresa SUA sunt implicit amenințări pentru România. Solidaritatea cu SUA în detrimentul intereselor noastre ar putea să însemne și compensații din partea SUA, mai mult decât o șapcă.

Ținute și evenimente

Zilele trecute am intrat într-o polemică nepotrivită cu vreo doi prieteni, din cauza unei remarci inoportune pe o rețea de socializare. Unul dintre prietenii mei a postat fotografii de la un eveniment la care a participat, o activitate cu caracter științific într-un domeniu care presupune o specializare deosebită, în care experții sunt foarte puțini. Participanții au fost militari și civili, în primul rând personal medical și psihologi, precum și responsabili ai categoriei de forțe, direct responsabili de selecția și managementul resursei umane pentru care a fost creat acest domeniu de expertiză.

Remarca mea a fost nepotrivită, întrucât am criticat public nu neapărat ținuta unora dintre participanți, cât o lacună a bunei organizări a evenimentului, în contextul în care s-a desfășurat în incinta unei instituții de învățământ superior militar, iar organizatorul principal a fost conducerea unei categorii de forțe.

Am recunoscut că nu era locul potrivit pentru a face vreo observație, indiferent cât de pozitivă sau de corectă ar fi fost ea, deoarece nu era pagina mea, nici pagina oficială a organizatorilor. Dorința de a expune public participarea la un eveniment a devenit o caracteristică a lumii interconectată prin rețele de socializare, iar multitudinea de evenimente care captează atenția opiniei publice în această perioadă amplifică nevoia de implicare a celor care sunt parte a unor evenimente deosebite. Fotografiile sunt cele mai expresive și, așa cum se spune, „o imagine face cât o mie de cuvinte”.

Subliniez că evenimentul a fost important, de mare interes pentru domeniul de activitate. Totuși, prin importanța sa și din respect pentru cei care participă la astfel de întâlniri științifice, mă văd dator cu o opinie (recomandare?!), pentru viitor.

Apreciez nonconformismul, modernitatea și ascult și rezonez la „Vinovații fără milă” cântat de Florian Pittiș și Pasărea Colibri (îl și cânt, dar doar când sunt singur!), chiar dacă esteticul „cazon” datorat educației mele îmi spune că par mai îngrijit când sunt tuns, decât atunci când am părul cu vreo trei-patru centimetri mai lung. Îmi place să mă îmbrac lejer, cu blugi și geacă, ghete sport, mă simt mai lejer decât în costum, cu cravată.

Cu toate acestea, nu am fost la nicio nuntă în adidași, nici la teatru sau la operă. Am organizat conferințe și am participat la simpozioane, ateliere de lucru, festivități de absolvire sau gale de diferite feluri. La cinematograf, la o cafea sau un pahar de vorbă prefer ținuta lejeră, dar la evenimentele de mai sus nu aș putea să vin în blugi și pulovăr, dacă nu fac parte din personalul auxiliar, care pregătește scena.

Uniforma militară nu înseamnă o ținută unică, deoarece militarii trebuie să participe la activități cu caracter diferit, nu doar la instrucție sau război. Dacă ținuta de instrucție este/trebuie să fie identică cu cea de luptă, de război, deoarece scopul instrucției este de a ne pregăti pentru luptă, ținuta de serviciu este reglementată, proiectată și confecționată pentru activitățile zilnice care nu implică pregătirea pentru luptă și nici pregătirea fizică. Așa cum nu am putea să facem sport în costum, cu pantofi și cravată, la fel ar fi impropriu să lucrăm la birou în adidași și in șort.

În afara cazărmii, militarii pot să se îmbrace civil, pot să vină și să plece de la serviciu în ținută civilă lejeră, dar decentă. Ultima caracteristică este recomandată atât bărbaților, cât și femeilor strict pentru momentele intrării și ieșirii din unitate, cât și pentru deplasarea cu mijloacele de transport ale unității militare, deoarece în astfel de momente militarii nu pot fi „acoperiți”.

În situațiile în care ar trebui să participe la activități organizate în afara cazărmii, în uniformă militară, este recomandat să îmbrace uniforma de oraș, respectiv cu cravată și cămașă albă. Vara este mai dificil, mai ales în zilele cu temperaturi foarte ridicate. Uneori organizatorii specifică în invitație că se recomandă cămașă cu mânecă scurtă, pentru a veni în sprijinul participanților, dar și pentru uniformitate. În orice situație, portul unei ținute mai elegante sau de nivel superior este recomandată pentru oficiali, eu însumi fiind criticat pentru „neglijență” la o activitate din luna iulie în care fusese specificată ținuta cu mânecă scurtă. Ulterior a fost inventată cămașa bluză albă, cu mânecă lungă, un fel de compromis între ținuta de oraș și disconfortul zilelor toride.

În ultimul timp am remarcat că există o dorință de a demonstra că suntem mai liberi în gândire, că nu suntem încorsetați în „reguli cazone”, iar asta se manifestă ostentativ prin articolele vestimentare („de firmă”!), cu care se participă la evenimentele mondene. Militarii fac parte din societate, sunt racordați la curentele vestimentare și această tendință se resimte și în portul uniformelor militare.

Lipsa de experiență a noilor lideri, generată de mult prea rapida „ardere” a experienței, prin rapida preluare a unor noi sarcini din cauza golului lăsat de părăsirea instituțiilor militare mult prea timpuriu de către cadrele militare, ar putea fi cauza apariției unor lacune în organizarea activităților, coroborată cu o superficialitate caracteristică lipsei de responsabilitate. Atunci când o activitate este organizată de către o structură militară, comandantul este obligat să precizeze locul, ora și ținuta, nu doar pentru că așa este stabilit într-un regulament de ordine interioară, ci și pentru că subordonații și invitații trebuie să se simtă confortabil la acea activitate.

Activitățile cu caracter științific sunt diferite de cele cu caracter sportiv, iar o ținută mult prea casual la un simpozion sau o conferință ar putea să fie percepută ca o lipsă de considerație din partea celor care s-au pregătit cu prezentări și lucrări în care au investit timp și pasiune. La fel cum ar trebui să îi respectăm pe artiștii de pe scenă, consider că trebuie demonstrată aprecierea pentru munca celorlalți și pentru evenimentul în sine prin ținuta noastră, prin chinul de a purta cravată și costum, ca minim respect.

Ceremoniile militare de absolvire, înălțare în grad, decorare, predare-preluare a comenzii, încheierea activității sunt evenimente majore la care personalul militar ar trebui să participe în ținuta adecvată momentului, adică cel puțin ținuta de oraș. Doar dacă schimbarea comenzii se face pe timpul unei misiuni s-ar putea explica portul ținutei de instrucție, care este specifică exercițiilor în poligoane și misiunilor de luptă.

Recunosc că sunt mai conservator, nu sunt atât de progresist pe cât mi-aș dori, întrucât consider că trebuie păstrat un bun simț în toate, o normalitate care nu ar trebui aruncată în aer din dorința de a părea mai deschiși sau mai toleranți. Revolta față de reguli nu înseamnă întotdeauna progres, dacă nu aduce ceva mai bun sau mai frumos, dacă nu ne face mai buni și mai valoroși.

Stagiu militar cât o vacanță mare!

La fel ca și în alte situații, decidenții noștri au demonstrat că reușesc să se mobilizeze și au identificat și soluția într-un mod genial. Mai toate asociațiile de rezerviști sunt satisfăcute, toate vocile purtătoare de adevăruri sacre sunt în delir, vom avea stagiu militar plătit, voluntar și foarte scurt!

Unii cred cu tărie în acest panaceu pentru apărarea națională, o spun pe toate posturile tv, în toate publicațiile online, offline și underline.

Se pare că marii gânditori din toate laboratoarele planificatoare de apărare națională au identificat soluția care converge către un viitor sigur pentru noi și înspăimântător pentru Putin. Probabil de asta l-o fi chemat pe jurnalistul ăla american, să ne spună că ne dă bucăți din Ucraina, doar să nu ne pregătim atât de intens și atât de mult – patru luni!

STAGIU MILITAR DE 4 (PATRU) LUNI???

Vacanța mare a parlamentarilor cred că este mai lungă. Am înțeles că politicienii noștri trebuiau să mai paseze o dată cartoful ăsta fierbinte al capacității proprii de apărare, după ce au aprobat ditamai bugetul de 2,5% (nu contează cât s-a dat efectiv!).

Pregătirea populației pentru apărare nu este ceva cu care să glumim, mai ales când Putin repetă amenințarea cu arme nucleare, dar asta nu ar trebui să genereze nicio confuzie privind legătura cu capacitatea de apărare. Pregătirea populației pentru apărare se poate face cu sprijinul armatei, dar nu trebuie să preia misiunea de bază a acesteia. Desigur, legea este veche, anacronică, ar trebui să fie refăcută cu învățămintele de la vecinii noștri și nu numai.

Apărarea țării este misiunea armatei, conform Constituției, nu a forțelor armate. La război jandarmii nu devin infanteriști, dimpotrivă, au misiuni și mai grele, ca jandarmi, așa încât și legea apărării este caducă, cu forțele armate din diverse instituții. Suspendarea serviciului militar obligatoriu a fost salutat de mulți, dar sunt și multe nostalgii. Armata de masă, augmentată cu gărzi patriotice și elevii de la PTAP au făcut cam același lucru în anii 80, adică munci agricole, canal, mine și alte activități care presupuneau executarea fără comentarii a unor ordine de partid.

