Recomandari

Situația din Ucraina este din ce în ce mai grea, violența acțiunilor militare a crescut.

În timp de război, informațiile trebuie tratate cu prudență, deoarece este un risc ridicat de deformare sau chiar de manipulare prin informații false.

Unele informații au rolul de a menține moralul forțelor proprii, iar altele pentru a demoraliza inamicul. Din acest motiv este bine să privim imaginea de ansamblu și să evităm intrarea în amănunte care ne pot distorsiona percepția.

În momentul de față, consider că suntem în etapa a doua a operației declanșate de forțele armate ruse, la ordinul lui Vladimir Putin. În prima etapă s-a folosit forța în mod limitat, doar pentru a intimida și a încuraja predarea militarilor ucraineni și activarea unei forțe politice pro-ruse. Mai simplu, se aștepta o „revoluție pro-rusă”. Această etapă nu și-a atins obiectivul propus și s-a trecut la următoarea etapă, a folosirii intensificate a violenței pentru preluarea controlului prin forța armelor. Cucerirea Kievului este calea prin care se vizează preluarea controlului statului ucrainean prin ocuparea sediilor administrative centrale. Dacă nu se pot ocupa, vor fi distruse. Cel puțin o parte dintre ele.

Orașele din est atacate au rolul de a transmite semnalul către populația ucraineană, „de eliberare” și „denazificare”. Sunt mesaje ce se vor a fi transmise atât către ucraineni, cât și către ruși.

Acțiunile militare ar putea fi tot mai violente dacă nu se realizează obiectivul stabilit. Cu cât rezistența ucraineană va fi mai mare, cu atât vor fi mai violente atacurile.

Nu știm dacă există un punct critic în care să fie posibilă oprirea acțiunilor violente sau renunțarea la anumite obiective. Personal, consider că Putin nu va renunța la obiectivul de obținere a controlului pe întreaga Ucraină și nu se va rezuma la anumite aliniamente care să împartă Ucraina.

La a doua rundă de negocieri au fost permise coridoare umanitare, de fapt s-a permis părăsirea localităților de către populația civilă. Această „acceptare” are, în opinia mea, două scopuri: primul, să prezinte agresiunea rusă ca pe o operație în sprijinul democrației, de „denazificare”, să influențeze populația ucraineană și să mențină susținerea opiniei publice ruse. Al doilea, să permită fluxuri masive de refugiați către Uniunea Europeană, pentru a face o presiune socială și economică pe statele Uniunii. De aici deducem că fluxul de refugiați va continua să crească. Până acum, statele democratice vecine cu Ucraina, respectiv România, Republica Moldova, Ungaria, Slovacia și Polonia au reușit să gestioneze primirea și sprijinul sutelor de mii de persoane plecate din casele lor, de multe ori doar cu hainele de pe ele. Dar suntem abia la început, iar costurile vor începe să fie resimțite de către populația fiecărui stat în parte.

De partea cealaltă, sancțiunile își fac simțite efectele, mai mult sau mai puțin, populația dar în mod sigur populația rusă va resimți tot mai mult că este în război. Propaganda rusă, moștenitoare a mașinii de propagandă sovietice poate să mențină un nivel ridicat de mobilizare împotriva „nazismului”, „occidentului mincinos”, a „agresivului NATO”.

Ucraina și-a demonstrat dorința de a se rupe de influența rusă, de a putea decide independent soarta propriei țări. Conducerea politică a demonstrat că are o mare susținere populară, contrar sondajelor făcute cu puțin timp înainte de invazia rusă. Armata ucraineană a demonstrat că este mai puternică decât în 2014, umbrele „defectărilor” din acea perioadă nu s-au mai văzut. După mai bine de o săptămână de lupte intense, nu s-a văzut nicio dezertare, nicio trădare care să fie fructificată de Putin.

Statele democratice și-au arătat unitatea și solidaritatea, au fost inițiate sancțiuni din ce în ce mai concrete.

În opinia mea, ce era de demonstrat, s-a demonstrat. Este clar pentru toată lumea că Rusia este un stat agresor, că Putin este un conducător periculos pentru întreaga lume, dar în primul rând pentru populația rusă, pe care o sacrifică pentru orgolii personale. Este clar pentru întreaga lume, sper, că populismul naște monștri.

Continuarea susținerii militare a Ucrainei, în acest moment este o mare eroare, ar trebui să înceteze. Conducerea politică a Ucrainei a primit sprijin din partea SUA și ar trebui să se refugieze de urgență, pentru propria sa protecție, dar și pentru viitorul Ucrainei. Martirii nu vor fi utili într-un stat răvășit, distrus de război. Pentru a limita pierderile de vieți omenești și a distrugerilor irecuperabile, ar trebui ca ucrainenii să renunțe la rezistența armată, iar principalele sale forțe militare să se refugieze în statele membre NATO. Astfel vor rămâne o amenințare pentru ocupanți, dar nu vor da pretextul pentru continuarea distrugerilor și vor salva vieți și tehnică militară importantă.

Abia după ce forța agresorului va intra în stadiul de ocupant al unui teritoriu ostil, Rusia va începe să resimtă gravitatea acțiunilor sale, inclusiv ca rezultat al sancțiunilor internaționale. Izolarea Federației Ruse trebuie să rămână o constantă o relațiilor internaționale, până la răsturnarea puterii de la Moscova. Acceptarea înfrângerii în fața unui agresor mult mai puternic nu va diminua cu nimic mândria ucrainenilor de a se fi opus unui monstru. Omenirea trebuie să demonstreze că forța poate fi învinsă prin puterea efortului comun, economic, diplomatic, prin coeziune umană. Violența trebuie condamnată, nu susținută.

Continuarea susținerii militare a Ucrainei ar putea să ducă la sacrificarea mult mai multor vieți, deoarece acest ajutor este relativ tardiv, dar , mai mult, incită la continuarea violențelor, la răspuns cu forță unei alte forțe.

Pentru România, acest război, de neacceptat chiar și în cele mai sumbre scenarii, a devoalat vulnerabilități pe care nu le luasem în calcul chiar pe timpul Analizei Strategice a Apărării. Susținerea aliaților noștri din NATO, solidaritatea și efortul pe care îl fac statele care și-au trimis sau își vor trimite trupe pentru a demonstra faptic că Alianța este prezentă sunt extraordinare pentru menținerea unui climat de siguranță în rândul cetățenilor români și a mediului de afaceri din România.

Grupurile de luptă constituite ad-hoc sunt prezențe utile, dar timpul necesar constituirii lor, precum și eforturile pe care trebuie să le facă atât statele contribuitoare, cât și noi, ca stat gazdă sunt deosebit de mari. Se demonstrează că menținerea în logica Acordului NATO-Rusia, de evitare a unei prezențe permanente în statele de la frontiera de Est a NATO, nu mai este valabilă.

România are nevoie de baze permanente NATO, cu infrastructura construită adecvat, nu cu improvizații de moment. Vom fi în această poziție geografică și după încetarea războiului, vom fi aproape de un stat care a înțeles că puterea sa nucleară îi permite să violeze dreptul altui stat la independență și suveranitate.

Fluxurile de refugiați au demonstrat încă odată vulnerabilitățile noastre ca stat din afara spațiului Schengen, precum și dificultățile la nivelul întregii Uniuni de a stabili măsuri și proceduri comune.

Așadar, în opinia mea:

• încetarea urgentă a susținerii cu sprijin militar,
• evacuarea conducerii politice ucrainene și a principalelor forțe militare,
• sprijinirea Ucrainei pentru a accepta statutul de „stat ocupat”, prin încetarea opoziției armate față de agresiunea rusă,
• baze permanente NATO în România și
• intrarea în Spațiul Schengen

ar trebui analizate urgent de către autoritățile române.

***

Actualizare (să nu încurcăm Borcanele)

Această opinie a fost publicată în 5 martie 2022, la mai puțin de două săptămâni de la Invadarea Ucrainei de către Federația Rusă.

„Operațiunea specială” rusă viza cucerirea Kievului, capitala Ucrainei fiind amenințată de o coloană masivă de tancuri. Din fericire pentru Ucraina, desantul forțelor speciale în apropierea Kievului și cucerirea aeroportului Gostomel din 24 februarie nu au fost suficiente pentru realizarea capului de pod planificat. Ucrainenii au reușit să recucerească aeroportul și să distrugă cele mai bine pregătite forțe ale armatei ruse.

Prin rezistența eroică a ucrainenilor, operațiunea inițială a rușilor s-a dovedit un dezastru, iar planurile rușilor s-au schimbat, trecând la cuceriri teritoriale în estul și sud-estul Ucrainei, după lupte sângeroase și distrugeri de localități.

Am încurajat sprijinirea Ucrainei, în toate poziționările publice, precum și îmbunătățirea relațiilor bilaterale, întrucât România trebuie să întrețină o relație de prietenie și bună vecinătate cu vecinul său cel mai puternic, tot mai înarmat și mai simpatizat de către Aliații noștri.

La momentul exprimării opiniei încă se mai spera în succesul negocierilor diplomatice asumate de către Turcia. Poate că s-ar fi evitat distrugerile și sutele de mii de vieți pierdute, iar rezistența poporului ucrainean ar fi supraviețuit unei ocupații temporare rusești.

Evoluția evenimentelor a demonstrat eroismul ucrainenilor, dar recuperarea teritoriilor ocupate este văzută ca posibilă în următorii ani de tot mai puțini optimiști.

