Recomandari

Războiul altora poate fi util pentru a stabili propriile reguli, dar dacă războiul lor nu poate să semene cu al nostru?

Așa cum spuneam, conceptul de „lecții învățate” este tot mai frecvent în discursul public. Vorbeam despre „lecții învățate” ca urmare a experienței proprii, dar să nu uităm că „înțeleptul învață din greșelile celorlalți”. Așadar, am putea să învățăm câte ceva din ce se întâmplă în apropierea noastră? Cum transformăm informațiile despre războiul din vecinătate în adevărate „lecții învățate”? Am putea să elaborăm false lecții învățate? Cât de periculoase sunt acestea?

Ce se întâmplă în Ucraina:

Unul dintre statele foste sovietice care constituiau nucleul noului bloc constituit de Rusia împotriva NATO, a defectat, a ales să treacă de partea inamicului. Când s-a produs declicul?

În 2013 avea loc un exercițiu militar complex, Zapad-13, la care participau trei state: Federația Rusă, Belarus și Ucraina. Generalul Gherasimov i-a invitat ca „distinși oaspeți” pe Chairmanul Comitetului Militar NATO, comandantul forțelor aliate din Europa – SACEUR, precum și pe câțiva șefi ai apărării din statele membre NATO. Acest eveniment a fost considerat unul de maximă deschidere din partea Federației Ruse de către Comitetul Militar în cadrul unui format NATO-Rusia, anul 2013 fiind cel mai bogat în activități comune de la constituirea parteneriatului. Generalul Gherasimov avea loc la masă ca un membru al Alianței, spre deosebire de formatul NATO-Ucraina, la care șeful Statului Major General al Ucrainei era poziționat lângă Chairman, pe locul invitaților.

Distinșii invitați din NATO au fost primiți cu protocolul cel mai înalt la nivel militar, s-a discutat, s-a glumit, au fost transmise felicitări și mulțumiri. Un singur subiect a fost neglijat sau evitat cu delicatețe, denumirea exercițiului: Reacția comună împotriva agresiunii NATO. Pentru că era un pas către deschidere, probabil că a fost considerat un subiect care trebuie evitat. În acest context, solicitarea din septembrie 2013 de a considera Federația Rusă o amenințare pentru Alianță a generat o puternică reacție de negare din partea mai multor colegi din CM.

În noiembrie 2013, pe timpul Președinției Lituaniei la Consiliul UE, președintele pro-rus Ianukovici a respins semnarea Acordului cu Uniunea Europeană, deși avusese o atitudine echivocă până atunci. Speranțele ucrainenilor pentru un parcurs european, pentru îmbunătățirea nivelului de trai și eradicarea corupției s-au văzut spulberate. Începând cu luna decembrie s-a dezvoltat mișcarea civică Euromaidan, care a reușit să răstoarne regimul Ianukovici în 22 februarie 2014.

Fuga președintelui pe fondul preluării puterii de către forțe pro occidentale a determinat o reacție violentă a Moscovei, surprinsă de noua revoluție. Siguranța dată de înfrângerea „revoluției portocalii” cu propriile arme, instalarea unei conduceri pro ruse în 2010, buna colaborare între Rusia și Ucraina din perioada 2010-2013 făceau un astfel de eveniment aproape improbabil. Surprins de instalarea noii conduceri în Ucraina, Putin a acționat pentru securizarea imediată a Flotei Mării Negre, staționate în Ucraina, conform unei înțelegeri bilaterale. Nu a mai contat nicio regulă a relațiilor internaționale, a mimat acțiuni democratice pentru declararea independenței și aderării Crimeei la Federația Rusă, pentru a se menține formal în prevederile Cartei ONU. A mizat pe același scenariu și în regiunile din Estul Ucrainei, care aveau o minoritate rusă considerabilă (peste 20%), dar a reușit doar constituirea unor autointitulate „republici” separatiste, Donetsk și Luhansk, cunoscute și ca regiunea Donbass. Pentru realizarea păcii în această zonă a Ucrainei au fost inițiate negocieri de pace, sub cupola OSCE, cu Franța și Germania ca moderatori, formatul Normandia, finalizate cu acordurile de la Minsk.

Alegerile din 2014 din Ucraina nu au adus o surpriză, curentul general pro occidental demonstrându-și forța și impunând prin forța votului pe președintele Poroșenko, ostil Rusiei. Reacția NATO, măsurile de reasigurare și descurajare au produs un efect, dar cea mai importantă a fost atitudinea ucrainenilor, manifestată prin vot, greu de acceptat de către Putin. Pierderea Ucrainei a fost și este de neconceput pentru Federația Rusă, nu doar pentru Putin, majoritatea opiniei publice ruse fiind de acord cu apartenența Ucrainei la același filon rus (nu slav!), iar „derapajul” a fost pus în sarcina SUA și a NATO, care sunt acuzate că au împins Ucraina spre confruntarea cu Rusia, transformând un stat artificial constituit de către sovietici într-un inamic, prin sprijinirea unei conduceri fasciste sau naziste. Aceste cuvinte au impact major în rândul opiniei publice ruse.