După ce am intrat în NATO (după doi ani), s-a legiferat armata de profesioniști, formată din cadre militare (conform Constituției) și militari angajați (voluntar!) pe bază de contract, deveniți de vreo 15 ani militari profesioniști. An după an legea militarului profesionist a tot fost modificată, încât acum ar trebui să plece în misiune, să fie gata de luptă soldați de 45-49 de ani. Acestora li s-au adăugat de puțin timp rezerviștii voluntari, o altă adaptare românească pentru a compensa deficitul mult prea discutatei rezerve, legiferată la fel cum va fi noul stagiu militar. Iar în caz de asediu sau război, se ridică suspendarea stagiului militar obligatoriu și se mobilizează sute de mii de oameni, conform unei legi gândite în mentalitatea și realitatea de acum 50 de ani.

Dar a venit soluția genială a stagiului foarte redus. Câte nostalgii, cât de mulți sunt cei care își amintesc de stagiul militar TR (termen redus) dinainte sau de după facultate! Cum se mergea la porumb sau la cules de sfeclă, ce frumos se cânta la chitară, ce cântece de cătănie mai erau! Unii își amintesc că au tras cu pușca, cu PM-ul, tot ăsta care e și acum arma de bază a trupelor. Armă bună, se face în România (sau se făcea?), nu e foarte precisă, dar e ieftină, e bună. Cum să fie rusească, e românească sută la sută, doar noi i-am inventat mânerul de lemn. Altfel rămânea un AKM, dar nu mai e așa.

Generația actuală habar nu are de toate acestea! Dar ar putea să aibă, dacă se înscriu la TFR (termen foarte redus, nu am vrut să spun altceva). La TFR primești și bani, posibil înainte să primești echipamentul, adică uniforma, arma, masca contra gazelor și celelalte accesorii. În patru luni vei avea tot timpul să descoperi unde este popota, sala de adunare, locul de adunare, terenul de sport, locul de parcare și alte obiective importante dintr-o cazarmă. Cunoașterea cazărmii și protecția muncii se face în prima săptămână. Următoarele două-trei săptămâni se învață regulile de bază, adică salutul, mersul pe jos, statul în formație și statul la sală.

În jur de trei luni durează programul de pregătire militară generală (beizicul, cum spunea cineva important și cunoscător în ale armelor), dar pregătirea de luptă individuală și cu grupa presupune un program de minim șase luni (conform unor standarde de evaluare, sper că nu am spus nimic secret!).

Am putea presupune că acest TFR are ca scop minima pregătire pentru autoapărare. Se pot găsi cursuri intensive de autoapărare, care ar putea să dureze în jur de 3-4 luni, cu instructori pregătiți pentru așa ceva. Dacă programul TFR va fi realizat astfel, ar fi bine să înceapă cu selecția instructorilor și cu identificarea materialelor necesare. Atenție la programul de lucru, deoarece peste opt ore vor trebui plătite ore suplimentare.

Am auzit că se insistă pe învățatul trasului cu pușca, un demers extraordinar, care va însemna o creștere extraordinară a sentimentului de siguranță. Știu că unora li se pare o glumă, dar generației mele care putea să tragă doar 7 cartușe pe an (tragerea anuală era un calvar pentru că dura mai mult strângerea tuburilor), trasul cu pușca este vârful pregătirii, un fel de lansare de rachetă supersonică sau de scufundare cu submarinul și lansare de torpilă.

Așadar, TFR nu va permite pregătirea militarilor în vreo armă. Dacă îmi veți spune că vor fi infanteriști, că pentru infanterie nu trebuie multă instrucție, ați putea avea mari surprize. Infanteristul, soldatul modern, cu adevărat profesionist, se poate deplasa cu ușurință, știe să conducă mijloace auto, unii chiar și drone, știe să tragă cu o gamă largă de arme individuale, știe să lupte cu grupa, să se apere, să își facă adăpost individual și de grupă, știe să se mascheze, să acționeze din ambuscadă cu grupa, cu plutonul și cu batalionul, știe să treacă la contraofensivă și să folosească armamentul specific, are echipamentul de protecție chimică și nucleară și știe să îl folosească.

Așadar, un comandant de unitate are următoarele categorii de personal în unitate: cadre militare (ofițeri, subofițeri, maiștri militari), soldați și gradați profesioniști, soldați rezerviști voluntari și soldați în termen foarte redus.

Activitățile unității constau în cele specifice misiunii de bază, care presupun întreținerea tehnicii, programele de instrucție, inclusiv exercițiile, la care se vor adăuga pregătirea rezerviștilor și pregătirea militarilor TFR. Pentru aceștia sunt necesari instructori, care nu vor putea să își facă pregătirea proprie și vor afecta pregătirea subunităților. Militarii TFR nu vor apuca să facă nici gardă, probabil nici de serviciu la popotă, ei vor fi serviți de către colegii lor, profesioniștii.

Posibil că, în aceste condiții de urgență, deja a fost elaborat și testat acest program TFR, parlamentarii care sunt pregătiți să ridice mâna l-au văzut, sunt siguri că este exact ceea ce ne trebuie, exact ceea ce ne lipsea.

Premierul este fericit, cei de la finanțe i-au spus că nu costă nimic în plus, va fi din bugetul M.Ap.N. Renunță la corvete, mai trag de tunurile și tancurile alea pe care le au, mai văruiesc pe ici pe colo, se descurcă ei.

Rezerviștii sunt și ei mulțumiți, peste un an vor fi mai mulți și mai tineri. Elevii de liceu și studenții s-au liniștit, dar păstrează pașaportul aproape. Cei care vor o vacanță puțin mai lungă și mai activă, pot să se înscrie la TFR, dar ar fi bine să caute o pilă, să intre anul ăsta, pentru că la anul este posibil să vină cineva mai atent la bani.

Apărarea națională și capacitatea de apărare

Interviul generalului Vlad a provocat reacții, multiplicate de discursurile liniștitoare ale principalilor lideri politici, deși unele dintre afirmațiile acestora sunt în contradicție cu acțiunile sau demersurile oficiale.

Ca urmare a acestor reacții am făcut o paralelă cu fotbalul, nu pentru a diminua importanța subiectului, a fost doar un demers pentru a-l face mai bine înțeles, fără a putea fi acuzat că am devoalat informații care pot să afecteze securitatea națională. Am considerat că pericolul cel mai mare va fi nu apatia generală, nu fuga tinerilor de încorporare, cât aprobarea în regim de urgență a unei legi care va avea efecte și mai dăunătoare statului român, fără niciun aport la capacitatea de apărare națională.

Deși am avertizat că nu rezerva este principala problemă, că este important să fie dată atenția cuvenită structurii de forțe, adică celor activi (titularii), direcția în care se duc majoritatea comentariilor de pe ecrane sau pe rețelele de socializare este cea a rezervei și a stagiului militar foarte redus.

După vizita făcută de parlamentarii din comisiile de apărare la Ministerul Apărării Naționale, am resimțit dezamăgirile pe care le-am trăit în urmă cu mai bine de zece ani, după întâlnirile cu demnitarii de atunci.

Dacă pentru multe domenii de activitate sunt aduse acuze unor persoane sau instituții pentru starea în care se află infrastructura, eficiența sau calitatea, în domeniul apărării naționale cel mai adesea reproșurile sunt la adresa președinților (comandanții forțelor armate, conform Constituției) și a generalilor, cu precădere șefilor Statului Major General sau al Apărării.

Deoarece domeniul este sensibil și dezbaterile pentru a găsi cele mai bune soluții nu se poartă în public, îmi mențin disponibilitatea pentru cei care vor considera că ar conta și o altă opinie, bazată pe o oarecare experiență și informații concrete. Din acest motiv evit orice discuție publică și consider că subiectul ar trebui să revină în spatele ușilor închise.

P.S. Unii plusează, mai pun două luni, îl vor obligatoriu…Se vede ca nu e nimic serios, niciun program de instruire care justifice de ce nu sunt revizuite legile existente, înainte de a veni cu altă lege.

Fotbalul și apărarea națională!

Să nu folosim termeni cazoni, greu de acceptat de tot mai mulți, mai ales în an electoral, cu o populație din ce în ce mai sensibilă la ideea de a fi “obligată să facă armata”.

Să trecem la fotbal, pentru că aici tot românul se vrea un mic antrenor. Cei mai buni dintre ei și-au cumpărat echipa lor.
Așadar, ai un club în Liga a treia și antrenorul îți spune ca este posibil să ai un meci tare, unul cu Real Madrid. Meciul ar putea să-l hotărască alții, tu nu îl dorești, ești doar echipa parteneră a Barsei din liga a treia și ai prietenii tăi în fotbalul mare.

Se oferă unii de la Barsa să îți trimită niște jucători. Dar nu sunt permanenți, nu știi cât vor sta. Mai împrumuți, mai cumperi echipament, dar tot ai ciorapi și chiloți găuriți, unii de culoarea celor de la Real, nu de la Barsa. Cu ghetele stai mai bine, ți le faci singur. Nu ai nici mingi de antrenament, doar niște beșici roase, și alea doar pentru echipa de bază. De fapt, nu chiar pentru toți, ca ăia împrumutați sunt cu mingile lor, mai bune.

Te duci la prietenul tău de la Berlin și îi ceri câțiva a titulari permanenți, poate de la Bayern, dar ăla nu prea poate să îți dea.
Vin unii din galerie și se bat să îți rezolve problemele: soluția e rezerva, fă selecție pentru rezerviști, dă-le bani, casă și masă. La o adică, intră și ei în teren, cei mai vechi din galerie, foști jucători titulari în echipa ta în urmă cu vreo 15-20 de ani, că doar știu cum arată o minge (pușca?). Pot fi și ei rezerve, au și legitimații.