---

[i] Acest articol nu include niciun comentariu la „Ordonanța de urgență nr. 189 din 12 decembrie 2002 privind operațiunile compensatorii referitoare la contractele de achiziții pentru nevoi de apărare, ordine publică și siguranță națională”, completată și mutilată ulterior.

În primul articol dedicat achizițiilor militare am argumentat soluția achizițiilor de echipamente militare prin acord guvern la guvern, nu prin licitații. Am precizat că am făcut propuneri concrete miniștrilor, prim-miniștrilor și chiar actualului președinte privind modul în care se pot întări parteneriatele strategice, se poate realiza o capacitate economică de înaltă tehnologie, printr-un program de înzestrare cu echipamente militare performante și compatibile cu cele din Alianță.

Deoarece am observat că există încă opinii care consideră că achizițiile militare reprezintă o problemă care ar trebui să fie rezolvată de către generali, voi explica în ce măsură aceste achiziții depind de militari și care ar trebui să fie rolul fiecărei entități în acest proces complex. Consider că este deja foarte clar că achizițiile de echipamente militare majore nu sunt „cumpărături”, nu sunt simple achiziții de produse și servicii, sunt investiții cu impact major pentru securitatea națională. Din acest motiv pot fi abordate ca excepții la reglementările europene privind achizițiile publice, dar se impune respectarea unei proceduri dinainte stabilite și disponibilă informării publice.

Întrucât procedura poate fi prezentată public doar de către minister, în limitele respectării regelementărilor privind informațiile clasificate, voi detalia doar implicarea militarilor în aceste achiziții, în conformitate cu obligațiile și responsabilitățile lor, ca beneficiari. Trebuie să precizez că am în vedere militarii (indiferent de grade) care sunt beneficiarii direcți ai achiziției. fac această precizare întrucât în cadrul ministerului există militari și în structurile responsabile de planificare și de achiziția efectivă, dar rolul lor în aceste structuri este cel de a sprijini viitorul beneficiar, cu rol de expert de armă sau specialitate militar, nu de expert în achiziții publice sau politici.

Echipamentele militare reprezintă o componentă majoră a unei „capabilități militare”, adică permite militarilor să îndeplinească cel puțin o misiune de luptă. În condițiile mutațiilor rapide în configurația conflictelor militare actuale și ale celor viitoare, capabilitățile proiectate pentru o misiune principală ar trebui să fie valabile și pentru alte misiuni, multe dintre acestea având în denumire și cuvântul „multirol”.

Conducerea politică a statului definește obiectivele strategice ale României, identifică amenințările și repartizează misiunile către instituțiile responsabile de securitatea națională. În cadrul sistemului de securitate națională, armatei îi revine misiunea de apărare a teritoriului național, a principalelor obiective strategice, dar și de a participa la misiuni comune în cadrul Alianței Nord-Atlantice, ale Uniunii Europene sau conduse de Organizația Națiunilor Unite.

Ministerul Apărării Naționale, prin Statul Major al Apărării ar trebui să definească ce capabilități pot să îndeplinească misiunile ce îi revin armatei, respectiv ce capabilități trebuie să dezvolte pentru viitor. Întrucât structura actuală a ministerului include și un Departament pentru Planificarea Apărării, planificarea acestor capabilități este, în mare parte în competența acestuia, SMAp având mai mult un rol tehnic, de execuție.

Conducerea militară, respectiv SMAp, stabilește prin Strategia Militară cum se repartizează misiunile care revin armatei pe categorii de forțe și comandamente operaționale și coordonează realizarea capabilităților. Formularea „operaționalizarea capabilității” este un pleonasm, deoarece „capabilitatea” include prin definiția ei și capacitatea operațională. Totuși, pot exista mai multe stadii în realizarea unei capabilități, pornind de la Capacitate Operațională Inițială, până la Capacitate Operațională Completă sau Finală.

La nivelul conducerii categoriei de forțe ar trebui să se identifice sistemele de arme care permit realizarea capabilității. Pentru o informare corectă, se poate solicita cooperarea Direcției Informații Militare. Echipamentele militare care ar satisface cel mai bine nevoile misiunii, ar trebui să fie prezentate conducerii politice, cu datele privind furnizorul posibil și cerințele pentru menținerea capabilității pe ciclul de viață, inclusiv posibilele costuri estimate.

Conducerea politică ar trebui să analizeze fiecare posibilă achiziție din perspectiva a cel puțin următoarelor criterii: acordurile și tratatele bilaterale sau de grup, compatibilitatea/ „comonabilitatea” cu statele membre NATO, în special cu cele care și-au asumat realizarea forței de reacție imediată a Alianței – VJTF, oportunitățile pentru industria din România, costurile și valabilitatea pe termen lung, ciclul de viață și costurile acestuia.

Să revenim la militari și rolul lor. Pentru orice misiune există echipamente (sisteme de arme) care permit realizarea capabilității. Unele validate de utilizarea în acțiuni militare reale (război), altele doar în exerciții. Există și echipamente în fază de dezvoltare, cu participare multinațională, care nu trebuie excluse din analiză.

În primul rând, verifică performanțele echipamentului, respectiv capacitatea de realizare a misiunii. Este adevărat, unele sisteme de arme sunt mai precise, altele mai rapide, altele mai fiabile sau mai ușor de întreținut. Echipamentele care întrunesc cerințele minime de performanță se prezintă decidentului politic.

În al doilea rând, trebuie evaluată compatibilitatea cu echipamentele forțelor care dau VJTF. Acestea ar avea prioritate, deoarece condițiile tehnice (infrastructură, consumabile) necesare acestor forțe ar trebui realizate cu prioritate în calitate de posibilă Națiune Gazdă (Host Nation Support – HNS). Această denumire (HNS) trebuie înțeleasă în sensul de Națiune Sprijinită, întrucât NATO ar interveni cu VJTF în cazul unei agresiuni la adresa României.

În al treilea rând, este foarte importantă valabilitatea capacității operaționale a echipamentului, adică existența consumabilelor, a pieselor de schimb și a mentenanței pe toate nivelurile. De preferat ar fi să existe capacități de producție interne pentru consumabile și piese de schimb, precum și pentru mentenanță. Există și varianta garanțiilor pentru logistica necesară prin afilierea la soluții deja funcționale, sau asumarea de către furnizor a menținerii capacității operaționale pe întreg ciclul de viață. Militarul trebuie să se asigure că va avea echipamentul disponibil pentru misiunea de bază, dar și pentru că repararea și disponibilizarea tehnicii reprezintă o componentă importantă a mobilizării.

Al patrulea element în responsabilitatea militarilor este pregătirea personalului, respectiv identificarea programelor de pregătire pe care le pune la dispoziție fiecare furnizor, nevoile proprii, personalul disponibil pentru fiecare situație în parte. Un exemplu poate fi programul de pregătire furnizat de către SAAB presupunea doar instruirea pentru operarea avionului, fără programele specifice fiecărei misiuni, întrucât nu este stat membru NATO. Pregătirea ar fi necesitat completarea cu alte programe de instruire.

Ultimul, dar nu mai puțin important ar fi costul pe ciclul de viață, evaluat din datele existente, ponderea în bugetul necesar categoriei și sustenabilitatea în funcție de bugetul existent și cel prognozat.

În articolul precedent am vorbit și despre compensarea achizițiilor militare sau politica de offset[i]. Am vorbit acolo despre „compensările directe” și „compensările indirecte”. Ce poate să asume economia națională, cum se poate implica în procesul de mentenanță sau în producerea de consumabile reprezintă principalele probleme la care trebuie să găsească răspuns secretarul de stat din Ministerul Economiei care este membru al Comitetului interministerial constituit pentru înzestrarea armatei, precum și Oficiul pentru compensarea achizițiilor militare. Militarii au obligația de a se asigura că vor putea utiliza echipamentele pe întreg ciclul de viață, la un nivel al disponibilității tehnice acceptabil, precum și de valabilitatea procesului de mobilizare.

Liderul militar trebuie să fie preocupat de garanțiile privind mentenanța, piesele de schimb și consumabilele, în orice condiții. Menținerea unor capacități industriale care furnizează servicii armatei pentru mentenanța echipamentelor militare sau pentru logistica acestora este importantă și trebuie verificată periodic prin exerciții de mobilizare. Un angajament al unui operator economic, consemnat în Planul de mobilizare, trebuie respectat, conform legii. În caz contrar, trebuie luate măsuri urgente de rezolvare a deficienței, doar măsurile de pedepsire a celor vinovați nefiind suficiente. Cu cât se menține mai mult incapacitatea operațională a unui operator implicat în mobilizare, cu atât mai dificilă este recuperarea acestuia.

Procedura la nivelul ministerului este clară, există atribuții pentru fiecare comitet constituit în vederea achiziției, procesul este destul de birocratic și are unele activități consumatoare de resurse, mai mult sau mai puțin justificate. În structurile din conducerea Ministerului Apărării Naționale există militari și civili, astfel încât uneori se confundă rolul militarilor și cel al civililor cu rolul decidenților militari și cel al decidenților politici.

Am avut întâlniri cu reprezentanți ai unor operatori economici care au pierdut capacitatea de producție din cauza lipsei comenzilor de mentenanță din partea armatei, în condițiile în care principalul lor contract era cel cu o categorie de forțe a armatei. Dar bugetul apărării nu permitea deschiderea acelor comenzi. O cercetare serioasă ar fi contribuit la identificarea soluțiilor, dar nicio comisie parlamentară nu a dus până la capăt soluționarea problemei semnalate ani de-a rândul. Ministerul de Finanțe a alocat fondurile doar după formula proprie, fără să țină cont de nevoile efective ale armatei. Mai pe larg voi vorbi despre acest subiect atunci când mă voi referi la orele de zbor alocate piloților militari.