Din 2017, pentru a-și consolida identitatea națională (contestată de Moscova), Ucraina a adoptat câteva legi naționaliste, cu impact asupra minorităților. Minoritatea rusă a fost afectată în mod deosebit, deoarece limba rusă era utilizată pe întreg teritoriul Ucrainei ca o a doua limbă, chiar dacă nu era declarată în mod oficial. În iunie 2017, Parlamentul ucrainean a adoptat legea privind intenția de aderare la NATO, apoi, în septembrie 2017, Legea educației din Ucraina și Legea Funcționării limbii ucrainene ca limbă de stat. Alegerile din 2019 nu au adus schimbarea sperată de Putin, chiar dacă președintele Zelensky avea un discurs mai ponderat față de contracandidatul său. În 2020 a fost adoptată legea popoarelor indigene, o lege care ar fi trebuit să repare legea educației, dar minoritatea română nu a fost inclusă în această lege. A urmat Strategia de Securitate a Ucrainei aprobată de președintele Zelensky în septembrie 2020, conform căreia securitatea Ucrainei se bazează pe parteneriatul cu NATO.

Reacția Rusiei a venit prin masarea de trupe la granița Ucrainei în martie-aprilie 2021, eveniment trecut mult prea ușor cu vederea pe fondul deciziei SUA de retragere din Afganistan. Apoi, în iunie 2021, Putin a publicat un articol care a amintit de Mein Kampf al lui Hitler, urmat de retragerea Rusiei din Acordul de la Minsk, în noiembrie și de scrisorile către NATO și SUA din 13-14 decembrie 2021. În noiembrie a fost transmis un avertisment Poloniei prin masarea de refugiați dinspre Belarus și masarea din nou de trupe la granița cu Ucraina începând cu decembrie 2021. Iminența unei invazii a fost avertizată de către serviciile de informații militare ale SUA, dar nu au fost luate măsuri de mobilizare de către Ucraina.

Pe 26 ianuarie 2022, SUA și NATO au răspuns solicitărilor Rusiei, dar Lavrov a considerat că nu sunt acceptabile aceste poziții. Putin a participat la deschiderea Jocurilor Olimpice de iarnă din Beijing și a respectat promisiunea făcută lui Xi Jimping de a nu acționa înainte de finalizarea acestor jocuri. Pe 24 februarie, după sărbătorirea zilei Armatei Roșii, a fost declanșată „Operația militară specială pentru denazificarea și demilitarizarea Ucrainei”.

Modul de desfășurare a invaziei a fost descris și interpretat în diferite moduri, cu înțelegeri diferite privind doctrina militară și starea forțelor armate ruse. „Insuccesul” militar ar trebui văzut și ca rezultat al preocupării rușilor pentru starea finală dorită, adică „o Ucraină prietenă”, conform declarației lui Lavrov de la negocierile de pace din Antalya.

În paralel, în România a fost realizată în 2020 Analiza Strategică a Apărării, primul proces de acest fel, deși România a parcurs un drum destul de lung de aproximativ 10 ani, de la Parteneriatul pentru Pace, până la semnarea documentelor de aderare la NATO. Rezultatul acestei Analize este un proiect ambițios, vizionar, „Armata României 2040”, o continuare a programului „Armata 2024”.

Din această analiză a rezultat și necesitatea modificării legilor privind apărarea națională, un demers firesc, întrucât majoritatea acestor legi au fost elaborate anterior intrării în Alianță, modificate parțial pe timpul parcursului preaderare sau conjunctural, din diverse rațiuni politice, mai mult sau mai puțin argumentate. O soluție rapidă, dar care poate genera alte disfuncționalități este cea a unei legi care să includă modificări pentru toate legile vizate. Acest demers poate să inducă ideea de concept unitar, de consecvență. Pericolul acestei abordări îl reprezintă tratarea cu superficialitate a unei problematici deosebit de importante pentru securitatea națională. În acest fel există riscul generării de noi probleme, cu impact pe termen lung.