Și meciul se apropie, primești o notificare. Ar putea să fie la anul, sau niciodată. Nu vrem acest meci, dar dacă ăia vin și câștigă, ar putea să păstreze terenul, l-ar putea împărți cu alții sau ne-ar face echipă lor de liga a patra.

Trebuie să trimiți lista cu titularii, dar tu ai cam jumătate, șase jucători profesioniști. Cei de la Barsa îți comunică să nu îi treci la titulari, ei pot să fie rezerve.
Ce poți să faci? Dacă nu ai toți jucătorii, pierzi fără să înceapă jocul. Dacă bagi rezervele, trebuie să plătești folosirea jucăriilor străini cu banii celor din echipa de bază a Barsei! Nu ai banii, riști cu rezerviștii tăi. Aia care ar fi trebuit să intre când adversarul ar fi fost obosit, poate chiar învins din cauza golurilor deja date de titularii tăi profesioniști. Și nici echipament nu ai să le dai, iar unii nici nu ar ști să-l îmbrace.

Concluzia: o echipă puternică se bazează pe titulari profesioniști, bine pregătiți.

Rezerva este necesară, ar fi bine să știe mai mult decât să dea cu piciorul în minge (sau să tragă cu pușca!), jucătorii buni costă, iar menținerea lor în formă costă și ea. Dar asigură-te mai întâi ca ai toți titularii!

Cu apărarea națională e cam la fel, dar nu pot să spun mai mult, decât celor care chiar vor să facă ceva, nu celor care vor să demită antrenorul pentru ca le-a spus ca nu are jucători!
Apropo, de ce s-or fi milogit la Berlin pentru prezența militară permanentă și la Washington pentru ca SUA să aibă o Strategie pentru Marea Neagră? Daca nu au înțeles, ii pot lamuri.
Unii din galerie sunt supărați ca ar fi trebuit sa afle despre situația echipei de la Președintele Clubului. Dar încă nu s-a refăcut după vizitele oficiale foarte lungi, pentru ca nu are concediu. Iar antrenorul i-ar fi spus la o ședință de Club, dar de când e Președinte parcă a ținut doar vreo șase-șapte, unele chiar de îndată, de urgență, peste două luni de la anunțare!

E nasol să îți spună cineva adevărul. Ar trebui să fie oficial. Alții au spus oficial, iar acum sunt acuzați ca au tăcut!

Minora diferența între fotbal și apărarea națională este ca la fotbal riști să te accidentezi, poți să primești gol, poți chiar să pierzi meciul. La război se moare, se poate pierde independența, sau chiar o parte din teritoriul național.
E adevărat, războiul e mai puțin probabil decât un meci al unei echipe de liga a treia cu Real Madrid!

Pentru cei care au înțeles (sau au vrut să înțeleagă) ca este o problemă doar cu rezerva, vă lămuresc când aveți timp cum e cu titularii!

Știu, voi fi înjurat de la galerie!

PS. Clubul a avut mai mulți proprietari, președinți sau directori tehnici. Niciunuia nu i-a plăcut antrenorul care le-a cerut bani să facă echipă de fotbal adevărată. Toți au vrut doar să primească onorul și majorete!

Război (și) sau pace?

Ne pregătim de război sau pentru pace? O întrebare care induce o îngrijorare doar din simpla ei formulare. Spre liniștea noastră avem șansa să primim asigurări de la Prim-ministru, care ne îndeamnă la calm, iar Președintele se pregătește de încă o vacanță exotică (în lipsa unui concediu legal!).

Am luat decizia de a nu mai comenta public ce se întâmplă în Ucraina sau în Orientul Mijlociu, să nu mă pronunț pe teme pentru care nu am suficiente informații și aș risca să încurc borcanele(!). Nu de alta dar ar putea să apar reacții ale cioburilor. Situația este atât de complexă, consecințele unei poziții greșite poate determina dezinformări și reacții inoportune, așa încât am transmis public recomandarea mea ca autoritățile cu responsabilități în domeniul securității și apărării naționale să își ia cât mai în serios rolul de comunicatori strategici în plin război informațional.

Așadar, nu voi comenta nici de aici nimic despre Ucraina sau Gaza, scenariile pentru Ucraina, pe care le-am publicat deja, sunt la fel de actuale, iar informații mai relevante decât cele făcute de agențiile de presă nu am. Nu voi comenta nici hotărârea Curții Internaționale de Justiție și reacțiile ulterioare, deoarece avem autorități naționale responsabile (de fapt, cu responsabilități!).

Cu toate acestea, sunt nevoit să mă exprim public, subliniind că nu am nicio implicare și nici un interes politic, deoarece șeful guvernului român a făcut o declarație, pe cât de liniștitoare, pe atât de controversată, care pe mine m-a îngrijorat.

În urmă cu câteva luni, același prim-ministru solicita Germaniei să își asume o prezență militară permanentă în România, ceea ce a declanșat o reacție promptă și dură din partea ministrului german al apărării, Boris Pistorius. Vineri, 26 ianuarie, la Baia Mare, premierul român îl contrazice pe Pistorius, liniștind cetățenii români, „nu este cazul să ne pregătim de război”. Dacă ar fi vorba doar de inconsecvență sau de schimb de replici politice, nu aș avea dreptul să reacționez, dar situația este mult mai gravă și sunt nevoit să îi recomand din nou domnului prim-ministru mai multă atenție și consiliere mai bună.

Presa abundă de mesajele de atenționare venite din partea unor miniștri, generali și amirali, de la Președintele Comitetului Militar al NATO, Amiralul Sir Rob Bauer, ministrul german Boris Pistorius, șeful apărării din Estonia, generalul Martin Herem sau șeful forțelor terestre britanice, generalul Sir Patrick Sanders[i], privind necesitatea pregătirii pentru război și iminența producerii acestuia în următorii ani[ii].

Am spus că nu aș fi reacționat, dacă ar fi doar o declarație, dacă situația nu ar fi mult mai gravă.

Apărarea națională este în responsabilitatea prim-ministrului, cel puțin la fel de mult ca în cea a președintelui, în calitatea sa de vice-președinte al CSAȚ, dar mai ales în calitatea sa de planificator și executant al bugetului pentru apărare. Guvernul elaborează proiectul de lege a bugetului de stat, care include resursele pentru apărare, și tot guvernul este cel care utilizează aceste resurse, prin Ministerul Apărării Naționale. Războiul de lângă noi a demonstrat că nu este suficientă această abordare, că Ministerul Economiei are și el un rol foarte important, de fapt a readus în atenție un pachet de legi care nu au fost luate în serios de către politicienii români.

Mesajul meu de avertizare nu poate fi suficient de explicit, deoarece unele informații nu pot fi făcute public. Se știe că noi avem informații clasificate pentru a ne proteja slăbiciunile, nevoile, nu puterea și tehnologiile de vârf, dar cu atât mai mult sunt obligat să precizez că informații mai clare pot să dau doar celor care au responsabilități pentru apărare (nu implică niciun fel de obligație financiară pentru aceștia!).

Unul dintre mesajele venite de la oficiali responsabili spune că pentru a fi siguri că vom avea pace, trebuie să ne pregătim de război (nu mai dau citatul în latină, deja este arhicunoscut). Prim-ministrul român îl contrazice. Dar nu doar cu vorbe, ci și concret, cu fapte. Am semnalat încă de când eram în activitate că bugetul pentru apărare este mult prea mic, că nu putem să vorbim despre o capacitate de apărare reală fără fonduri pentru operare și mentenanță, cu echipamente și infrastructură depășite nu doar moral, ci și inutilizabile. Abia după invadarea Crimeei de către Rusia s-a obținut un acord politic pentru a se aloca 2% din PIB pentru apărare, acord nerespectat în realitate, nici după presiunea făcută de Președintele Trump. În mod eronat, acest acord a fost interpretat ca o alocare de 2% din PIB pentru MApN, incluzând aici și cheltuielile cu pensiile militare (în evidența NATO aceste cheltuieli nu se iau în considerare). Ulterior, în 2023 s-a plusat, mai mulți oficiali, începând de la Președinte au afirmat că România va aloca 2,5% pentru apărare, iar aceasta s-a concretizat printr-o hotărâre a Parlamentului. Cu toate acestea, la verificarea execuției bugetare, MApN nu a cheltuit nici 1,9% din PIB, la fel cum s-a întâmplat în toți anii după ce a fost trâmbițat bugetul de 2%. Politicienii par să nu înțeleagă cât de grav este, că ceea ce nu s-a cheltuit la timp nu va putea fi recuperat în anii următori fără alocări suplimentare. Dacă tot ce nu s-a cheltuit ar fi fost reportat pentru anii următori, am avea acum un buget de peste 10% pentru apărare. Ar fi dificil de cheltuit eficient, nu s-ar obține corectarea deficitului de capacitate de apărare rezultat din erorile trecutului.

Fondurile sunt doar o parte a problemei, dar execuția bugetară din 2023 și afirmația premierului generează o mare îngrijorare.