O mare eroare o reprezintă exacerbarea nivelului de ambiție până la soluția dezvoltării unui nou produs, care să cumuleze cele mai bune ale mai multor echipamente (precizie maximă, viteză maximă, protecție maximă, etc), adică un model ideal, imposibil pentru oricare dintre echipamentele existente pe piață. Au fost alocate importante sume pentru cercetare, fără niciun rezultat serios, deoarece s-a plecat pe o premisă falsă. De fapt, însăși „Strategia pentru relansarea industriei de apărare”, proiect realizat în 2013-2014 a promovat ideea de falsă (imposibilă) a trecerii de la producția după licențe sovietice, la producția după licențe proprii.

În concluzie, problematica offsetului nu este în responsabilitatea militarilor, dar garanția că echipamentele militare vor fi operaționale pe întreg ciclul de viață trebuie să fie. Producerea în țară a unui echipament militar ar putea fi considerată soluția cea mai bună pentru a avea aceste garanții, dar am mari rezerve privind calitatea echipamentului dacă Armata României ar fi unicul utilizator. Militarii români trebuie să utilizeze armament modern, sigur în funcționare, validat de alți beneficiari, nu trebuie să experimenteze noi sisteme de armament, mai ales dacă nu există siguranța că aceste arme sunt competitive cu cele în uz. Existența consumabilelor, a pieselor de schimb, precum și a unui proces de mentenanță sigur pe întreg ciclul de viață reprezintă o preocupare majoră pentru militari. Asumarea producerii de echipamente moderne, sub licență proprie, fără suficientă experiență în domeniu este hazardată. Apartenența la grupuri industriale mari, recunoscute și validate în competiția internațională, din interiorul UE ar putea contribui la dezvoltarea unei industrii de apărare eficiente.

---

[i] Termen prin care în limbajul juridic englez se desemnează o varietate a operațiunii în contrapartidă (compensație), practicată pe scară destul de largă în ultima vreme în raporturile juridice comerciale dintre firme din țările dezvoltate, conform https://e-juridic.manager.ro/dictionar-juridic/offset/2997.html.

Cele mai multe infectări, cei mai mulți decedați, fără locuri la ATI. Nu voi căuta vinovați, dar pot să îmi pun întrebări, mai ales că nu știu câtă încredere să mai am și în cine. Și cred că nu sunt singurul în situația aceasta.

Când mor oamenii, mai ales în număr mare, nu poți să nu te întrebi cine este vinovat. Mai ales după ce „pandemia a fost învinsă”. Dacă nu mai depindem de hazard, dacă „avem controlul”, dacă putem să mergem la golf, dacă putem face adunări de peste 1000 de persoane (UNTOLD și congres), atunci cum de mor peste 400 de oameni pe zi?

La apariția primelor cazuri în România, pe fondul unor situații critice în Italia și Spania, după ce se dăduse un diagnostic liniștitor de la Cotroceni – „o simplă  răceală”, după ce s-a cochetat cu alegerile anticipate, un guvern demis prin moțiune de cenzură a fost revalidat să conducă țara, în stare de urgență. Starea de urgență a fost decretată „de îndată”, adică după aproape o săptămână de la identificarea amenințării.

La creșterea semnificativă a numărului de infectări din toamna trecută, în timpul celui de-al doilea val, venit după alegeri, toate îngrijorările au dispărut, deoarece apăruse vaccinul, iar toate eforturile s-au direcționat către organizarea vaccinării. S-au luat multe măsuri restrictive, dar mult mai puține față de primul val, poate că au plecat mai puțini la cules sparanghel. Dar nu a mai fost necesară starea de urgență, armata nu a mai ieșit pe stradă. Totuși armata a primit controlul vaccinării. Iar asta a generat cazuri de abuz, de vaccinare peste rând a unor membri de familie ai unor militari cu funcții înalte. Au fost aspru pedepsiți, aproape la fel de aspru ca cel care a furat din fondurile operative al informațiilor pentru apărare. (De fapt, contextul pandemiei a făcut ca acest caz deosebit de grav să fie mușamalizat din mod dubios, de la cel mai înalt nivel.)

La sfârșitul primăverii, entuziasmul a cuprins întreaga țară, ca urmare a mesajelor optimiste primite de la Președinte și de la Prim-ministru. După un an de școală la fără frecvență, un an în care educația a fost pusă în cui, s-a făcut mare eveniment și s-a tăiat panglica „României educate”. Decizii și indecizii succesive au făcut ca anul școlar prelungit printr-un ordin să nu se mai prelungească. Și pentru că optimismul era peste tot, de la Vama Veche până în Teneriffe, după vacanța binemeritată, anul școlar a început la 13 septembrie, nu mai devreme cu o săptămână sau două, precum în alte state, pentru că noi nu mai eram atât de îngrijorați și aveam deja „România educată”.

Festivaluri care fuseseră amânate au fost organizate în regim de urgență, chiar mai repede decât „de îndată”. Au fost luate toate măsurile pentru ca oamenii să se simtă în siguranță, a fost dusă chiar și armata acolo, de data asta pentru spectacol. Totul a fost o reușită, putea să urmeze congresul, sub înaltul patronaj.

Incendiile produse în cel puțin două mari spitale nu au generat prea multe îngrijorări, justiția a preluat cercetarea cauzelor, pe care le va prezenta tot „de îndată”, sau chiar puțin mai târziu.

În tot acest timp, conspirațiile și campaniile antiumanitare (anti-vaccin, anti ordine, anti democrație, anti orice) au proliferat. După ce ne-a devoalat „ce conține vaccinul” prim-ministrul s-a ocupat de propria sa bătălie pentru conducerea partidului, puternic sprijinit (impulsionat?) de către Președinte. Cea mai proastă campanie pentru vaccinare a avut efectul pe măsura calității sale, nu a fondurilor alocate. La „succesul” guvernului s-a adăugat și „sprijinul” mult preasfințit al Bisericii Ortodoxe Române, inexplicabil de retrogradă, chiar dacă are televiziune proprie, cont de Facebook și site-uri de internet. Lider de audiență națională a devenit senatoarea Șoșoacă, o persoană periculoasă pentru mesajele sale, dar nesancționată de nimeni din cauza fricii generată de incompetență.

Deoarece că „guvernul meu” ar fi trebuit să fie „doar al meu”, partenerii incomozi au fost forțați să se retragă. Și pentru că nu au înțeles cine este Stăpânul, li s-a mai dat o lecție, să vadă cât de mici sunt. Nu contează că în acest timp venise valul patru, numărul de infectări depășise tot ce se înregistrase până acum. Pentru că au îndrăznit să dea jos „guvernul doar al meu”, parlamentarii vor fi pedepsiți cu toții. Iar dacă nu vor „premierul meu”, vor primi cartonașul galben al anticipatelor. Vor vedea că dizolvarea Parlamentului stă în aceeași semnătură, așa cum vrea El.

Am citit despre dictaturi, am trăit una, dar nu credeam că vom trăi vremuri în care vom fi blocați în plină democrație de voința unei persoane care nu are nicio intenție de a face bine cetățenilor țării. Cu toate că Președintele a asumat două strategii de apărare a țării în care își depășea atribuțiile, tocmai în numele apărării cetățeanului.

Îngrijorat de numărul celor decedați, au fost convocați responsabilii din guvern (cele demis/interimar), adică „autoritățile care nu și-au făcut treaba” să stabilească măsuri urgente. De urgență, dar puțin mai încolo, „de îndată”. Cel mai important este să rămână aceleași autorități, „premierul meu” și „guvernul doar al meu”.

Aș putea admira stânirea de sine și înțelepciunea de a nu lua decizii pripite, totul este bine cumpănit și „bine-făcut”. Am totuși o tresărire și răsuflu ușurat că suntem în NATO, iar posibilitatea unui conflict în care să fim implicați este foarte mică. Deocamdată, Președintele este fascinat de puterea de a numi premieri sau „candidați la funcțai de premier”. Îi dă o senzație de „tare-n pix”, mai plăcută chiar decît decernarea unor premii internaționale. Cred că este Președintele cu cei mai muți prim-miniștri desemnați.

În acest timp, românii se grupează în jurul unor demenți, oameni iresponsabili, care nu sunt sancționați în niciun fel, deoarece sunt parlamentari sau au studii de drept care mobilizează oamenii la nerespectarea măsurilor care i-ar proteja pe ei și pe cei apropiați.

Noi, cei vaccinați, circulăm liber, pe bază de certificat, luăm și dăm virusul fără nicio remușcare, pentru că noi am fost corecți, ne-am vaccinat. Cu toate riscurile pe care ni le-au semnalat prietenii noștri anti-vacciniști.

Spitalele sunt supraaglomerate, personalul medical este epuizat, dar guvernul continuă să dea concedii medicale plătite de către stat (prin Casa de Asigurări de Sănătate) celor care stau acasă carantinați, pentru că au fost în contact cu cineva infectat și nu este vaccinat. Aceste concedii medicale plătite de 14, 10 sau 5 zile ar trebui să fie asumate de către cei care nu s-au vaccinat, să își asume concedii fără plată în cazul suspiciunii de infectare. Cei bolnavi trebuie să aibă tratament egal, vaccinat sau nevaccinat, întrucât și vaccinații pot să se îmbolnăvească.