Războiul de la granițele noastre de nord și de est a venit cu noi probleme, neprevăzute în acte normative, iar guvernul trebuie să ia măsuri deosebite, dificile într-un cadru juridic de pace. Deoarece Starea de urgență abia a fost definită și reglementată ca urmare a pandemiei, iar starea de asediu și cea de război nu sunt aplicabile actualei realități, a apărut ideea combinării celor două inițiative, respectiv modificarea legilor apărării și definirea unei noi situații, „situația de criză”. Un exercițiu intelectual fabricat la nivelul unor experți mult prea puțin familiarizați cu elaborarea legilor, mai mult cu cea a actelor normative cu caracter militar, a generat un document controversat, care a fost imediat criticat de către opinia publică și chiar retractat de politicieni din arcul guvernamental.

Principala eroare în lansarea acestui proiect este evaluarea incorectă a situației. Deoarece efectele războiului din proximitate sunt percepute diferit, dar din ce în ce mai mult de către populația României, un act normativ din care să rezulte modificarea stilului de viață, chiar restrângerea unor drepturi trebuie făcută cu prudență și o comunicare foarte activă. Se adaugă și contextul ieșirii din Starea de alertă, adică tocmai atunci când se renunța la unele restricții destul de mult comentate și contestate.

Astfel, doar prin definirea unei alte situații, denumite „de criză” se induce ideea de noi restricții, de interdicții. Dacă la acestea se asociază cuvinte precum „mobilizare”, război”, „chemare în țară”, „Centru Militar de Comandă” sunt create deja premisele unei psihoze anti autoritate.

Dincolo de această reacție, să vedem cât de mult se subscrie acest proiect „lecțiilor învățate”.

În primul rând, vorbim despre experiența vecinilor noștri, nu a noastră, din fericire. Posibilitatea de a studia și adapta propriile legi în funcție de realitatea din teren, de situația la zi, în condițiile unei confruntări militare reale reprezintă o oportunitate, oricât de cinic ar suna. Generația noastră a avut șansa de a nu trăi un război, tehnica militară a cunoscut evoluții importante în ultimele decenii, operațiile militare au o arhitectură diferită funcție de cel care le aplică. Doctrina rusă este diferită de cea a oricărui stat NATO. Principala amenințare pentru securitatea României, ca urmare a acțiunilor acesteia din 2014 este Federația Rusă, iar aceasta este menționată și în actuala Strategie Națională de Apărare a Țării. Așadar, din analiza acțiunilor din Ucraina am putea deduce ce ar trebui să facem pentru a ne organiza apărarea națională.

Totuși, această abordare incumbă câteva erori procedurale. De aici și rezultatul, „false lecții învățate”. Un rezultat periculos, întrucât utilizează ca fapte reale, dar dintr-o perspectivă diferită de cea în care am putea fi noi, iar dacă ipoteza este viciată, atunci concluzia construită aparent logic va fi falsă. Pentru a nu fi o afirmație bazată pe o evaluare subiectivă, voi aduce câteva argumente, care nu se doresc nici exhaustive, dar nici imuabile.

În primul rând, Ucraina nu este în aceeași situație ca România. Nu este membru al UE și, mai ales, al NATO. În al doilea rând, România nu a fost în situația Ucrainei, adică parte a Uniunii Sovietice, în România nu s-a vorbit limba rusă ca limbă oficială de stat, nu există o minoritate etnică rusă semnificativă, nici măcar într-un județ din România. România are o politică foarte modernă și liberală față de minorități, respectarea drepturilor acestora fiind foarte strictă. Liderii politici sau militari din România nu au fost instruiți/educați la Moscova sau Leningrad.

Peste aceste nepotriviri, ar trebui să identificăm situațiile în care ar putea Federația Rusă să atace România, funcție de interesele, obiectivele sau posibilele pretexte. Rusia nu are (deocamdată) niciun conflict teritorial cu România, minoritatea rusă, deși redusă, este respectată în România și nu există conflicte locale între minoritate și majoritari, nici acolo unde minoritarii sunt majoritari. Faptul că România este stat NATO, cu o capacitate militară redusă, pentru a demonstra inconsistența NATO, ar putea fi cel mai plauzibil motiv. Ar mai putea fi invocat și vreun interes al Rusiei pe care România l-ar putea afecta prin vreo decizie, dar nu este cazul în acest moment, iar diplomația română știe să evite subiectele sensibile.

Pe de altă parte, România nu este stat „frate” cu Federația Rusă, așa încât o eventuală lovitură militară nu ar fi planificată cu aceeași grijă față de civili, nici utilizarea unei lovituri nucleare nu poate fi exclusă, întrucât nu există nicio temere privire condamnarea publică din partea propriei populații, așa cum există față de Ucraina, unde o lovitură nucleară este exclusă. Așadar, o posibilă invazie, nu ar avea nicio logică, dar lovituri de pedepsire a României sunt posibile.

Așadar, în logica celor de mai sus, ar trebui să ne pregătim pentru a contracara posibile lovituri, inclusiv nucleare, nu pentru o invazie, precum cea din Ucraina.