Nici celelalte forțe politice nu aduc speranță că au înțeles și sunt responsabile. Afirmațiile privind zecile de miliarde cheltuite pentru achiziții de echipamente militare și armament sunt dezinformări menite nu doar să decredibilizeze liderii militari, dar și să stopeze orice încercare de a îmbunătăți capacitatea noastră de apărare. În total, din 2016, de la aprobarea celor mai importante achiziții, s-au cheltuit mai puțin de zece miliarde de euro. Industria pentru apărare a fost îngropată prin finanțarea deficitară a MApN, respectiv lipsa fondurilor pentru mentenanță și pentru achiziții din perioada 2006-2015, dar și prin demagogia extrem de toxică a „revigorării prin offset”. Inabilitatea folosirii compensărilor la achizițiile strategice, în special pentru cele destinate apărării, poate fi explicată prin ignoranță, rea voință, neimplicare sau neînțelegerea sensului și oportunităților acestor compensări. Toată lumea așteaptă încă miracolul offsetului, de la sindicatele care nu știu cum își mai pot justifica „nucleele”, la miniștrii care semnează nenumărate memorandumuri, taie panglici și lasă în urmă doar găuri negre, bani cheltuiți ineficient și insolvențe. Dar e încurajator că la sfârșit de an s-a transformat Oficiul în Agenție.

Banii și economia sunt esențiale pentru construcția unei capacități de apărare, dar cea mai mare minciună, cel mai demagogic mesaj este cel în care se vorbește de „resursa umană”. Două legi dezastruoase au dezintegrat o structură de forțe care avea, oricum, mari deficiențe. Despre situația reală a structurii de forțe și vulnerabilitățile acesteia pot să discut doar personal cu cei responsabili. Legea salarizării unitare(!) și legea pensiilor militare au produs pierderile pe care le-ar fi produs un război. Nu voi intra în detaliu, este suficient să menționez că din 2010 pensionarii militari au fost afectați de anatema pusă de către politicienii iresponsabili, nu s-a realizat nicio corecție pentru a îndrepta diferențele dintre pensionarii ieșiți la pensie în diferite perioade, deși au făcut același lucru, s-au creat falii și mai mari între generații, iar militarii activi au devenit anxioși din cauza lipsei de predictibilitate.

În condițiile acestor mari probleme privind Structura de forțe, multe voci orientează noi direcții de efort pentru„ pregătirea rezervei”. Un demers lăudabil, dacă nu ar fi la fel de demagogic și lipsit de conținut. Majorarea vârstei până la care poate fi menținut în activitate un soldat voluntar a dus la dispariția rezervei operaționale, întrucât nu se poate vorbi realist despre „speranța noastră, pensionarii militari!”. Cu tot respectul pentru patriotismul acestora, cu toată încrederea că sunt gata să moară pentru țară, așa cum am mai spus, eroii morți nu aduc victoria, sacrificiul nu poate înlocui oamenii bine pregătiți și apți de luptă.

Un alt mesaj de liniștire a populației vine dinspre CSAȚ, dar și dinspre MApN, care nu vor să neliniștească populația și evită organizarea de exerciții de mobilizare concrete și eficiente. Poate fi doar pentru a păstra calmul sau poate că le e frică de ce ar putea să constate după un exercițiu de mobilizare a unei brigăzi. În acest timp, participăm la cele mai ample exerciții organizate de către NATO și suntem parte a deciziilor care au dus la Noul Concept Strategic al NATO. Nu știu câți dintre liderii politici au înțeles cu adevărat ce presupune acest concept. A solicita prezență permanentă altor state în condițiile în care neglijezi total propria capacitate de apărare nu înseamnă credibilitate, este doar demagogie, doar un limbaj de lemn preluat de la consilieri, fără nicio implicare responsabilă.

Patriotarzi și demagogi, politicienii din toate partidele, inclusiv cei care se declară „suveraniști”, fug de răspundere, transmit mesaje contradictorii și fără niciun fundament real, nimeni nu are timp să se gândească la ce se întâmplă peste doi-trei ani într-un an cu alegeri pe toate nivelurile.

Dacă Biblia ne spune că la început a fost cuvântul, după un pelerinaj la Muntele Athos, Prim-ministrul ne îndrumă să nu folosim cuvântul, pentru că așa putem să atragem nenorocirea. Să vorbim despre pace, să dăm mai puțini bani pentru apărare, să nu ne mai intereseze dacă e bine sau nu cum este organizată și cum funcționează structura de forțe, să vindem pulberea, să anulăm achizițiile de armament, pentru că este an electoral. Nu contează că toate războaiele ne-au prins nepregătiți, este timp după! Sau chemăm pe alții să fie prezenți permanent, noi plecăm în Schengen!

[i] Pentru a corecta o eroare apărută și rostogolită în presa românească, Sir Patrick Sanders este șef al Statului Major General (CGS) , respectiv șeful British Army (funcție stabilită astfel din 1964), corespondent al forțelor terestre (dacă ne putem raporta în acest fel la forțele armate britanice!).

Este posibil ca în viitor să devină Șef al Statului Major al Apărării (CDS – Chief of Defence Staff), funcție deținută în acest moment de către amiralul Sir Tony Radakin. O eroare asemănătoare a mai fost făcută cu câțiva ani în urmă, atunci cu generalul Sir Nickolas Carter, care a ajuns în final CDS.

[ii] Nu cred că vreunul dintre ei își dorește război!

Despre drone – fără ChatGPT!

Cuvântul dronă este aproape peste tot, mai ales în comentariile (pretențios numite analize) despre conflictele de glob din ultimii trei ani. Nu este o întâmplare, întrucât despre drone se vorbea de câțiva ani la emisiunile despre dispozitive noi (gadgeturi), produse ale noilor tehnologii, bazate pe IT și AI, cu tot felul de utilizări, de la supraveghere și filmări la evenimente, la transport de materiale și persoane. Războaiele nu sunt doar confruntări violente, ele implică tot ce are un stat la un moment dat, așa cum explica detaliat Clausewitz, iar utilizarea indubitabilă a celor mai noi tehnologii în conflictul armat a fost semnalată de prințul Bismarck. Așadar, utilizarea dronelor în războaiele contemporane nu ar trebui să fie o surpriză.

A explica ce sunt dronele, la ce pot fi ele folosite și cum ar trebui regândite capabilitățile militare poate părea o pierdere de timp, mai ales în epoca ChatGPT-4, când din doar două cuvinte putem avea toate explicațiile sau chiar un eseu, o dizertație sau, de ce nu, o lucrare de doctorat, mai greu de dovedit cu softurile anti plagiat decât lucrările scrise cu copy/paste.

Așadar, ce sunt dronele?

În dicționare drona este definită ca o aeronavă fără pilot, controlată/pilotată de la distanță. Am găsit definiții asemănătoare în Dicționarul Explicativ al Limbii Române, precum și în limba engleză, în Cambridge Dictionary. Cu toate acestea, din ce în ce mai mult cuvântul este folosit în sensul extins, al identificării oricărui vehicul fără om la bord, dirijat de la distanță.

Utilizarea de acronime pentru a defini sisteme, proceduri, acțiuni, instituții și multe altele a generat jargoane specifice fiecărui domeniu de activitate. Militarii statelor membre NATO au jargonul lor, în mare parte preluat de la americani sau britanici, formalizat printr-un standard (STANAG). Foarte probabil, în acest jargon vor fi definite clar UAV, UAS, UMS, UFS sau alte acronime care vor defini vehiculele controlate de la distanță (RCV – Remote Control Vehicle). Cu toate acestea, în limbajul comun, cuvântul dronă este posibil să își extindă utilizarea pentru toate categoriile de vehicule fără om la bord, așa cum am abordat eu acest subiect.

Pentru a evita interpretările de orice fel, voi vorbi despre fiecare categorie de vehicul în mod explicit, astfel încât să se poată construi programe distincte pentru dezvoltarea, achiziția sau operarea acestora.

Vehiculele controlate de la distanță au în comun lipsa de la bord a omului, lipsa de expunere a acestuia la pericol, ceea ce permite utilizarea acestor sisteme în condiții de risc foarte mare. Această caracteristică implică mai multe specificități, nu doar beneficiul protecției omului, este un avantaj care generează și câteva vulnerabilități. De exemplu, controlul aparatului se face prin unde radio, ceea ce implică vulnerabilitate la bruiaj, pierderea controlului la o anumită distanță sau posibilitatea de preluare a controlului de către adversar.

O altă vulnerabilitate o reprezintă lipsa instinctului de conservare, anulat de siguranța operatorului, aflat departe de zona de pericol, cu implicații majore inclusiv în siguranța utilizării vehiculului.

Mai întâi, pornind de la ce au în comun toate vehiculele controlate (a se înțelege pilotate, operate, manevrate) de la distanță, putem să definim o necesitate comună, respectiv resursa umană pentru operarea nemijlocită a acestora. Nu discutăm aici despre personalul care realizează proiectarea, construcția sau mentenanța fiecărui tip de vehicul, personal tehnic specific fiecărui mediu de operare – aerian, terestru sau maritim.

Selecționarea, instruirea, certificarea și menținerea pregătirii operatorilor (îi voi numi astfel pe cei care mai sunt numiți piloți, controlori, etc) ar putea să fie realizate după standarde comune, diferite de cele existente pentru piloți, conductori de tancuri sau navigatori de nave. Unele sisteme sunt mai complexe și ar putea necesita minim doi operatori, cu sarcini distincte, unul pentru manevră, iar celălalt/ceilalți pentru sistemele de arme.

Astfel, pentru selecție ar fi de dorit ca persoana să fie capabilă de atenție distributivă, de reacții corecte în cazul percepției vizuale a unui pericol, să aibă un nivel de acceptare a riscului mai scăzut decât al unui pilot, la care funcționează suplimentar instinctul de conservare. Abilitățile de coordonare a mișcărilor cu percepția vizuală trebuie să fie foarte bune. Nu trebuie să fie capabil să facă multe flotări sau abdomene, dar nu trebuie să îi scape niciun amănunt. Aș spune că femeile au mai multe abilități pentru a fi operatori de vehicule de la distanță, dar nu vreau să fac nicio discriminare a priori. Piloții de aeronave nu ar trebui să fie considerați aprioric mai buni pentru această activitate, deși există unele elemente comune. Această precizare este foarte importantă atunci când se stabilesc condițiile de selecție, în care foștii piloți nu ar trebui să fie avantajați.