Cinism din partea tuturor, de la Președinte la șoșoci. Așa a ajuns valul patru o catastrofă pentru poporul român.

Campania anti-vaccinare este mai eficientă decât campania de vaccinare. Una a costat statul câteva milioane de euro. Cealaltă este chiar gratuită? De ce este susținută și de către cine? Poți să fii legiuitor într-un stat și să susții o campanie împotriva măsurilor legale? Desigur, fiecare are răspunsurile sale, fiecare știe mai bine decât celălalt care este (de fapt!) adevărul. Singura preocupare pare să fie doar cea de răspândire a „adevărului meu”.

Jocul cu „știrile false”, zâmbetul cu care era utilizată frecvent expresia, aparent nevinovată, „fake news” de către fostul președinte american Donald Trump induc o acceptare generală a traficului de informații false, transferând vinovăția celui care ar folosi aceste informații în acțiunile sale. Posibilitățile multiple de a ne culege informațiile implică și obligația de a verifica orice informație, în special pe cele care ar avea un impact negativ asupra noastră sau a celor apropiați. Nu putem invoca vinovăția unui răspândac pentru un rău produs de o informație falsă, deoarece am fi putut verifica această informație.

Apariția pandemiei, persistența acesteia, ne-a blocat pe mulți în fața calculatoarelor sau a televizorului, ne-a aruncat în rețelele de socializare, printre „prieteni” și tot felul de „breaking news”. Agresivitatea informațiilor false a cuprins întregul spațiu virtual, un spațiu în care își găsesc locul tot mai mulți infractori, frustrați, psihopați, persoane care reușesc „să se strecoare” în viața reală fără să producă daune semnificative. Așa cum se pierde în mulțimea unui mare oraș, neadaptatul la viața reală „se pierde” în spațiul virtual, își găsește condițiile pentru a se simți bine. Grav este că atunci când satisfacțiile personale implică răul făcut altora. Un rău care ar putea fi pedepsit în lumea reală, dar fără consecințe la dezvoltarea sa în spațiul virtual.

Informația a fost și este foarte importantă, întrucât poate determina acțiuni sau modificări de atitudine cu impact major în viața noastră. De la alegerea corectă a unei investiții, la alegerea corectă a reprezentantului pentru conducerea politică, sau chiar alegerea unui tratament corect pentru o boală, informația este căutată și utilizată cu frenezie, mai ales atunci când tehnologia îți permite să o cauți singur, în surse multiple.

Reglementarea acțiunilor umane, astfel încât drepturile și libertățile noastre să nu pericliteze drepturile și libertățile celorlalți, reprezintă baza jurisprudenței, indiferent de sta, cu nuanțele sale, funcție de valorile majore ale fiecărei culturi și civilizații. Reglementările, actele normative au rolul de a stabili reguli de conduită valabile pentru toți, astfel încât să ne respectăm reciproc libertatea, dar și măsurile coercitive pentru ca aceste reguli să fie respectate. Ele nu pot să preceadă noi domenii ale vieții sociale, decât atunci când există similitudini evidente cu cele deja existente.

Reglementarea activității în spațiul virtual este în fază incipientă, chiar într-un stadiu destul de întârziat, dacă ar fi să evidențiem acțiunile ostile, periculoase din această nouă lume. Atacurile cibernetice, fraudele prin preluarea identității, violarea intimității persoanei sunt deja urmărite și, în unele state chiar condamnate. Chiar utilizarea rețelelor de socializare pentru răspândirea de informații periculoase a fost subiectul unor cercetări și chiar de pedepsire a deținătorilor rețelelor respective.

După rețelele de socializare a venit rândul unor noi aplicații, mai mult sau mai puțin legate cu acele rețele, respectiv aplicațiile de comunicare, cu diverse facilități, de la mesaje la videotelefonie, teleconferințe și, din ce în ce mai căutate, secretizarea, securizarea convorbirilor prin criptarea acestora. Transmiterea de informații confidențiale a ridicat și nivelul de încredere în informația transmisă pe această cale. Cu cât este transmisă pe un canal mai securizat, cu atât informația ar fi mai veridică. Iar dacă vine de la un de la un grup din care facem parte, deja este sigură! Astfel, pericolul intoxicării și manipulării a crescut progresiv, protecția rămânând mult în urma fenomenului.

Vaccinarea și pericolul pandemiei au generat valuri de informații, unele deosebit de utile, avertizări venite de la autorități, de la specialiștii în domeniu, sfaturi pentru a acționa corect și a contribui la limitarea răspândirii bolii, dar și informații „deosebit de importante” despre „oculta mondială”, diverse conspirații, pericole și avertizări false, ajungând la campanii susținute anti-vaccinare.

Dreptul fiecărui om de a se trat sau de a se vaccina nu trebuie confundat cu dreptul de a impune altuia nici vaccinarea, dar nici nevaccinarea. Dacă vaccinarea obligatorie a personalului care are contact cu alte persoane ar avea o logică (minimală) în protecția sănătății fiecărui cetățean de către stat (vaccinul nu împiedică îmbolnăvirea și transmiterea virusului), împiedicarea vaccinării poate fi considerată crimă, întrucât privează un om de o măsură de protecție împotriva unei boli care ar putea fi letală. Așadar, campania pentru vaccinare se justifică prin promovarea unei măsuri care ne poate salva, putând evita o formă gravă a bolii.

În schimb, campania anti-vaccinare este periculoasă și ar trebui pedepsită. Lansarea de informații false care pot pune în pericol viața unui om ar trebui pedepsită prin lege, iar răspândirea acestor informații în mod similar. Transmiterea către prieteni sau cunoscuți a unor informații utile este în spiritul umanității, al ajutorului și grijii față de semeni. În același timp, răspândirea de informații care pot să pună viața în pericol poate să însemne rea intenție.

Lipsa de reacție a legiuitorilor, mai mult, promovarea chiar de către unii legiuitori a informațiilor false și susținerea campaniei anti-vaccinare ar trebui să fie considerată o circumstanță agravantă. Binele public trebuie să fie promovat prin acte normative, iar ceea ce ne provoacă rău, ar trebui condamnat. Lipsa de reacție a autorităților, acceptarea campaniei negative, coroborate cu nerespectarea vizibilă a propriilor măsuri restrictive au contribuit la răspândirea periculoasă a bolii, în condițiile în care România a fost printre statele cel mai puțin afectate de primele două valuri ale pandemiei.

Dar toată această incapacitate de reacție nu mai miră pe nimeni, ne-am obișnuit cu lipsă de responsabilitate, suntem educați de ani buni pentru această nouă normalitate, iar ADN-ul nostru mioritic nu ne ajută pentru a identifica soluția de împăcare cu soarta. Dimpotrivă, lipsiți de orice speranță, ne refugiem în ortodoxismul nostru mult prea fatidic, prosternându-ne obsesiv la moaște, cu deznădejde, în speranța unui miracol.

„Mă uit în buletin și văd ce vârstă am” sau „mă uit în Cartea de Identitate (Europeană!) să văd ce sex am”.

Intrarea în Uniunea Europeană a fost văzută de majoritatea statelor din Europa fostă socialistă ca panaceul bunăstării, soluție unică și exclusivă, care odată realizată va fi și suficientă.

Brusc va răsări infrastructura, elegantă și eficientă, ca în Occident, curată și ordonată, comportamentul civilizat va pătrunde în fiecare dintre noi, nu vom mai arunca hârtii și chiștoace pe stradă, iar dacă se va întâmpla, va fi cineva chiar în spatele nostru și îl va ridica. Vor fi piețe și mall-uri, mașini germane, parfumuri franțuzești și haine italiene.

Toate astea pentru că vom fi conduși după reguli occidentale, de lideri pregătiți în Vest.

În acest timp, pentru a se arăta lumii ca o construcție model pentru societățile democratice și pentru a nu intra în coliziune cu unele „orgolii naționale”, s-a menținut suveranitatea statelor printr-un mod alambicat de reglementare, a cărui finalitate este de cele mai multe ori neclară. După ce se stabilesc (cu mare dificultate și într-un timp destul de îndelungat) reguli europene, care ar trebui să fie valabile pentru toți cetățenii europeni, se transferă statelor legiferarea, uneori chiar cu limite foarte largi, care fac interpretabilă însăși implementarea reală a regulilor respective.

Modelul de democrație comunitară și-a demonstrat vulnerabilitățile pe perioada pandemiei, dar nu numai. Reguli exprimate astfel încât să nu deranjeze și să obțină acceptarea tuturor au putut fi interpretate diferit de către unele state, în total dezacord cu conducerea comunitară. Toleranța față de excepții a devenit intoleranță la valorile promovate de majorități. Valul de migrație, care a atins punctul culminant în octombrie 2015, a modificat realitatea demografică a Uniunii, iar toleranța unora tinde să devină regula altora. Promovarea dreptului fiecăruia să facă și fie ce vrea nu a generat incluziunea tuturor cetățenilor mai vechi sau mai noi ai statelor democrației moderne, a cauzat dispariția valorilor de bază ale societății occidentale dezvoltate economic.

Uniunea a găsit că este bine să fie și mai permisivă, și mai tolerantă, și mai apărătoare a drepturilor. Vanitatea născută din extinderea mult mai facilă față de orice vis optimist al „părinților Uniunii” a ridicat nivelul de ambiție al toleranței și al apărării celor puțini. În scurt timp, apărarea acestor drepturi a devenit principalul scop al construcției, dar nu în sensul incluziunii, ci al ștergerii regulilor care ar fi putut „deranja” o minoritate sau alta.