La ipotezele pe care eu le consider eronate, aș mai adăuga existența și persistența câtorva relicve ale comunismului în termeni, concepte, denumiri de instituții care afectează cadrul juridic care reglementează domeniul securității naționale.

În primul rând, „securitatea națională” este conceptul care ar trebui să acopere protecția statului (integritatea teritorială, independența, suveranitatea, unitatea și conducerea democratică), a principalelor sale valori, interese și obiective. Acesta ar trebui să implice politica externă/diplomația, cu principalii responsabili Președintele și MAE, informațiile de interes național, prin SIE, SRI, STS și apărarea națională, în responsabilitatea MApN. Un loc important pentru protecția demnitarilor, care sunt valori ale statului (ținte prioritare) îl are SPP.

În al doilea rând, ”siguranța națională” reprezintă buna funcționare a statului, ca administrator și garant al drepturilor cetățenești. Aceasta implică ordinea publică, în responsabilitatea MAI, Ministerului Justiției și Tribunalelor, precum și a SRI, pentru domeniile din responsabilitatea sa, Justiția, prin Ministerul Justiției, Tribunale și MAI, Protecția Infrastructurii Critice, în responsabilitatea MAI, SRI, BNR, Ministerul Transporturilor, Ministerul Energiei, Ministerul de Finanțe și a celorlalte instituții declarate Autorități pe domeniu, Bănci-finanțe, prin BNR, Ministerul de Finanțe, ASF, Sănătatea publică, responsabilitate a Ministerului Sănătății și Direcțiilor de Sănătate Publică. Acestora li se adaugă educația, în responsabilitatea Ministerului Educației, dar și Administrația centrală și locală, adică guvernul (PM, SGG, MAI), Consiliile locale, Primării, „deconcentratele”.

Dar aceste concepte sunt afectate de „relicve ale comunismului”, care încă sunt vii în mentalul unor „experți”, dar și în jargonul instituțional din domeniul securității naționale. Astfel, termenul de „Securitate” este utilizat în același sens ca înainte de 1989, chiar în „legea securității naționale”, în fapt legea care stabilește reguli pentru informațiile care pot aduce atingere securității naționale, este o lege a serviciilor de informații, care s-au constituit prin împărțirea vechii Securități în mai multe servicii.

Cea mai grea relicvă, în opinia mea, de care nu reușim să ne rupem, este „Războiul Întregului Popor”. De fapt, încă din Constituție se creează confuzii prin conceptul de „Forțe Armate”, definit ulterior, în Legea apărării naționale, într-un mod specific perioadei comuniste, cu instituții militarizate. Dar cea mai mare influență asupra unei legi este asupra Legii pregătirii populației pentru apărare, care implică mobilizarea, constituirea rezervei, structura organizatorică a armatei și chiar organizarea unităților militare (state de organizare, infrastructura, reguli și instrucțiuni). Din această lege reiese că apărarea țării este o obligație, nu este o onoare.

Deși suntem membri ai comunității statelor democratice, deși în Strategiile Naționale de Apărare a Țării este menționată securitatea individului și grija statului față de individ, apărarea națională este o datorie, dar nu ca o obligație de onoare, ci una stabilită prin lege. Serviciul militar obligatoriu nu a fost desființat, a fost suspendat, ceea ce generează o stare de spirit negativă față de serviciul militar. Voluntariatul din timp de pace se transformă în obligație pe timp de război. Aparent, datoria fața de țară este ceva ce nu poate fi contestat, iar apărarea țării cu arma în mână ar fi ceva firesc.

Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar așa. Dacă în filozofia Războiului Întregului Popor mobilizarea implica rechemarea la unități a celor care au făcut stagiul militar obligatoriu și a câtorva tineri care încă nu fuseseră încorporați (încorporarea se făcea la 18 ani, așa încât ar fi fost puține excepții), în prezent, cei încorporați nu au nicio pregătire militară, totul se ia de la zero. Așadar, ei trebuie să se echipeze, să intre într-un program de viață total diferit de cel uzual, să parcurgă programele de instrucție, de la nivel individual, pentru apărare nemijlocită, la cele cu subunitatea, de la nivel grupă, la cel de batalion (minim). Un program de instrucție de nivel batalion de infanterie, pentru o singură misiune, ar presupune minim nouă luni de pregătire, într-un ritm intensiv. Pentru a parcurge acest program sunt necesari instructori, bază materială și de instrucție. Iar toate acestea s-ar realiza pe timp de război sau într-o stare premergătoare unui posibil război, adică în stare de asediu, atunci când forțele active ar trebui să fie implicate direct în acțiuni militare.