Programele de instruire pentru operatorii pe orice tip sau categorie de vehicule ar putea să aibă multe capitole comune, cel puțin pentru calificarea pentru operarea generală, până la calificarea pentru misiune.

Deoarece calificarea pentru misiune presupune cunoașterea misiunilor specifice categoriei, marii unități și unității pentru care acționează, o condiție de selecție ar putea fi ca militarul care va deveni operator de dronă să fi parcurs programul de pregătire tactică al unității, cel puțin până la nivel de batalion sau echivalent. Aceasta înseamnă un minim de experiență de doi ani ca militar.

Pregătirea inițială pentru operare se poate face întrunit, cu economii de resurse și ar putea fi o bună oportunitate pentru dezvoltarea mentalității de lucru în echipă.

Instruirea pentru misiune ar trebui făcută pe simulatoare și cu vehicule identice cu cele care vor fi folosite în luptă. Personalul cu misiuni de combatere a dronelor ar fi de dorit să parcurgă programele de pregătire al celor care au misiunile de bază opuse.

Calificarea, certificarea și pregătirea continuă ar putea fi realizate după Manualul de instrucție al piloților militari, corespunzător cu specificul fiecărui sistem.

Până aici am vorbit despre ceea ce ar avea în comun aceste sisteme, fără să intru în detalii tehnice. Mai departe voi explica de ce aceste sisteme de arme (echipamente, platforme, vehicule, etc) ar trebui să fie gestionate diferențiat, la nivelul tuturor categoriilor de arme, pornind de la misiuni. Desigur, se pot face multe clasificări ale vehiculelor fără om la bord, controlate de la distanță, funcție de mărimea (dimensiunile) lor, funcție de viața lor (cu utilizare multiplă sau de unică folosință), dar eu mă voi limita la clasificarea lor pe misiuni.

Pentru o anumită misiune se poate acționa din aer, de pe apă, sub apă sau pe uscat, iar fiecare mediu are caracteristicile sale, presupune anumite manevre, procedee sau tactici. Pericolele sunt diferite, modul de acțiune și măsurile de protecție diferă. De asemenea, forțele cu care sau în sprijinul cărora acționează sunt importante pentru a operarea dronei.

Misiunea este principalul element definitoriu al unei capabilități. Pentru îndeplinirea misiunii sunt concepute sau achiziționate echipamente, create și organizate structurile, încadrate cu personal pregătit corespunzător. Faptul că vehiculul se deplasează pe uscat, pe apă, sub apă sau prin aer are mai puțină relevanță, acest specific determinând personalul necesar pentru operare și măsurile de cooperare și siguranță.

La modul general, se poate utiliza o dronă pentru cercetare, supraveghere, pentru transport de materiale sau personal, pentru lovirea cu precizie a unui obiectiv stabilit (cunoscut) sau de contracarare a unui mijloc de atac inamic (țintă necunoscută efectiv, doar potențială).

Pentru fiecare categorie de misiune trebuie să fie programe de pregătire specifice, care se pot parcurge centralizat, concretizarea instruirii pe fiecare sistem în parte urmând a se face la unitatea de bază.

Din ultima frază rezultă necesitatea gândirii și proiectării cât mai urgente a unor noi structuri militare. Acestea vor fi diferite, de la caz la caz, funcție de misiune și de sistem. Dacă misiunea este de cercetare strategică, atunci este necesară o unitate (escadrilă/batalion) care să corespundă nevoii misiunii. Dacă este de nivel tactic, de sprijin al unei brigăzi sau chiar al unui batalion, atunci structura diferă, în ultimul caz ar putea fi doar o grupă cu destinație tactică sau un pluton.

În mod similar, pentru forțele navale ar fi necesară regândirea întregii structuri pornind de la misiuni. Am asistat la prezentarea unei propuneri de constituire a unei noi flotile (pe modelul celor existente, maritimă și fluvială), cu o structură care să includă mijloace aeriene, mijloace pe apă și submarine operate de la distanță, concentrându-se pe caracteristica lipsei omului la bord, care are în comun doar pregătirea operatorilor, cel mult.

Am făcut această scurtă explicitare a „dronelor” pentru a argumenta necesitatea regândirii structurii de forțe a ceea ce este numită Armata României, adică a Forțelor Armate Române, cum ar fi în acceptul NATO. Acest capitol, respectiv „Structura de forțe” este cel mai important rezultat al unei Analize Strategice a Apărării. Deoarece Președintele a ordonat șefului Statului Major al Apărării să inițieze Revizuirea Analizei Strategice a Apărării, cu ocazia preluării conducerii S.M.Ap., consider ca imperativă regândirea întregii structuri, ca o lecție învățată din războiul din Ucraina.

Actualizare: Legea 283/2021, care a apărut în Monitorul Oficial nr. 1.161, a modificat Legea 122/2011 privind regimul armelor, dispozitivelor militare și munițiilor deținute de Ministerul Apărării Naționale şi de forțele armate străine pe teritoriul României, astfel încât să includă dronele în rândul amenințărilor la adresa securității și să stabilească metode de contracarare a acestora la articolul 3, este prevăzut că „dronă – este orice vehicul terestru, aerian, acvatic sau subacvatic capabil să navigheze autonom, folosind pilotul automat, sau care poate fi controlat printr-un echipament radioelectric de comandă la distanță”.

Definiția din DEX nu a fost încă actualizată cu noua definiție dată de lege.

În „Expunerea de motive” pentru aprobarea legii, dronele sunt încadrate din punct de vedere al mediului de utilizare în următoarele categorii:

  • Vehicule aeriene fără pilot (UAV – unmaned aerial vehicle);
  • Vehicule terestre fără pilot/personal (UGV – unmaned gound vehicle);
  • Vehicule acvatice fără pilot/echipaj (USV – unmaned surface vehicle);
  • Vehicule subacvatice fără pilot/echipaj (UUV – unmaned underwater vehicle).

Ready – gata de luptă sau gata să moară?

Recomandarea din acest text este utilă atât militarilor, cât și politicienilor ca argument și ca explicație pentru înțelege deplin conținutul unor termeni folosiți uneori prea ușor și chiar iresponsabil. Schimbările importante la nivelul conducerii Statului Major al Apărării de la sfârșitul acestei luni vor genera schimbări în cascadă de comandanți, iar unii dintre aceștia trebuie să înțeleagă rapid responsabilitățile care le revin.

În urmă cu mai bine de zece ani reușeam să obțin aprobarea C.S.A.Ț. pentru „Planul de refacere a capacității operaționale a Armatei României”. Conținutul acestui document este clasificat, așa încât nu pot să dau detalii, doar precizarea că prin măsurile din acest document se intenționa ameliorarea problemelor survenite din subfinanțarea apărării timp de șapte ani. Desigur, nivelul de ambiție era adaptat situației economice și de securitate din acel moment. Refacerea industriei de apărare nu a fost parte a acestui plan, din mai multe considerente, pe care le pot detalia în altă Recomandare.

Ulterior, odată cu îmbunătățirea bugetului alocat apărării, planurile s-au schimbat, au apărut noi obiective, iar unele măsuri, rezultate din gravitatea situației în care se ajunsese, au fost uitate. Din acest motiv consider necesar să vin în sprijinul tinerilor comandanți, pentru a nu repeta erorile trecutului, precum și în sprijinul politicienilor care și-au asumat responsabilitatea problematicii apărării în calitate de membri ai Comisiilor de apărare ale celor două camere ale Parlamentului României.

Voi pleca de la faptul că Noul Concept Strategic al Alianței Nord-Atlantice, aprobat la summitul din 2022, are ca idee centrală creșterea capacității de reacție a NATO, obținută nu doar cantitativ, prin numărul militarilor și echipamentelor din forțele de reacție ale NATO, dar și calitativ, prin îmbunătățirea nivelului de readiness al acestor forțe. Știu că sunt multe critici pentru utilizarea unui jargon numit „romgleză” de către cei care vorbesc despre apărare și securitate națională, dar este mult mai simplu să folosești un cuvânt pentru a descrie o stare care implică mai multe cerințe. Pe scurt, în limba română readiness s-ar traduce prin termenul în care structura este „Gata de luptă” adică de introducere în luptă.

Am întâlnit destul de des raportări privind starea structurii care nu corespundeau cu situația reală. De-a lungul timpului, pe fondul lipsei resurselor necesare, au apărut chiar formulări acceptate oficial, precum „obiectiv îndeplinit, în limita resurselor alocate”, extins mai apoi chiar în privința capacității operaționale – „Gata de luptă, în limita resurselor alocate”. Pentru că situația se generalizase, gravitatea unei astfel de raportări a fost mult timp nesesizată. Pentru mine, au fost ani în care nu am avut liniște, în care am căutat diverse formule pentru a convinge decidenții politici, dar și subordonații că așa ceva este periculos și că trebuie să ieșim din capcana autosuficienței.