Pentru că visul european este legat de ideea de „cetățean european”, s-a făcut un pas important atunci când s-a discutat reglementarea „cărții de identitate europene”. Multe state au găsit soluția oportună și salvatoare, întrucât presiunea reacției împotriva documentelor biometrice dispărea de pe politicieni în fața propriului electorat.

Numai că Uniunea a reglementat cu aceleași jumătăți de măsură. Neasumarea unui model unic și transferarea către state a punctelor pentru care nu s-a realizat consens a fost momentul de slăbiciune care a distrus ideea în sine. Un document care atestă același statut, în format diferit, cu elemente de identificare diferite. Din documentele elaborate până în acest moment de către unele state se observă că principalele dispute au fost legate de includerea datelor privind sexul. Includerea Drapelului național nu pare să fi fost vreo problemă, dar culorile par să dea mult de furcă tehnicienilor. În fapt, o rubrică în care ar trebui să fie trecut sexul purtătorului (doar scris!), nu are nicio relevanță privind orientările sale sexuale. Schimbarea sexului poate fi privită ca schimbarea de nume, proces care implică schimbarea cărții de identitate.

La prima vedere pare o glumă proastă, întrucât precizarea sexului nu este decât un element de control al codului numeric personal, la fel cum este scrisă și data nașterii. Lipsa domiciliului a fost, la un moment dat, subiect de dezbatere, dar s-a trecut relativ ușor peste el.

Denumirea ferestrei care ar trebui să identifice dacă suntem femei sau bărbați pare un subiec de dezbatere artificial. Reacția celor care doresc să fie scris „sex” în loc de „gen” a ajuns să fie catalogată de mulți jurnaliști, făuritori de opinie, ca una conservatoare, rigidă. Autoritățile sunt și mai ferme pe subiect: nu este nicio diferență între „sex” și „gen”, așadar rămâne „gen”. De ce nu „sex”, dacă nu este nicio diferență?

Pentru că Hotărârea de Guvern a fost în „transparență”!? Dacă nu ați vorbit atunci, acum …

Nu cred că un astfel de subiect ar trebui să fie tranșat printr-un referendum. A scrie o regulă într-un fel sau altul este o asumare politică a celor care stabilesc regulile. Iar democrația se bazează pe liberatea de a alege cine face regulile, nu pe aprobarea publică a fiecărui cuvânt. Nu cred nici că este necesară părerea distinșilor lingviști ai Academiei Române, pentru a se explica siuațiile în care se folosesc cele două cuvinte. Preluarea stilului de regelemtare al UE nu poate fi dus chiar până la lipsa oricărei asumări.

Responsabilitatea pentru acest document revine în exclusivitate guvernului, întrucât este stabilit prin Hotărâre de Guvern. Răspunderea nu poate fi transferată opiniei publice sau vreunei organizații neguvernamentale, întrucât nu este semnatară a documentului. Așadar, cu toată bunăvoința, „transparența decizională” și „dezbaterea publică” sunt doar în sprijinul elaborrării unor documente juste și cu un timp de aplicare îndelungat, nu o modalitate de a fugi de răspundere. Cei care trebuiau să provoace dezbaterea publică pe termenii sensibil sunt cei care au inițiat documentul, respectiv cei de la evidența populației, împreună cu structura de comunicare publică a MAI.

Aceștia să își asume de ce „sex” este același lucru cu „gen, dar rămâne „gen!

În 1970, dezvoltarea rapidă a tehnologiei era descrisă de Alvin Toeffler în „Șocul viitorului”, ca o transformare radicală care accelerează progresul social și tehnologic. Atunci se vorbea despre o supraîncărcare cu informații, iar soluția japoneză a celui de – „Al treilea val” demonstra că adaptarea la noile tehnologii și utilizarea lor nu trebuie amânată.

Anul 2021 este un an cu multe așteptări și cu multe decizii care vor afecta viitorul nostru al tuturor. Experiența pandemiei de COVID-19 a afectat întreaga omenire, pe fondul globalizării, al transmiterii rapide atât a informațiilor, cât și a virusului SarsCov-2. Emergența politicilor naționaliste se suprapune în mod paradoxal cu internaționalizarea fenomenului prin rețele de socializare și media online, producând radicalizarea unor poziții care anterior conviețuiseră într-o competiție generatoare de progres.

Precedentul președinte al SUA afirma că starea de euforie dată de victoria Occidentului din perioada post-război rece s-a încheiat, iar relațiile internaționale ar trebui revizuite într-o perspectivă tranzacțională, mai mult chiar decât cea neorealistă. Statele lumii sunt în competiție continuă, iar dezvoltarea mai rapidă a unora poate fi sursă de îngrijorare pentru altele.

În Strategia de Securitate Națională a SUA din 2017 au fost identificate state competitoare, dar și posibili adversari. Dezvoltarea rapidă a Chinei, nu doar în ce privește volumul de mărfuri, cât mai ales dezvoltarea tehnologică au devenit principalele îngrijorări ale Statelor Unite, iar aceasta nu este doar opinia fostului președinte. Identificarea tehnologiei 5G ca amenințare pentru securitatea națională a fost momentul de cotitură pentru resetarea relațiilor cu China. Dacă acțiunile agresive ale Rusiei pot fi descrise ca amenințări, destul de dificil să transmiți același lucru despre un stat care promovează o politică „asertivă”. Oferta făcută de China statelor mai mult sau mai puțin dezvoltate de „refacere a Drumului Mătăsii” printr-o susținere a investițiilor în infrastructură cu peste un trilion de dolari a reprezentat un adevărat șoc pentru urmașii inițiatorilor „Planului Marshall”. Concomitent au fost inițiate formate de cooperare, pe model american, relația UE-China fiind augmentată de o construcție China-ECE, cunoscută și ca „formatul 17+1”, în care statele membre ale grupului de la Vișegrad și Serbia au locuri importante.

În același timp, SUA încurajează și susține ”3SI – 3 Seas Initiative” (Inițiativa celor 3 mări), ca soluție de dezvoltare a relațiilor dintre statele din Estul Europei, de la Marea Baltică, la Marea Adriatică și Marea Neagră. Dar această inițiativă este departe de „Planul Marshall” de care a beneficiat Europa Occidentală după al Doilea Război Mondial.

Concomitent, după criza din 2008-2012, în statele dezvoltate din UE se vorbește tot mai deschis despre „Europa cu mai multe viteze” sau integrarea în „mai multe cercuri”.

La nivelul Uniunii există diferențe mari între state, nu doar la nivel cultural (inclusiv educațional), dar mai ales din punct de vedere al dezvoltării tehnologice. Participarea la programe de cercetare-dezvoltare sau la producerea de echipamente moderne este limitată, statele din Estul Europei fiind doar parte a discuțiilor.

Summit-ul G7 a fost prima întâlnire la nivel de șefi de state cu prezență fizică, de la instalarea noului președinte al SUA. Subiectele discuțiilor și modul lor de abordare au fost prefigurate de evenimente anterioare, respectiv de Conferința de la Munchen și Forumul de la Davos, precum și de rapoarte ale unor think tank-uri care știu sa transmită mesaje strategice.

Noua administrație americană a concluzionat că „America’s first” poate însemna „America’s alone” și a inițiat procesul de reconciliere cu lumea democratică, în primul rând cu Uniunea Europeană. Repoziționarea statelor în noua confruntare dintre democrație și autoritarism trebuia formalizată cât mai repede, în toate formatele.

Primul, și cel mai important, la nivel politic și economic, a fost reafirmat prin reuniunea G7 într-un context bine gândit, înainte de summit-ul NATO și înainte de întâlnirea la nivel înalt SUA-Rusia. Desfășurarea summit-ului G7 în Regatul Unit a fost un bun prilej pentru a reafirma legătura strânsă dintre SUA și Marea Britanie, inclusiv prin prezența militară americană în baze permanente pe insula recent ieșită din uniunea Europeană. Personalitatea Reginei Elisabeta a II-a a completat tabloul unei întâlniri istorice.

Mesajele transmise înainte de summit în presa internațională au fost optimiste și încurajatoare, în statele membre ale G7, iar unele dintre ele au fost chiar de sprijin pentru eventuale decizii mai dure. Astfel, în presa japoneză[i] se vorbește despre necesitatea protecției informațiilor din domeniul tehnologiilor de vârf la nivelul statelor membre, în special pentru a evita preluarea acestora de către China. O abordare destul de dură, în condițiile în care mari companii au transferat tehnologii importante în China timp de câteva decenii, cu scopul reducerii costurilor de producție. Prevenirea scurgerii de informații din domenii sensibile, în special din cercetare este o preocupare a liderilor lumii.

Competiția în domeniile cibernetic și al inteligenței artificiale este acerbă, iar avansul pe care China pare să îl aibă a provocat îngrijorare în lumea democratică. Producția de microprocesoare și semiconductori pentru industria IT este dominată de chinezi, pe fondul transferului de tehnologie inițiat de lumea dezvoltată. China poate produce crize economice majore prin decizii politice unilaterale, de diminuare sau stopare a producției unor componente esențiale.

Implicarea „asertivă” a Chinei în proiecte de investiții care pot să implice infrastructura critică a multor state a determinat liderii celor mai dezvoltate state democratice să aprobe un nou „Plan Marshall” pentru statele mai puțin dezvoltate, ”Build Back Better World: An Affirmative Initiative for Meeting the Tremendous Infrastructure Needs of Low- and Middle-Income Countries”[ii], așa cum este denumit pe site-ul administrației americane.