Așadar, fără să mai insist pe detalii, mobilizarea în modul descris de actuala lege, cu toate modificările propuse în noul proiect, este o activitate inoportună, care implică resurse, timp și o stare de spirit negativă din partea cetățenilor obligați să se prezinte la unitățile militare.

O posibilă soluție ar fi abordarea constructivă a datoriei de apărare a țării, ca datorie de onoare, care ar implica voluntariatul. Cel care dorește să își apere țara cu arma în mână, ar putea beneficia de sprijinul statului, care i-ar pune la dispoziție echipament, instructori și baza materială pentru instrucție din timp de pace. Voluntarii ar putea să beneficieze gratuit de instrucția necesară ducerii acțiunilor de luptă și propria protecție. De asemenea, pentru faptul că sunt devotați statului și sunt gata să îl apere cu arma în mână, ar putea beneficia de scutiri de impozite și taxe, de facilități pe care doar statul le poate acorda condiționat.

Astfel, psihoza generată de exerciții militare, chemarea la serviciul militar obligatoriu ar dispărea, iar cetățenii români și-ar continua activitatea netulburați, acolo unde au cunoștințele și deprinderile necesare, conform pregătirii lor, cu un randament mai bun pentru statul român, decât cel al unor posibile victime cu arma în mână.

Fondurile irosite cu o rezervă ineficientă ar putea fi folosite pentru o rezervă reală, devotată statului, precum și pentru pregătirea corespunzătoare a forțelor active și pentru îmbunătățirea infrastructurii cazărmilor militare.

Infrastructura militară este o altă relicvă a vremurilor comuniste, multe clădiri fiind construite în anii 60-70, cu facilități limitate sau mult sub nevoile unei persoane din secolul XXI. Aceste cazărmi trebuie să fie utilizabile și de forțele din NATO care ar veni să ne sprijine în cazul în care am fi atacați.

Altă relicvă comunistă este salarizarea personalului militar. Deși suntem membri ai NATO din 2004, nu vrem să aplicăm regulile de salarizare ale celorlalte state, adică sistemul relativ simplu, de plată conform gradului deținut, a vechimii în grad și a dificultății de angajare. Astfel s-ar elimina multe probleme din evoluția în carieră, subiectivism și dependență de simpatia șefilor.

Astfel s-ar rezolva și problema pensiilor militare, care trebuie să corespundă ultimului grad deținut. Relicva presupune salarizarea conform funcției deținute, adică favorizarea de situații imorale și cu repercusiuni asupra funcționării întregului sistem.

Ultima relicvă pe care o voi menționa aici este cea a instituțiilor militarizate. Servicii tehnice, de importanță strategică sunt în mod obligatoriu militarizate, serviciile de informații sunt militarizate, deși acesta a fost specificul statelor socialiste, care suprapuneau partidul unic cu biroul de partid și partidul cu ordinea militară. La acestea se adaugă o poliție care este parțial demilitarizată, adică a păstrat aproape aceleași reguli precum cadrele militare, dar a fost schimbată denumirea gradelor. Sindicatul nu a îmbunătățit calitatea activității, dimpotrivă, a alterat-o, fiind utilizat și utilizabil de către liderii politici.

Așadar, pentru a fi siguri că elaborăm „lecții învățate”, să fim atenți la ipotezele de lucru și la contextul specific, pentru a ști sigur că sunt aplicabile. Pentru a fi siguri că planificăm corect resursele pentru apărare, să fim siguri că am identificat amenințările și că am identificat soluțiile eficiente de contracarare a acestora.

Conceptul de „lecții învățate” este tot mai frecvent în discursul public. Mai mult sau mai puțin înțeles, este utilizat preponderent în sensul strict al celor două cuvinte, mai plastic vorbind „m-am fript o dată, nu mai fac a doua oară”. Cu alte cuvinte, „lecția” este doar pentru cel care „a pățit-o”, nu se va răsfrânge și pe comportamentul celorlalți, chiar dacă un dicton românesc spune că „prostul învață din propriile greșeli, iar înțeleptul din greșeala altuia”.

Pentru că o definiție clasică ar putea să pară scolastică, iar detalierea etapelor de realizare a lor ar putea plictisi, mă voi rezuma la o explicație pe înțelesul tuturor, chiar și a celor care ar trebui să le realizeze. Pe scurt, „lecțiile învățate” sunt regulile, stabilite printr-o lege, manual sau instrucțiune, care au ca bază de elaborare un eveniment nefericit, o tragedie sau o situație nouă, nemaiîntâlnită, care a produs efecte negative.