De curând, am fost martor la o afirmație care ar fi putut să treacă neobservată, dacă nu ar fi existat riscul de a fi interpretată greșit. Și această afirmație m-a determinat să scriu prezenta Recomandare. „Romanian soldiers are ready to fight the Russians to defend Romania”. A urmat o reformulare lămuritoare, un mesaj mai potrivit pentru politicienii români decât pentru un american. „Militarii au determinarea de a lupta, sunt gata să moară pentru țară” (nu mai redau fraza în engleză). Atunci am înțeles cât de periculos este un cuvânt care poate fi tradus în mai multe moduri. Ce ne facem dacă ceilalți membri ai societății, dacă politicienii înțeleg același lucru?

Mi-a revenit în minte Jurământul militar, destul de mult invocat în ultimul timp. „Jur să-mi apăr țara, chiar cu prețul vieții…” și mă întreb cât de confortabil poate fi pentru un comandant să aibă în subordine oameni gata să moară pentru țară. Prietenul meu, generalul Mircea G, un militar incomod pentru mulți șefi, dar un comandant căruia i-aș fi dat misiunea cu încrederea că o dată asumată, o va îndeplini cu succes, îmi vine în ajutor cu cuvintele generalului Paton, mult mai experimentat decât aș fi putut eu să fiu, prin bătăliile pe care le-a dus: „No bastard ever won a war by dying for his country. He won it by making the other poor dumb bastard die for his country”. Poate că exprimarea este puțin cam neacademică (!), dar exprimă un mare adevăr: eroii care au murit nu au adus victoria, au câștigat cei care au supraviețuit!

Știu că ar putea fi unii care ar sări să mă critice, dar prin ceea ce explic acum nu doresc să aduc nicio atingere celor care și-au dat viața pentru țară, dimpotrivă. Tot respectul pentru determinarea și patriotismul de care au dat dovadă. Dar pot să îi consider vinovați pe cei care nu au reușit să evite moartea lor, acolo unde este cazul.

Așadar, a fi gata să mori pentru țară nu este ceva banal, nu este o lozincă. Sacrificiul suprem nu poate fi cuantificat, este imposibil de recompensat total prin drepturile oferite de stat celui care își asumă apărarea țării cu arma în mână.

Dar este suficient? Poți să fii „gata de luptă” doar pentru că ai jurat să mori pentru țară? Sigur că ești gata să mori, dar cui folosește? Dacă un comandant pierde oameni în luptă, riscă să nu mai poată să obțină victoria. Din acest motiv, un comandant trebuie să se asigure că subordonatul său are ce tot echipamentul necesar, știe să îl folosească știe toate tacticile și procedurile, astfel încât să își ucidă inamicul, să îi distrugă sistemul de apărare, astfel încât să învingă.

Mai departe, cu cât urcăm în ierarhie, responsabilitățile cresc, deoarece fiecare entitate este compusă din entități mai mici, care depind una de alta și nu poți să neglijezi niciuna dintre ele.

Am văzut mai multe definiții ale „capabilităților militare”, cea mai recentă în „Ghidul Strategiei Naționale de Apărare a Țării”, din 2015. „Capabilitate militară”, în cea mai simplă definire, este structura/entitatea organizată corespunzător misiunii și nevoilor de utilizare optimă a echipamentelor din înzestrare, dotată cu echipamentul care poate să producă efectul dorit sau să îndeplinească o misiune, precum și personalul selecționat, bine echipat și instruit corespunzător, motivat să lupte și să învingă.

În mod corespunzător, definim „readiness” ca o trecere de la starea actuală (de bază) a structurii/entității militare, la starea în care este capabilă să ducă acțiuni de luptă (ar putea fi înțeles ca o funcție matematică în care timpul este domeniul de derivare). Nivelul de readiness se măsoară în unități de timp.

Am întâlnit comandanți care raportau că structura lor este gata de luptă pentru apărarea țării în termene fantastice, de la câteva ore, la maxim o zi. În mod real, doar forțele din Serviciul de Luptă Permanent sunt capabile să reacționeze în câteva minute sau chiar acționează permanent, așa cum este cazul celor care realizează supravegherea spațiului aerian sau cercetarea suprafeței mării.

Raportările hazardate generează concluzii false și decizii în consecință. O atitudine mai responsabilă la fiecare nivel poate să elimine pericolul unei imagini false privind capacitatea proprie de apărare, se poate construi eficient și sustenabil o forță care să fie cu adevărat descurajantă. Capabilitățile militare nu pot să fie constituite cu jumătăți de măsură. Nu este suficient să se achiziționeze tehnică de ultimă generație, dacă nu ai structura potrivită, dacă nu poți să încadrezi personalul suficient pentru a opera acel echipament în mod optim. Dacă ai structura și echipamentul, dar nu ai încadrarea minimă și personalul nu este îndeplinește criteriile psiho-fizice pentru fiecare poziție în parte, nu poți să spui că ești gata de luptă. Chiar dacă le ai toate cele de mai sus, dar nu ai suficiente resurse pentru a antrena corespunzător și continuu personal pentru misiunea entității, ai cheltuit banii degeaba, trimiți oamenii la moarte, nu la victorie.

Motivația oamenilor contează, la rândul ei. Declarația formală din Jurământ poate fi „uitată” dacă omul nu are încredere în pregătirea sa, în comandanții săi, în echipamentul său (dacă este mai slab ca al inamicului), în statul pe care trebuie să-l apere dacă legile care îl privesc se schimbă la fiecare sesiune parlamentară. Evaluările forțelor pe care România le-a asumat ca Forțe de Reacție ale NATO sunt utile pentru a înțelege conceptele și necesitățile. La aceste evaluări ar trebui să participe și politicienii cu responsabilități în domeniul apărării.

Așadar, răspunsul simplificat ar fi că este o mare responsabilitate pe umerii politicienilor, dar și a comandanților de toate nivelurile de a avea o capacitate de apărare credibilă, gata de luptă, fiecare entitate la termenul din plan, corespunzător nevoii misiunii. Jurământul militar nu este suficient, dar este foarte important pentru ambele părți, și pentru cel care îl rostește, dar și pentru cel în fața căruia se rostește, iar politicienii au răspunderea lor pentru a avea certitudinea că va fi respectat

Un militar este cu adevărat „ready” atunci când are capacitatea psiho-fizică necesară, echipamentul adecvat (cel puțin la fel de bun ca al inamicului), este bine antrenat și face parte dintr-o structură corect constituită, cu colegi la fel de bine pregătiți și are motivația de a învinge.

În concluzie, nu este suficient să existe armata, jurământul și sacrificiul militarilor nu sunt suficiente pentru a apăra țara. Acești oameni dispuși să intre în luptă cu arma în mână trebuie să aibă tot ce le trebuie pentru a putea să lupte, pentru a putea să învingă, nu să moară: echipamente, armament, antrenament/instrucție, structura corespunzătoare, comandanții capabili și politicienii responsabili care să se țină de cuvânt și să le dea încredere!

Summit-ul NATO și premianții

Deoarece toate evenimentele contemporane se raportează la popularitate și tind să semene cu cele organizate de experți de la Hollywood, voi face o evaluare a principalilor actori și a posibilelor premii care ar putea fi atribuite acestora. Chiar dacă pare o glumă, evaluările se bazează pe argumente serioase, unele chiar îngrijorătoare.

Așadar, premiul pentru cel mai important actor al acestui summit ar trebui acordat președintelui Zelensky, persoana în jurul căreia s-a desfășurat acest summit. De la organizarea sa, excepțională (de regulă, NAC[i] la nivel de șefi de state se organiza din doi în doi ani), la alegerea locului (în noiembrie 2022), acest eveniment a fost construit pentru a evidenția sprijinul NATO pentru Ucraina, în lupta sa împotriva invadatorilor ruși.

Toate documentele aprobate la acest summit sunt generate sau influențate de războiul din Ucraina, de la Planurile de apărare regionale, Planul pentru industria de apărare, Planul multianual de asistență pentru Ucraina și Declarația Finală.

Momentul maxim al summit-ului este cel al Consiliului NATO-Ucraina, o concretizare imediată a deciziei de ridicare a nivelului relației NATO-Ucraina de la nivel de Comisie, la nivel de Consiliu. În termeni reali, de scenografie, locul reprezentantului Ucrainei nu mai este lângă Secretarul General, ca a unui invitat, la fel ca în cazul Consiliului NATO-Rusia (aproape caduc), Ucraina este printre ceilalți membri, adică undeva lângă Regatul Unit al Marii Britanii. Reuniunea NATO în acest format este considerat extraordinar de important de către membrii Alianței, dar nu este la fel de apreciat de către Ucraina, ale cărei așteptări au fost mai mari pentru acest summit. Dar despre așteptări și deziluzii vom vorbi puțin mai încolo.

Președintele Zelensky a fost aclamat în piața publică, i s-a stabilit o întâlnire bilaterală cu președintele SUA, a beneficiat de toate onorurile posibile pentru actorul din rolul principal.

Premiul pentru rolul secundar pentru magistrala interpretare a președintelui Turciei (proaspăt ales și greu de înlăturat), Recep Erdogan. A reușit să mențină suspansul, a obținut aproape tot ce și-a propus, condiționând ratificarea intrării Suediei în NATO de reintrarea în programul de F-35 sau de recuperarea fondurilor investite de la începutul programului prin achiziția de 40 F-16 Viper (de ultima generație/block) și modernizarea la același nivel a altor 79 din aeronavele existente, precum și de redeschiderea discuțiilor pentru intrarea în UE. Nu a primit F-35, nici nu mai spera, deoarece nu a renunțat la S-400, chiar dacă nu este compatibil cu sistemul integrată de apărare aeriană (adică nu poate fi utilizat la capacitate maximă). Nu va intra în UE, nici nu cred că își dorește cu adevărat, dar a obținut promisiuni pentru Uniunea Vamală, ceea ce va face posibil accesul produselor turcești pe piața europeană. Turcia are mari probleme financiare, iar Aliații au promis câteva guri de oxigen președintelui „nou ales”. Gestul său de a-l sprijini pe președintele Zelensky prin „eliberarea” luptătorilor Azov a fost interpretat ca o rupere de Putin, dar se uită că acești luptători au fost trimiși în Turcia chiar de către Putin. Încă nu este clar ce scop s-a urmărit și care va fi rezultatul acestei mișcări.