Prezența fizică a șefilor de state, chiar dacă distanțați în fotografia de grup, împreună cu președinta Comisiei Europene (tot fără scaun!) a fost o demonstrație de solidaritate, a marcat poziționarea taberei democratice în competiția sau confruntarea cu China. Fotografiile transmise presei de la întâlnirile informale din timpul summit-ului întăresc ideea de resetare a relațiilor cu Uniunea Europeană, reprezentată prin liderii de pe axa Berlin-Paris- Bruxelles.

În același context, Rusia nu a fost un subiect de discuție, dorindu-se a se transmite că este nesemnificativă în acest joc. Mai mult interesul Germaniei față de North Stream 2 a fost acceptat de către președintele Biden înainte de această întâlnire. Este un alt mod de abordare a sancțiunilor impuse, mai pragmatic, insistând pe acele sancțiuni care produc mai multe daune celui sancționat și renunțarea la cele care afectează mai mult o parte terță, prietenă.

Urmează Summit-ul NATO, după o altă măsură favorabilă Germaniei, respectiv renunțarea la reducerea prezenței militare permanente (cel puțin deocamdată!).

Pregătirea summit-ului nu a fost ușoară, mai ales în contextul pozițiilor rebele ale Turciei, dar și ale diferențelor de opinie dintre Washington și Paris privind viitorul Alianței. NATO ar fi trebuit să revadă și să revizuiască sau să reafirme Conceptul Strategic aprobat în 2010 încă din 2018, dar a fost imposibil cu președintele Trump. Compromisul a fost soluția unei „viziuni” numită „NATO 2030”, mai mult un document orientativ asumat de către Secretarul General al NATO, supus aprobării NAC la nivelul șefilor de state din 14 iunie 2021.

S-a discutat mult despre subiectele acestui summit, apreciat de majoritatea analiștilor politici ca un „summit istoric”. Cu toate că, așa cum spuneam, nu se va aproba un nou concept strategic, nici măcar nu se va discuta despre elementele care stau la baza revizuirii, ci doar se va aproba începerea elaborării. Aici seamănă puțin cu evenimente recente în care s-au inaugurat proiecte.

Marile așteptări ale liderilor europeni par să fie confirmate de către președintele Biden: reafirmarea valabilității Articolului V din Tratat și a asumării respectării sale constituie garanția de securitate pe care și-o doreau cu toții. Mai mult, transmiterea mesajului de sprijin pentru realizarea unei capacități de apărare europene pare să fie cel mai important mesaj către malul european al Atlanticului. Fără să insiste supărător și amenințător pe tema creșterii contribuției unor puternice state europene la apărarea comună, au fost identificate soluții pentru investiții comune, iar o construcție europeană este considerată binevenită.

De fapt, cum am putea să vedem această nouă concesie făcută de administrația democrată Uniunii Europene?

În primul rând, este o schimbare de abordare a relației cu Uniunea Europeană, în special cu Germania și Franța, statele considerate importante în Uniune. În al doilea rând, poate fi și o dorință de a reveni în programele europene de cercetare-dezvoltare și producție de echipamente militare/sensibile a companiilor americane, rămase în afara noilor inițiative europene. Europenii trebuie să fie principalii parteneri ai SUA în competiția pentru tehnologie cu China.

Principala îngrijorare a europenilor o reprezintă Rusia, dar abordarea relațiilor UE cu aceasta diferă de la est spre vest. Acceptarea ca voci reprezentative ale europenilor a reprezentanților de pe axa Berlin-Paris-Bruxelles transmite un mesaj diplomatic fin, dar bine perceput de către președintele Putin.

Statele din Estul Uniunii sunt în așteptare, întrucât nu este foarte clar ce le așteaptă.

Faptul că acestei prime „descălecări” în Europa a noului președinte american îi lipsește orice vizită în vreo capitală din Est nu este foarte încurajator pentru niciunul dintre liderii acestor state. Mesajul transmis prin teleconferință membrilor „București 9” este doar o palidă speranță a noastră.

Câteva concluzii după cele două summit-uri, din perspectiva intereselor României:

• G7 a stabilit o colaborare strânsă în dezvoltarea tehnologiilor viitoare și protejarea informațiilor față de China. Pozițiile noastre oscilante, inconsecvența și incoerența, apartenența la „17+1” ne pot exclude de la partajarea informațiilor și de la accesul la noile tehnologii, în special la cele cu caracter sensibil. Va fi foarte dificil de construit încrederea pentru a fi acceptați, dar este un efort care ar trebui făcut.
• G7 a stabilit un plan B3W, la care ar trebui să fim parte, adică să intrăm cât mai repede în rândul statelor care vor fi susținute prin acest plan. Întrucât nu am fost incluși în proiectele Chinei,
• am putea să avem un avantaj, dar în același timp un dezavantaj – nu suntem de interes! Va trebui să construim interesul celor 7.
• SUA acceptă formarea unei capacități de apărare europene. Ar trebui să intrăm cât mai repede în programele comune europene relevante, în special în cele coordonate de EDA, de dezvoltare a echipamentelor majore. Trebuie să identificăm rolul OCCAR în nou conjunctură. Companiile americane importante care doresc să se implice în proiectele europene de nivel strategic ar putea să beneficieze de facilități pentru deschiderea unor puncte de lucru în România (terenuri fără litigii, în condiții favorizante investițiilor, consiliere juridică pentru facilitarea realizării documentelor, etc)
• SUA acceptă reprezentarea UE de către Germania și Franța. Poziția României în relațiile cu cele două state trebuie revizuite și întărite.

Întâlnirea bilaterală Biden-Putin nu se anunță una prietenoasă, dar ambii sunt jucători versați în arta diplomatică. Va trebui să identificăm rapid ce reprezintă fiecare element de mesaj și să ne adaptăm situației, chiar dacă nu toate ne vor conveni. Avem cele mai puternice garanții de securitate, ca membri NATO și ca parteneri ai SUA. Afișarea spaimei față de Rusia nu se justifică, chiar dacă din perspectiva unei confruntări armate, noțiunea de „reziliență” la nivel aliat înseamnă „refacerea teritoriului”, adică lupta pentru recucerirea teritoriului ocupat de o posibilă invazie a inamicului. Ideea de a fi invadat și apoi eliberat nu este foarte încurajatoare, dar pentru adversar poate fi un mesaj descurajator. Din fericire, prezența pe teritoriul României a unor forțe militare americane reprezintă un factor de creștere a încrederii, nu chiar atât de mare ca cel al unor baze permanente, dar suficient pentru a putea construi relații economice și de a lucra în condiții de siguranță.

În atenția diplomației române trebuie să fie integrarea europeană reală, întărirea parteneriatului cu Marea Britanie, pregătirea unei vizite a președintelui american în România, într-un termen rezonabil.

Relațiile economice ale României trebuie să urmeze linia stabilită de cele două summit-uri: alinierea statelor democratice ca pol de putere și realizarea solidarității acestora în competiția/confruntarea cu autocrația.

---

[i] https://asia.nikkei.com/Business/Technology/G-7-plans-steps-to-defend-academic-research-with-eye-on-China

[ii] https://www.whitehouse.gov/briefing-room/statements-releases/2021/06/12/fact-sheet-president-biden-and-g7-leaders-launch-build-back-better-world-b3w-partnership/

După „recomandări”, „condiționări”!

Dacă, și doar dacă! Am hotarat, propunem.

Recomand sa nu participe niciunul dintre cei care au redactat „Hotărâri CNSIU” la niciun grup in care sa reprezinte interesele României.

Dacă limba română nu poate fi utilizată conform sensurilor cuvintelor din Dicționar, este periculos!

Cât de compatibilă este politica cu „milităria”? Cât de „incompatibili sunt foștii militari cu politica? Unde se termină politica, vine războiul. Dar ce se întâmplă dacă „oamenii războiului” se implică în politică?

https://www.timesofisrael.com/former-mossad-chief-to-launch-retirees-political-party/

După ce în decembrie 2018, al 20-lea șef al Statului Major al armatei israeliene, generalul locotenent (rtr) Binyamin (Beny) Gantz a intrat în viața politică (după o pauză ce pare să fie cerută de lege), decizia unui fost șef al MOSSAD de a lansa un nou partid politic în Israel se subscrie unui curent generalizat la scară mondială de implicare a foștilor lideri militari sau din intelligence în viața politică la cel mai înalt nivel.

Beny Gantz a întemeiat partidul de centru „Hossen leIsrael” (Trăinicie Israelului) care a participat la alegerile parlamentare din aprilie 2019 ca opoziție față de partidul Likud și față de administrația premierului Binyamin Netanyahu, iar în prezent cele două formațiuni politice rivale împart conducerea politică a Israel. Construcția unui nou partid poate fi un semnal de nemulțumire față de pactul încheiat între Beny și Bibi.

În iunie 2014, generalul Abdel Fattah Saeed Hussein Khalil el-Sisi devenea al optulea președinte al Egiptului, după ce avusese un rol important în înlăturarea președintelui islamist Morsi. Armata a preluat controlul țării ca urmare a protestelor din Piața Tahrir, din iulie 2013, la adresa lui Mohamed Morsi și a guvernării sale.