Cele mai simple exemple pentru a înțelege „lecțiile învățate” sunt reglementările aeronautice în domeniul siguranței zborului. Acestea sunt rezultatul cercetării unor evenimente de zbor, cu măsuri necesare pentru eliminarea factorilor favorizanți care să ducă la producerea unui accident sau catastrofe aeriene. Așadar, „lecțiile învățate” sunt orientate pentru evitarea unor erori din trecut, prin stabilire de limite acționale, dar și prin algoritmi de lucru care să evite riscul producerii unei erori.

Același lucru este aplicabil și pentru situațiile noi, care nu au fost reglementate anterior sau la utilizarea de noi echipamente, a căror operare nu a fost suficient testată. O pandemie nu se produce atât de frecvent încât să fi avut reguli clare, eficiente de gestionarea a acesteia, prin care să se limiteze pierderile de vieți omenești, perturbarea vieții sociale și a economiei. De fapt, o pandemie precum cea generată de SARS Cov-2 nu a fost experimentată de societatea umană în perioada în care evenimentele au fost înregistrate cu imagini și date concrete.

Ne propunem să fim pro activi, să prevenim și să nu așteptăm producerea unui eveniment neplăcut. Dar nu întotdeauna reușim să identificăm toate situațiile, măsurile pot fi insuficiente, inoportune sau chiar nepotrivite. Faptul că am supraviețuit acestei pandemii ar trebui să ne responsabilizeze față de viitor, să folosim șansa pe care generația noastră o are, aceea de a înregistra digital informațiile din această perioadă, posibilitatea de a colecta și integra informații din aproape toate statele lumii (evit să spun „colțurile lumii”, pentru că am șansa să fi învățat că Pământul este rotund). Viitoarea pandemie ar trebui să găsească omenirea mai pregătită și mai eficientă.

Probabil că multe state sunt deja în procesul de elaborare a lecțiilor învățate pentru pandemie. Nu am spus „din pandemie”, pentru că ar fi putut să se înțeleagă eronat că sunt „lecțiile de învățat”. Pentru a fi „lecții învățate” trebuie să fie concretizate în reguli, în proceduri acționale sau operaționale. Cum trebuie să ne protejăm, care sunt soluțiile pentru a stopa răspândirea virusului, cum putem continua principalele activități sociale (serviciul, școala, asistența medicală) cu risc minim, cum se poate obține rapid un antidot, vaccin sau o medicație efectivă, prin colaborare internațională. Cum ar trebui să se comunice, care sunt informațiile de care are nevoie populația și cine ar trebui să realizeze comunicarea, ce drepturi fundamentale ar trebui restrânse și în ce fel, cum se poate acționa pentru binele comun prin coerciție și limitarea sau restrângerea unor drepturi individuale.

Informațiile pe care le avem pot fi insuficiente, chiar dacă am avut șansa de a fi victimele valurilor de îmbolnăviri cu o întârziere de câteva săptămâni față de cele mai afectate state. Am putut să luăm măsuri de limitare a îmbolnăvirilor pe baza experienței acestor state, dar nu putem să spunem că ne este clar ce a dus la răspândirea rapidă a bolii în aceste state. Uneori au fost luate măsuri mai drastice, iar rezultatele nu au fost cele așteptate, dar relaxarea inoportună a avut consecințe grave. Până la ce limită se poate împinge eludarea propriilor măsuri, care sunt costurile unor astfel de încălcări, cât de importante sunt evenimentele dintr-un partid și cât ar trebui să se resimtă la nivelul întregii societăți, cine ar trebui să conducă efectiv gestionarea unei pandemii și ce instrumente ar trebui să aibă la dispoziție?

Am putut să constatăm că și în momente de criză deciziile sunt afectate de interese politice, de populism și de oportunism. Pe de altă parte, evenimentul fiind nou, bâlbele și nesiguranța sunt inerente. Inconsecvența, ambiguitatea, lipsa de fermitate din ordonanțele militare cu recomandări sau excesul în utilizarea forței (chiar și cu scop de descurajare) prin scoaterea armatei pe străzi la câteva zeci de cazuri, în contrast cu relaxările inoportune când erau mii de infectați trebuie analizate „la rece”, fără emoții, inculpări și dezvinovățiri inutile.

Putem să aflăm cum se poate augmenta educația cu ajutorul noilor tehnologii, cu sprijinul Academiei Române, renunțând la retorica nihilistă, neproductivă. Am putea descoperi că soluția optimă nu este transferarea responsabilității către armată (considerată de încredere pentru că este caracterizată prin disciplină), de fapt nicio problemă nerezolvată în alt domeniu de activitate nu se va rezolva de la sine doar prin transferul la Ministerul Apărării Naționale. Institutul Cantacuzino nu produce vaccinuri, nu este mai competitiv și mai efectiv de la militarizarea sa, rezultatele generale la examenul bacalaureat nu s-au îmbunătățit spectaculos prin reînființarea unui colegiu militar, rezultatele la olimpiade nu sunt mult mai bune prin menținerea cluburilor militare, chiar dacă acestea au adus din ce în ce mai puține medalii. Îmbrăcarea în uniformă și trecerea în subordinea instituțiilor (mult prea multe) militare nu reprezintă panaceul problemelor specifice fiecărui domeniu.