A primit promisiuni și a dat o promisiune, iar bonusul a fost o întâlnire bilaterală cu Joe Biden, chiar dacă nu este sigur că acesta știe cu cine s-a întâlnit.

Desigur, ca la orice gală există și mari perdanți, sau câștigători ai unei Zmeure. De această dată, premiul a fost destul de disputat. Un candidat important a fost președintele Macron, aproape absent pe fondul marilor frământări interne, apoi a fost prim-ministrul Ungariei, lăsat în ofsaid de către președintele Erdogan, dar cu un răspuns prompt, care i-a permis să evite un cartonaș galben. Cu oarecare subiectivism, dar și cu tristețe, am dedus că acest premiu îi revine în exclusivitate președintelui Johannis, cel care a obținut altceva decât și-a propus și a prezentat public „mari realizări”, care sunt mai degrabă „eșece”[ii].

România și-a propus să obțină „mai multă prezență militară”, chiar permanentă, pe baza unei viziuni proprii, în care doar o prezență în România și Bulgaria similară celei din Nord-Est ar fi corecte. Politic, argumentele par corecte și au captat simpatia publică, prin media sensibilă la securitatea națională. Argumentele militare, tehnice, nu au contat, chiar dacă au fost explicate de către comandanții NATO încă din 2014. De atunci a fost începută comparația și/sau competiția cu prietenii noștri din Polonia. Echipele noastre s-au blocat într-un deziderat nerealist și fără nicio relevanță practică, doar pentru că cineva a considerat că așa ne crește importanța. S-a insistat pe rolul României de pilon „important pe flancul estic”, făcând abstracție de locul Turciei sau exagerând problemele Turciei de conformare la obiectivele Alianței. În Regiunea Mării Negre, echipa de consilieri ai președintelui Johannis vede România diferit față de majoritatea membrilor Alianței, minimalizând rolul Turciei și negând rolul tot mai important al Ucrainei. Obiective stabilite nerealist generează frustrări, nemulțumiri și un gust amar pe care presa a reușit să îl direcționeze către „NATO”, găsită vinovată de proastele noastre percepții și așteptări.

Includerea României în Planul de apărare pentru zona de sud-est (Mediterana și Marea Neagră) a fost percepută ca o eroare, ca o palmă primită de România, expusă aceleiași amenințări ca și Polonia și Țările Baltice. Superficialii „experți” nu știau sau nu au ținut cont că România este afiliată la Comandamentul Combinat de Forte Întrunite de la Napoli, acolo unde avem o funcție importantă, prin rotație. Avem garanția unui plan care se va aplica de către un comandament condus (întotdeauna!) de un Amiral american, care este și comandantul forțelor navale americane în Europa și Africa de Nord. Atunci când ești sub acest comandament nu poți să soliciți prezență militară permanentă germană (imposibil de realizat, Germaniei nu i se permite așa ceva!), știind că baze militare permanente în Europa sunt specifice SUA. O prezență americană într-o bază militară permanentă ar fi putut fi un obiectiv (similar cu al Poloniei), dar interesul american pare să se îndrepte mai mult către Ucraina.

Președintele României a ratat din nou șansa de a sublinia susținerea Ucrainei în condițiile unei îmbunătățiri a relației bilaterale (la un nivel foarte jos, în acest moment), precum și susținerea Moldovei, care pare să fie preluată de către Ucraina, ca garant al securității acesteia.

Construcția relației cu Ucraina ar trebui să fie principala prioritate a președintelui României, să se clarifice care este viitorul canalului Chilia (în conexiune cu Bâstroe), dispariția din orice act oficial a termenului „limbă moldovenească”, situația enoriașilor de etnie română din Ucraina, educația în limba română și cooperarea între cele două state în beneficiul cetățenilor lor, indiferent de etnie, politicile vamale, etc.

Un alt argument pentru „premiul rușinii” ar putea fi cel al locului și rolului României în Planul pentru industria de apărare. Până acum nu știm exact ce rol vor avea companiile românești, știm doar că la elaborarea acestui plan România a avut o prezență timidă, irelevantă și nu s-a discutat în ultimul CSAȚ despre acest plan, deosebit de important. Noul ministru al economiei nu știu să fi organizat nicio întâlnire cu cei care au fost delegați să participe la elaborarea planului și cu posibilii actori implicați. Ar fi fost un eveniment bun pentru comunicarea externă.

Împăunarea cu cei 2,5% ( o mare realizare politică a actualului președinte, ce este drept!), nu înlocuiește o analiză serioasă a situației și o decizie corectă pentru o capacitate de apărare credibilă. Sunt investiții importante în infrastructură, dar nu este clar ce cazărmi trebuie închise, deoarece consumă și nu au relevanță pentru apărare. Campania susținută împotriva pensiilor militare nu a fost niciodată combătută clar de către președinte, iar depopularea unităților militare este tot mai periculoasă.

În marea competiție pentru „afirmarea României ca pilon de securitate important”, s-au născocit structuri irelevante operațional, consumatoare de fonduri și utile doar pentru evenimente de PR. Comandamente operaționale care nu au niciun rol, inutile și consumatoare de resurse, un institut de cercetare (cu destinație civilă!) au consumat și consumă fonduri, resurse materiale și umane care ar fi putut să diminueze deficitul de capacitate operațională a unei armate mult prea utilizate în scop propagandistic. Politicile de personal au diminuat considerabil capacitatea operațională, au distrus capacitatea de realizare a unei minime rezerve operaționale și au făcut să crească numărul pensionarilor militari (soldații și gradații au drept de pensie de la 50 de ani. Această categorie de pensionari nu exista înainte). Implicarea în „proiecte multinaționale”, au făcut să existe un schimb de trupe între Polonia și România, iar actualul Plan regional relevă inutilitatea cheltuielilor făcute.

România a reușit să fie parte a unui grup de 11 state care vor realiza un centru regional de pregătire pentru trecerea pe F-16, dar președintele consideră că locul unde va fi trebui să fie secret (va fi o activitate subterană?). Această construcție este binevenită pentru România, dar operaționalizarea sa va dura ceva timp. Dacă se va „încropi” ceva, pentru a avea rezultate vizibile cât mai repede, există o premisă mare de eșec, poate chiar în detrimentul siguranței aeriene. Am încredere în profesionalismul celor care vor realiza acest centru și sper că vor fi cât mai puține intervenții politice pentru urgentarea „tăierii panglicii”.

Așadar, la fel ca în cazul participării la Consiliul European în care România a plecat cu un maxim de aproximativ 1700 de refugiați și a primit peste 6000, și de această dată, România a obținut tot ce și-a propus. Sau a făcut tot posibilul, dar „ceilalți au fost răi”!

[i] NAC – North Atlantic Council, Consiliul Nord-Atlantic este forma de conducere politică a Alianței.

[ii] Mă aștept ca noul DOOM să valideze această variantă de plural așa cum s-a întâmplat cu ultimul DOOM, care a validat „azile”, față de precedentul care stabilea forma corectă „aziluri”, n.n.

Retragerea MiG-21, avionul de luptă cu cea mai lungă viață

Povestea MiG-ului 21 se încheie în România, după mai bine de jumătate de secol. Sfârșitul poveștii poate fi doar aici, la Bacău, cu oameni și cu amintirile lor, cu toți cei care au contribuit la realizarea acestui program și cu respectul cuvenit din partea epigonilor.

Iubit și respectat de unii, huidut sau temut de alții, avionul emblematic al aviației de vânătoare se retrage definitiv, după ce a primit o nouă viață prin reparație capitală și modernizare. „Țeava de foc” cu aripă Delta a supraviețuit intemperiilor, a rezistat ploilor, gheții și zăpezilor, doar cu o husă de pânză pe cupolă și câteva capace de carton vopsite în roșu (pentru a nu fi uitate înainte de pornire. Vedeta spectacolelor de aviație din ultimii 20 de ani și-a făcut simțită absența încă de la BIAS din 2022, iar spectacolului i-a lipsit adrenalina pe care o genera zgomotul forțajului de la mai puțin de 50 de metri înălțime.

Acuzat pe nedrept pentru „mortalitatea” sa, a fost privit cu respect de către Yehuda Shafir, care se considera norocos să zboare avionul cu care se confruntase în Războiul de Yom Kipur. La sfârșit de viață, sper că s-a înțeles că, dincolo de emoții, vina nu a fost niciodată a avionului, de cele mai multe ori criminală a fost alocarea orelor de zbor de instrucție, sub limita de siguranță necesară. Pentru unii nici Manualul de instrucție în zbor nu a fost suficient, deoarece nu a fost înțeles. Doar programul de F-16 poate salva viețile piloților, dacă nu va fi „românizat”, așa cum îmi spunea, îngrijorat, Cătălin Micloș, în urmă cu opt ani.