Mai mulți șefi ai apărării (statului major) au devenit miniștri ai apărării în ultimii ani, unii dintre ei direct din funcția militară: generalul Huluși Akar, seful Statului Major General al forțelor armate turce, generalul Tibor Benkő, direct din funcția de șef al Statului Major al Apărării din Ungaria sau generalul Ionel-Nicolae Ciucă, din funcția de șef al Statului Major al Apărării în România.

În SUA, foștii militarii de rang înalt trebuie să primească aprobarea Senatului pentru a ocupa funcții la nivel guvernamental, dacă nu a trecut suficient timp de la retragere. Sunt state unde există legi sau cutume privind o perioadă de „carantină” între funcțiile de conducere militare și intrarea în viața politică, dar nu este nicio restricție stabilită la nivel Aliat sau Comunitar.

Avem șansa de a trăi într-o țară cu valori democratice, în care libertățile și drepturile cetățenești sunt garantate prin Constituție și legi. Avem șansa de putea discuta deschis chiar și subiecte incomode, cum ar fi acesta, al implicării generalilor în politică.

„Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară.”[i]

Militarii nu au dreptul să facă politică. Nu au dreptul să facă parte din partide politice, nu pot să candideze, nu pot să își exprime public opiniile politice. „Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică.”[ii] Sunt restricții pentru militarii activi.

Dar „foștii militari”? De ce nu ar putea să se înroleze sau să înființeze partide politice, de ce nu ar putea ocupa funcții publice civile, chiar la cel mai înalt nivel?

Se pot pune și întrebările „care ar fi beneficiile implicării foștilor militari în viața politică” sau „de ce ar fi necesară implicarea foștilor militari”?

În mod clar, nu există nicio restricție pentru a face politică, pentru a candida, a intra în partide politice sau a ocupa funcții publice pentru niciun militar, indiferent de grad sau funcția deținută, de instituția din care a făcut parte. Fac această precizare întrucât, în România, spre deosebire de multe alte state, serviciile de informații și nu numai sunt militarizate, încă. Mai mult, chiar și polițiștii au un statut de funcționari speciali, de fapt o militarizare mascată.

Care ar fi avantajele implicării foștilor militari în politică?

În primul rând, educația și experiența de muncă într-un cadru organizat și disciplinat, apoi respectarea ierarhiilor și a regulilor, ar mai fi planificarea riguroasă și execuția întocmai a sarcinilor și nu în ultimul rând integritatea morală și corectitudinea în relațiile cu ceilalți. Bineînțeles, vorbim la modul principial, asociind valorile specifice instituției la caracterul oricărui fost purtător de uniformă.

Care ar fi dezavantajele primirii sau chiar solicitării intrării în viața politică a unor foști militari?

În primul rând ar fi o recunoaștere a slăbiciunii unei clase politice, care a avut posibilitatea să își aleagă membrii și să îi formeze conform propriei ideologii, de la vârste mai fragede, ar fi trebuit să aibă propria sa „pepinieră de cadre”, pregătită și verificată în activitatea specifică administrației locale și centrale, pentru că rolul politicului este de a conduce, iar partidele sunt responsabile de calitatea liderilor care preiau temporar funcțiile publice (politice).

În al doilea rând, ar fi necunoașterea de către foștii militari a regulilor vieții politice, a diplomației, negocierii și compromisului politic, reguli substanțial diferite de viața militară.

Ar mai putea fi și impactul negativ asupra celor activi, care ar putea să fie tentați să își construiască o carieră politică încă din perioada în care ar trebui să fie apolitici. Implicarea unor ofițeri cu funcții înalte în disputa politică este extrem de păguboasă pentru instituția din care respectivii fac parte.

Dincolo de dezavantaje și avantaje există și pericole, chiar la adresa siguranței statului. Posibila implicare a structurilor de informații sau de comunicații speciale ar aduce grave prejudicii „jocului democratic”. Un alt grav pericol ar fi cel al implicării în jocul politic al justiției militare, care ar putea să fie nevoite să cerceteze anumite spețe în care militarii și politica să fie dificil de disociat.

Lipsa oricărei preocupări serioase din partea partidelor politice pentru „Analiza Strategică a Apărării”, la care nu au participat, dar pe care s-au grăbit să o valideze, încrederea fără rezerve în rezolvarea oricărei probleme de către oamenii în uniformă, demonstrează că încă nu este foarte clar cum trebuie să se exercite controlul civil asupra instituțiilor militare sau militarizate.

Riscul ca un fost militar să ia decizii care să nu corespundă așteptărilor membrilor unui partid există. Iar acestuia i se asociază riscul extinderii nemulțumirii nu numai față de persoana în cauză, până la nivelul instituției din care aceasta provine, cu atât mai mult cu cât suspendarea serviciului militar obligatoriu a condus la mărirea faliei dintre societatea civilă și forțele armate.

Represaliile politice pot însemna legi împotriva unei categorii sociale cu impact major pe termen lung. Asocierea persoanelor cu instituțiile este la fel de periculoasă ca asocierea instituțiilor cu persoanele. Asumarea că o instituție poate să greșească față de cetățean ridică mari semne de întrebare, care ar trebui să provoace o evaluare extinsă a instituției respective, identificarea erorilor de sistem care au permis ca instituia să acționeze greșit (dacă s-a întâmplat așa!), precum și reforme structurale care să corecteze aceste erori.

Cunoscuta butadă a Prim-ministrului francez Clemenceau, la începutul Primului Război Mondial, „războiul este prea important pentru a fi lăsat pe mâna generalilor” ar putea fi revizuită, în urma ultimelor noutăți politice cu implicarea unor personalități militare, cu alta; „politica unui stat este prea importantă pentru a fi lăsată pe mâna politicienilor”.

Lupta anticorupție a fost condusă, la un moment dat de către servicii de informații, sănătatea a trebuit să fie preluată în timpul epidemiei de către armată. Urmează politica? Sau am greșit ordinea?

---

[i] Constituția României, București, Monitorul Oficial R.A., 2010, art.16, alin. (3)

[ii] Idem, art.40, alin. (3)

Încrederea în forța armelor este, încă, în percepția publică la fel de mare ca speranța în minunea divină. În relațiile dintre state, confruntrea armată este ultima soluție pentru rezolvarea unui diferendum, atunci când orice demers diplomatic a eșuat. Confruntarea armată este expresia unui eșec politic, iar cei care plătesc acest eșec sunt militarii, pentru că acesta este rolul lor. Discursul politic sună puțin diferit, cu jurăminte, patriotism, valori, etc. De fapt, militarii sunt plătiți pentru a repara greșelile politicului.

Pandemia reprezintă o amenințare reală la viața noastră, a tuturor, iar aceasta nu o știm doar din filme sau din studii științifice, vedem cu ochii noștri, simțim efectele sale în viața noastră, a tuturor. Dincolo de teorii ale conspirațiilor, dincolo de media care ne informează și dezinformează într-un mod dificil de a fi diferențiat, avem rude, cunoștințe care s-au infectat, ne-au împărtășit experiența lor sau am constatat cu regret decesul lor.

La prima confruntare, după ezitări și negări ale pericolului, a fost instituită „Starea de urgență”. După câteva zile, măsurile luate nu au produs un efect vizibil, mai mult, un spital (unul dintre cele mai moderne) a fost scos din luptă, deoarece devenise focar de infectare. Soluția de moment a fost numirea unui medic militar la conducerea spitalului. La scurt timp s-a văzut că nu a fost de ajuns și a fost trimisă o echipă cu personal medical militar. Desigur, nu pentru a speria Sars COV-2- ul, care nu distinge foarte bine uniformele (!), probabil pentru a impune disciplina și proceduri care să fie urmate strict. La scurt timp, militarii s-au dovedit și ei oameni, vulnerabili, la fel ca toți ceilalți, cu șansa unei constituții fizice mai bune, care i-a ajutat să supraviețuiască bolii. Cei mai mulți dintre ei.

Apropierea sărbătorilor de Paște a adus un nou pericol, al mulțimilor care se aprovizionau, puteau să meargă la slujbe sau să petreacă în grup. Pentru a întări ordinea publică au fost scoase patrule de militari, în vehicule militare, cu arme și veste antiglonț (inițial). Așa s-a putut pleca în siguranță la cules sparanghel. Și tot așa s-a putut aduce „Lumina Sfântă” de la Ierusalim, adică dintr-o „zonă roșie”, iar pentru răspândirea ei s-a semnat un protocol între MAI și BOR, denunțat mai apoi. Prezența militarilor în stradă a descurajat, un timp ieșirea pe stradă a multora, dar a venit vara și presiunea nevoii de vacanță a învins. Militarii au fost retrași în cazărmi, toată lumea s-a relaxat, deși numărul de îmbolnăviri nu a scăzut, doar s-a stabilizat.

Întâmplător, Institutul Cantacuzino fusese deja transferat la MApN (militarizat), așa încât se putea da ordin direct să se găsească vaccinul. Eram deja cu mult înaintea altor state în privința deciziilor de forță. După China, am fost printre primii care am pus în funcțiune (chiar s-au făcut noi achiziții) spitale militare de campanie, care s-au dovedit utile, la un moment dat. Mai ales pentru tratarea militarilor expuși. Compania de stat responsabilă de producția de armament a trecut în scurt timp la producția (importul?) de măști, izolete și alte materiale necesare luptei cu COVID-a.