Așadar, mă aștept ca în perioada imediat următoare să se constituie o bază de date, poate chiar de informații care să fie utilizată pentru modificarea actelor normative existente. Finalizarea elaborării „lecțiilor învățate” trebuie să se facă transparent și comprehensiv, cu extinderea consultării către întreaga societate și validarea în forurile decizionale, funcție de nivelul actului normativ, Parlament, Guvern, minister sau departament.

Ieșirea din starea de alertă este doar un moment de referință, dar finalizarea acțiunilor celor responsabili pentru gestionarea situației o reprezintă operaționalizarea „lecțiilor învățate” pentru pandemie. Intrarea într-o stare specială, fie ea de urgență sau de alertă nu este suficientă, dacă nu știm clar ce presupune respectiva stare, dacă nu avem siguranța că aceasta este soluția pentru a ne fi mai bine, pentru a fi mai protejați.

Situația din Ucraina este din ce în ce mai grea, violența acțiunilor militare a crescut.

În timp de război, informațiile trebuie tratate cu prudență, deoarece este un risc ridicat de deformare sau chiar de manipulare prin informații false.

Unele informații au rolul de a menține moralul forțelor proprii, iar altele pentru a demoraliza inamicul. Din acest motiv este bine să privim imaginea de ansamblu și să evităm intrarea în amănunte care ne pot distorsiona percepția.

În momentul de față, consider că suntem în etapa a doua a operației declanșate de forțele armate ruse, la ordinul lui Vladimir Putin. În prima etapă s-a folosit forța în mod limitat, doar pentru a intimida și a încuraja predarea militarilor ucraineni și activarea unei forțe politice pro-ruse. Mai simplu, se aștepta o „revoluție pro-rusă”. Această etapă nu și-a atins obiectivul propus și s-a trecut la următoarea etapă, a folosirii intensificate a violenței pentru preluarea controlului prin forța armelor. Cucerirea Kievului este calea prin care se vizează preluarea controlului statului ucrainean prin ocuparea sediilor administrative centrale. Dacă nu se pot ocupa, vor fi distruse. Cel puțin o parte dintre ele.

Orașele din est atacate au rolul de a transmite semnalul către populația ucraineană, „de eliberare” și „denazificare”. Sunt mesaje ce se vor a fi transmise atât către ucraineni, cât și către ruși.

Acțiunile militare ar putea fi tot mai violente dacă nu se realizează obiectivul stabilit. Cu cât rezistența ucraineană va fi mai mare, cu atât vor fi mai violente atacurile.

Nu știm dacă există un punct critic în care să fie posibilă oprirea acțiunilor violente sau renunțarea la anumite obiective. Personal, consider că Putin nu va renunța la obiectivul de obținere a controlului pe întreaga Ucraină și nu se va rezuma la anumite aliniamente care să împartă Ucraina.

La a doua rundă de negocieri au fost permise coridoare umanitare, de fapt s-a permis părăsirea localităților de către populația civilă. Această „acceptare” are, în opinia mea, două scopuri: primul, să prezinte agresiunea rusă ca pe o operație în sprijinul democrației, de „denazificare”, să influențeze populația ucraineană și să mențină susținerea opiniei publice ruse. Al doilea, să permită fluxuri masive de refugiați către Uniunea Europeană, pentru a face o presiune socială și economică pe statele Uniunii. De aici deducem că fluxul de refugiați va continua să crească. Până acum, statele democratice vecine cu Ucraina, respectiv România, Republica Moldova, Ungaria, Slovacia și Polonia au reușit să gestioneze primirea și sprijinul sutelor de mii de persoane plecate din casele lor, de multe ori doar cu hainele de pe ele. Dar suntem abia la început, iar costurile vor începe să fie resimțite de către populația fiecărui stat în parte.

De partea cealaltă, sancțiunile își fac simțite efectele, mai mult sau mai puțin, populația dar în mod sigur populația rusă va resimți tot mai mult că este în război. Propaganda rusă, moștenitoare a mașinii de propagandă sovietice poate să mențină un nivel ridicat de mobilizare împotriva „nazismului”, „occidentului mincinos”, a „agresivului NATO”.

Ucraina și-a demonstrat dorința de a se rupe de influența rusă, de a putea decide independent soarta propriei țări. Conducerea politică a demonstrat că are o mare susținere populară, contrar sondajelor făcute cu puțin timp înainte de invazia rusă. Armata ucraineană a demonstrat că este mai puternică decât în 2014, umbrele „defectărilor” din acea perioadă nu s-au mai văzut. După mai bine de o săptămână de lupte intense, nu s-a văzut nicio dezertare, nicio trădare care să fie fructificată de Putin.