Povestea se încheie acolo unde a început a doua parte, cea a modernizării, iar eroii săi sunt oamenii din două importante instituții pentru aviația militară din România. AEROSTAR, compania care a reușit să adune 70 de ani de existență, singura companie aeronautică din România care poate să respecte standardele de calitate ale aviației moderne, a renăscut odată cu programul de modernizare prin nucleul de ingineri tineri (astăzi directori cu multă experiență, în prag de pensie). De partea cealaltă, fără a fi în opoziție, sunt piloții, inginerii, maiștrii militari, navigatorii, precum și toți ceilalți care au făcut din Baza 95 Aeriană locul de plecare a unei noi mentalități, răspândită în timp scurt în toate bazele aeriene române.

Am dorit să zbor MiG-ul 23, atunci când am terminat Școala Militară, am visat să zbor F-16, încă de la începutul anului 1989, adică atunci când ajungeau în România MiG-urile 29, dar nu a fost să fie, așa cum am mai spus când am vorbit despre trecerea de la MiG-21 la F-16.

Mai marii de la partid (așa era atunci!) au hotărât, în înțelepciunea lor, că e mai bine să fiu repartizat la escadrila de MiG-21PF de la Deveselu, adică cea mai veche variantă, fără SPS (suflarea stratului limită/ceva mai mult decât Slot – conform terminologiei actuale), cu numai două grinzi de acroșare pe aripă, parașută de frânare sub coadă și aparat de ochire cam de pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Veneam la aterizare ca o rachetă, cu 380 km/h la Îndepărtata, 360 la Apropiată și 340 km/h la redresare, adică o viteză cu 20-40 km/h mai mult față de rudele sale mai tinere. Dar era mai manevrabil, mai agil, un adevărat armăsar pur-sânge – cel puțin, așa eram amăgiți sau ne amăgeam singuri,  aceia care eram „prea buni” pentru ceva mai nou. E adevărat că în primul an nu am avut șansa să verific dacă este adevărat, pentru că în cele două ore și cinci minute de zbor făcute cu dubla comandă, nu înțelesesem prea multe.

După aproape trei ani descopeream că trecerea pe RFMM era mai complicată decât mi-aș fi închipuit, mai ales că aterizarea nu se mai putea face „băgând maneta de gaze în buzunar”, adică prin reducerea sub prag înainte de contact.

Zborul pe M și pe MF a fost mai ușor, nu neapărat pentru că pilotul automat era mai bun, cât pentru că orele de zbor au fost semnificativ mai multe în acel an, deoarece eram în prima grupă de LanceR. Tot mai multe restricții generate de dificultatea de a zbura un avion de luptă cu ore de zbor de instrucție mult prea puține au făcut acest avion o sperietoare, un avion temut și părăsit de către mulți piloți.

Bătrânul avion de vânătoare a renăscut odată cu modernizarea, deoarece avionica, afișajul pe parbriz și noul radar de bord ne-au crescut încrederea în aparatul de zbor și ne-au dat posibilitatea de a-l zbura în parametri foarte apropiați de limitele anvelopei sale de zbor. Anterior, tot puțini mai îndrăzneau figuri acrobatice, la școala comandorului Dorel Luca, adică la Borcea.

Modernizat la AEROSTAR Bacău, împreună cu compania israeliană ELBIT SYSTEM, MiG-ul 21 a primit numele LanceR (Lance România, așa cum mi-a explicat generalul Ștefan), a fost privit cu suspiciune de către unii, cu dispreț de către alții (mai ales de către cei care nu l-au zburat), dar cu mândrie și respect de către noi, cei care am avut șansa de a-l descoperi și de a-l zbura.

Noi, cei 10+3 din prima grupă, am făcut pregătirea teoretică cu instructori israelieni, ajutați de locotenent comandorul (pe atunci) Titus Ștefancu, pilot de MiG-29. Am descoperit noi concepte, am învățat să folosim avionica, afișajele și calculatorul de bord, radarul și sistemul de armament astfel încât să putem rivaliza cu avioane de luptă mult mai performante din punct de vedere a manevrabilității, aeronave cu care se putea evolua în cadrul exercițiilor internaționale din cadrul Parteneriatului pentru Pace.

Am scris un nou program de pregătire, într-un manual inspirat din ce auzisem că are programul de MiG-29, am inventat și am redactat proceduri pentru încărcarea misiunii și pentru debriefing, am învățat să folosim simulatorul de zbor și am inventat scenarii complexe, așa cum nu mai fuseseră realizate niciodată în aviația de luptă română.

Instructorii de zbor, comandorii (de atunci) Liviu Burhală, Virgil Ristea, căpitan comandorii Adrian Puiu, Nicu Surdea (odihnească-se în pace!), Marcel Mihai și Dumitru Nichifor au dus experiența acumulată la Bacău în toate bazele aeriene, mai întâi la Borcea, apoi la Giarmata și, în final, la Luna. Aceștia au acumulat experiență nu doar în țară, dar și în exercițiile internaționale (Cooperative Key). Avionul a reprezentat România la târguri și spectacole aeriene internaționale renumite din Franța, Marea Britanie, precum și Ungaria, Croația sau Bulgaria. Luca Dorel a fost înlocuit la prezentarea în zbor de către Liviu Burhală, Virgil Ristea, Laurian Anastasof, Cătălin Băhneanu, Vali Tănasă, Gică Stancu sau Daniel Moise, iar evoluția în forțaj a MiG-ului a făcut senzație la aproape toate mitingurile aeriene din țară și chiar la unele internaționale, până în 2021.

Experiența acumulată de către piloții de la Bacău – de la interceptări, la misiuni de sprijin aerian apropiat (CAS – Close Air Support) sau interdicție aeriană cu lovirea obiectivului la minutul și secunda planificate – trebuia valorificată și nu putea fi pierdută. Acesta a fost principalul motiv pentru care am refuzat să desființez Baza aeriană 95, cu toate că existau toate argumentele și avizele pentru ca odată cu retragerea LanceR-ului la Borcea și Luna să se închidă și această unitate, așa cum se întâmplase cu baza de la Deveselu, iar anterior, la oprirea de la zbor a IAR-93, cu bazele de la Ianca și Craiova. În 2012, baza de la Bacău nu părea importantă din punct de vedere strategic.

Încheierea activității MiG-21 LanceR ar fi trebuit să fie în urmă cu 10-11 ani, dacă achiziția de avioane de luptă ar fi urmat programul firesc, conceput în momentul deciziei modernizării. Etapa de tranziție pe care ar fi trebuit să o asigure acest avion, de 10-15 ani, s-a prelungit la 25 de ani, mult prea mult. Scoaterea din operare a MiG-ului 21 LanceR nu este cauzată de riscul operării sale, de posibilitatea apariției unor defecțiuni tehnice, cu toate că și acestea sunt foarte probabile, cât pentru imposibilitatea de a mai menține operaționale echipamente vitale în luptă (radiolocator și rachete), adică incapacitatea de a-și îndeplini misiunea. Numirea sa „coșciug zburător” nu a fost susținută de nicio dovadă a vreunei defecțiuni tehnice majore, cauzatoare de catastrofă, indiferent câte cazuri de prăbușiri au fost de la primul zbor al acestui avion minunat.

Am început cu teamă zborul pe MiG-ul 21, am încheiat cu satisfacție și tristețe zborul pe LanceR, pentru că toate despărțirile sunt triste.

Despărțirea de MiG-21 LanceR nu putea să se întâmple altundeva decât la Bacău, acolo unde a început frumoasa poveste, acolo unde oameni minunați au făcut posibil un program deosebit.

Aici, la Bacău sper să fie invitați și să îi revăd pe generalul Catrina, cel care a avut prima cască DASH, generalii Burhală și Ristea, comandorul Puiu, primii instructori, generalul Croitoru, colegul nostru de grupă, precum și toți ceilalți care am primit ceasuri ELBIT, pe comandorul Titus Ștefancu, cel care s-a dedicat total acestui program, care a participat la dezvoltarea și modificarea lui pas cu pas. Desigur ar fi frumos să îi reîntâlnim și pe instructorii israelieni, Yehuda Shafir, Modi, Omer și Dany. Nu mă îndoiesc că vor fi prezenți Ovidiu Buhai și Tibi Mocanu, inginerii AEROSTAR care ne-au ajutat să înțelegem noile aparate, precum și inginerii militari și navigatorii care au participat la primele misiuni internaționale, comandorii Adrian Manea, Vasile Horincar, Ovidiu Gheorghian, Claudiu Grosu, Ion Ibănescu, locotenent comandorul Nicu Mazilu, maiștrii militari care ne-au construit căștile de zbor, au menținut în funcțiune simulatorul și stațiile de încărcare și descărcare a datelor, au pregătit radarele, armamentul și stațiile radio, au căutat soluții pentru alinierea sistemului și atunci când nu mai erau accesibili sateliții programați inițial.

Desigur, nu i-am enumerat pe toți cei cu care aș dori să mă reîntâlnesc la retragerea LanceR-ului, îl omisesem chiar și pe fostul meu șef, generalul Ștefan Ion (zis Bulgaru!), dar și pe mulți alții, care sper să fie invitați, să le fie recunoscută munca și eforturile fără de care nu ar fi fost posibilă reprezentarea României în exerciții internaționale, misiunile de Poliție Aeriană în țară și în Lituania, precum și trecerea la F-16, complicată, dar puțin mai ușor de înțeles datorită acestui avion temut, huiduit, dar și respectat și îndrăgit, MiG-21 LanceR. Mulțumim AEROSTAR și ELBIT, mulțumim generalilor Ștefan Voian și Dan Zaharia, mulțumim tuturor celor care au făcut posibil acest program! LanceR-ul și-a făcut datoria, LanceR-ul poate să se retragă!