Noul val de îmbolnăviri, a cărei cauzalitate este încă insuficient cercetată și neexplicată credibil, a determinat luarea de noi măsuri, mimetic sau științific stabilite, care încă nu și-au arătat eficacitatea. Șocul unei catastrofe în care au murit unsprezece oameni a venit în plină campanie electorală, distrugător pentru partidul la guvernare. Au fost construite diversiuni pentru a distrage atenția publică, presa a fost destul de (mult prea?) reținută, iar sprijinul a venit de la cel mai înalt nivel, de acolo unde nu mai este nimic de pierdut, poate doar încă patru ani de inactivitate, dar cu asta ne-am obișnuit. E drept că am primit promisiunea de implicare totală, dacă vom vota ce trebuie. Dacă nu, asta e, pleacă în Florida, din nou, după ce face vaccinul.

La conducerea DSP Sibiu a fost numit un medic militar, pentru a nu mai fi criticat cel mai de seamă cetățean al său de neimplicare. Cine mai poate contesta atenta preocupare, dacă a luat o măsură atât de serioasă?

Cu ce se confruntă acum cel care a primit misiunea? Trebuie să evalueze situația, într-o realitate pe care nu o cunoaște, să reorganizeze resursele, să identifice soluții pentru probleme cu care nici el nu s-a confruntat și nu a fost pregătit. Pentru că, ar fi bine să se știe că medicii militari au aceeași pregătire ca și colegii lor civili, fac aceeași facultate, dar știu să facă față mai bine stressului și sunt mai obișnuiți cu diciplina (asta pare mai greu de acceptat, pentru că actul medical presupune disciplină și respectarea strictă a regulilor!).

Între timp, s-au anunțat mai multe vaccinuri descoperite. În mod inexplicabil, institutul din Germania nu a fost militarizat, ba chiar este listat la Bursă. Posibil ca germanii să nu aibă atâta încredere în militari, ca noi. De fapt, în statele occidentale nici serviciile de informații nu sunt militarizate, iar poliția este chiar civilă. Chiar și popmpierii sunt în mare parte civili. E adevărat, pandemia fiind o situație de urgență, au fost implicate forțele armate în sprijinul sistemului sanitar în toate statele, mai ales acolo unde soluțiile locale erau depășite.

Așadar, ultima soluție a fost deja impusă, la nivelul unei DSP. Ce urmează? Deocamdată alegeri. Care nu pot fi făcute online, așa cum ne plătim impozitele, cum facem cumpărăturile, cum trebuie să muncească foarte mulți, cum se face școala. Greu de asociat alegerile democratice cu militarizarea unor instituții.

Mai e puțin și vine Crăciunul pentru cei care vor supraviețui alegerilor. Chiar și Revelionul, cu speranța unui loc pe lista pentru vaccinare. Bine că vaccinarea este bine organizată, de către Armată, ultima soluție, să nu uităm!

Evenimentul cel mai important la nivel mondial tocmai s-a consumat, deși încă nu sunt toți convinși de rezultat. Rezultatele oficiale vor fi comunicate de către Curtea Supremă, iar atunci poate vor fi acceptate. De fapt ceea ce era așteptat s-a întâmplat, schimbarea a venit, conform dorinței unei majorități contestate, încă. După entuziasmul și efervescența specifice campaniilor electorale americane, marcate de o devastatoare răspândire a unei epidemii încă prea puțin conștientizată, după ce am urmărit aproape patru zile aproape același tablou al unor rezultate înghețate la 253 versus 213, pe canalul de știri cel mai urmărit în lume, ne întoarcem la realitatea zilei de azi și nesiguranța zilei de mâine. Au rămas zvonurile despre conspirații și noi ordini mondiale, despre „marele salvator” și „marele rău mondial”.

Am fost și rămân unul dintre admiratorii omului de spectacol Donald Trump, dar rolul de lider mondial este prea periculos pentru el. S-a văzut aceasta de la primul summit al NATO la care a participat, de la primele tratate internaționale denunțate cu mult prea mare ușurință, după ani de negocieri și compromisuri. Republicanii probabil că vor înțelege diferența dintre regretatul onorabil senator McCain și năbădăiosul Trump. Învingătorul alegerilor nu are timp să își sărbătorească victoria, care nu este umbrită doar de incapacitatea fostului președinte de a recunoaște înfrângerea. Criza își va arăta tot mai multe fețe, de la sănătate, la subzistență, cu modificări majore în comportamentul social, dincolo de orice frontieră.

Atenția fiecăruia se va muta pe realitatea apropiată, din ce în ce mai mult. La știrile de pe posturile naționale, la numerele (unii spun cifrele, deși nu mai sunt demult cifre) celor infectați, decedați sau internați la ATI. Vom vedea tot mai multe cazuri disperate, dar vor continua demonstrațiile de revoltă ale celor care nu vor să accepte măsurile, guvernul sau un partid anume sau pur și simplu și-au pierdut serviciul din cauza acestor măsuri. Măsurile economico-financiare luate până în prezent ar putea să fie insuficiente. Sprijinul statului (la fel ca în toate statele lumii afectate de pandemie) ar putea să fie tot mai dificil de realizat, chiar dacă s-ar îndatora pentru următorii o sută de ani. Revenirea la viața normală ar presupune existența de protocoale de tratament validate pentru cât mai multe stadii ale bolii, cu medicamente suficiente și eficace, eventual cu vaccinuri adaptate tulpinilor de virusuri din fiecare zonă/perioadă de timp.

De la spectacolul american, timp de patru săptămâni vom avea spectacolul național al promisiunilor, contestațiilor, acuzațiilor și chiar invectivelor cu care deja ne-am obișnuit. Școlile au fost închise pentru educație, se recomandă munca de la distanță, educația se face online, dar suntem chemați să stăm la cozi descurajante, să ne punem în pericol sănătatea pentru că, în mod paradoxal, votul nu poate fi organizat la distanță.

Ne-am trezit în plină carantină, într-o stare de urgență nedeclarată oficial, dar instituită de fapt, cu măsuri imediate și foarte ferme aplicate după patru zile de la anunțarea lor. După două pelerinaje, mai mult sau mai puțin controlate, încă foarte mulți se înșiră la al treilea, chiar acum, când toate școlile au fost închise, și circulația noaptea a fost restricționată. Dacă Sfântul Nectarie nu a reușit minunea de a da judecata limpede pentru a evita mulțimile (risc crescut de infectare), atunci mai există speranța unei vindecări pentru cei care au reușit să se apropie de moaștele sale.

Durerea, bolile, sărăcia au adus deznădejdea la mult prea mulți, credința a rămas ultima speranță. Dar pelerinajele se vor sfârși, oamenii se vor întoarce acasă, la grijile și nevoile lor. Pentru mulți speranța nu va ține prea mult, disperarea îi va lua locul. În plină campanie electorală, spectacolele (de orice fel!) s-au încheiat sau nu mai sunt posibile. Magazinele rămân deschise, cel puțin cele pentru bunuri esențiale. Dar bonurile de masă, banii din borcan sau conturile din bancă sunt din ce în ce mai puține, iar prețurile cresc (aproape neobservate). Promisiunile electorale virtuale sunt greu de perceput atunci când nevoile materiale sunt tot mai mari. Din ce în ce mai multe companii își reduc activitatea sau și-o închid.

Alegerile vor fi marcate de dorința de schimbare a guvernului, ca o soluție care nu se mai poate discuta. Acum totul este blocat. Cei care au avut puterea anul trecut au cedat-o, pentru a-și rezolva disputa pentru putere la nivel intern. Amenințarea pandemiei i-a determinat să paseze răspunderea unui guvern pe care abia îl dăduseră jos, într-un joc politic în care ar fi riscat prea mult într-un context nefavorabil al distribuirii puterii executive. Neputința, oportunismul sau trădările la nivel individual au revopsit culorile tabloului politic la nivelul actualului Parlament, ba chiar și puterea la nivel local. Noii primari, mult prea mulți aceiași, au preluat conducerea și s-au lovit de problemele descentralizării responsabilității în condițiile distribuției centralizate a resurselor tot mai necesare.

O soluție pentru o schimbare reală ar fi asumarea riscului de a pune ștampila doar pe cel sau cea care nu a mai fost niciodată parlamentar sau în vreun cerc de putere. Cu excepția celor care au dovedit că și-au meritat încrederea (pentru cei care cunosc astfel de cazuri!). Apoi va veni așteptarea nominalizării unui premier. Cât de îndată, vom vedea. Bugetul pentru anul viitor nu a fost aprobat încă, nici nu este foarte clar care ar fi strategiile (alternative?) pentru trecerea prin criză, dar nu e chiar așa un capăt de țară deoarece sărbătorile de iarnă vor trece aproape neobservate anul acesta. Doar dacă nu se va crea o nouă psihoză a brazilor de Crăciun pentru a genera noi aglomerări periculoase la sfârșit de an.

Criza își va arăta colții cât de curând, poate chiar înainte ca noul președinte american să depună jurământul. Perioada de tranziție, a schimbului de putere se poate dovedi mult prea lungă în plină pandemie, în plină criză multilaterală. Criza sistemelor de sănătate va fi tot mai vizibilă în următoarele zile, în special în Europa și în SUA. Măsurile de restricționare a activității sociale pentru a stopa creșterea răspândirii virusului vor afecta activitatea economică, cu mult mai mult ca în primăvară. Unele state probabil că și-au luat măsuri pentru crearea de stocuri alimentare și de produse de primă necesitate și foarte probabil vor raționaliza distribuirea lor. Acestea ar putea să fie în avantaj, dar mișcările de revoltă care pot fi generate de deznădejde pot să inflameze întreaga lume democratică în foarte puțin timp, dacă vor apărea în capitalele cele mai populare.