Statele democratice și-au arătat unitatea și solidaritatea, au fost inițiate sancțiuni din ce în ce mai concrete.

În opinia mea, ce era de demonstrat, s-a demonstrat. Este clar pentru toată lumea că Rusia este un stat agresor, că Putin este un conducător periculos pentru întreaga lume, dar în primul rând pentru populația rusă, pe care o sacrifică pentru orgolii personale. Este clar pentru întreaga lume, sper, că populismul naște monștri.

Continuarea susținerii militare a Ucrainei, în acest moment este o mare eroare, ar trebui să înceteze. Conducerea politică a Ucrainei a primit sprijin din partea SUA și ar trebui să se refugieze de urgență, pentru propria sa protecție, dar și pentru viitorul Ucrainei. Martirii nu vor fi utili într-un stat răvășit, distrus de război. Pentru a limita pierderile de vieți omenești și a distrugerilor irecuperabile, ar trebui ca ucrainenii să renunțe la rezistența armată, iar principalele sale forțe militare să se refugieze în statele membre NATO. Astfel vor rămâne o amenințare pentru ocupanți, dar nu vor da pretextul pentru continuarea distrugerilor și vor salva vieți și tehnică militară importantă.

Abia după ce forța agresorului va intra în stadiul de ocupant al unui teritoriu ostil, Rusia va începe să resimtă gravitatea acțiunilor sale, inclusiv ca rezultat al sancțiunilor internaționale. Izolarea Federației Ruse trebuie să rămână o constantă o relațiilor internaționale, până la răsturnarea puterii de la Moscova. Acceptarea înfrângerii în fața unui agresor mult mai puternic nu va diminua cu nimic mândria ucrainenilor de a se fi opus unui monstru. Omenirea trebuie să demonstreze că forța poate fi învinsă prin puterea efortului comun, economic, diplomatic, prin coeziune umană. Violența trebuie condamnată, nu susținută.

Continuarea susținerii militare a Ucrainei ar putea să ducă la sacrificarea mult mai multor vieți, deoarece acest ajutor este relativ tardiv, dar , mai mult, incită la continuarea violențelor, la răspuns cu forță unei alte forțe.

Pentru România, acest război, de neacceptat chiar și în cele mai sumbre scenarii, a devoalat vulnerabilități pe care nu le luasem în calcul chiar pe timpul Analizei Strategice a Apărării. Susținerea aliaților noștri din NATO, solidaritatea și efortul pe care îl fac statele care și-au trimis sau își vor trimite trupe pentru a demonstra faptic că Alianța este prezentă sunt extraordinare pentru menținerea unui climat de siguranță în rândul cetățenilor români și a mediului de afaceri din România.

Grupurile de luptă constituite ad-hoc sunt prezențe utile, dar timpul necesar constituirii lor, precum și eforturile pe care trebuie să le facă atât statele contribuitoare, cât și noi, ca stat gazdă sunt deosebit de mari. Se demonstrează că menținerea în logica Acordului NATO-Rusia, de evitare a unei prezențe permanente în statele de la frontiera de Est a NATO, nu mai este valabilă.

România are nevoie de baze permanente NATO, cu infrastructura construită adecvat, nu cu improvizații de moment. Vom fi în această poziție geografică și după încetarea războiului, vom fi aproape de un stat care a înțeles că puterea sa nucleară îi permite să violeze dreptul altui stat la independență și suveranitate.

Fluxurile de refugiați au demonstrat încă odată vulnerabilitățile noastre ca stat din afara spațiului Schengen, precum și dificultățile la nivelul întregii Uniuni de a stabili măsuri și proceduri comune.

Așadar, în opinia mea:

• încetarea urgentă a susținerii cu sprijin militar,
• evacuarea conducerii politice ucrainene și a principalelor forțe militare,
• sprijinirea Ucrainei pentru a accepta statutul de „stat ocupat”, prin încetarea opoziției armate față de agresiunea rusă,
• baze permanente NATO în România și
• intrarea în Spațiul Schengen

ar trebui analizate urgent de către autoritățile române.

***

Actualizare (să nu încurcăm Borcanele)

Această opinie a fost publicată în 5 martie 2022, la mai puțin de două săptămâni de la Invadarea Ucrainei de către Federația Rusă.

„Operațiunea specială” rusă viza cucerirea Kievului, capitala Ucrainei fiind amenințată de o coloană masivă de tancuri. Din fericire pentru Ucraina, desantul forțelor speciale în apropierea Kievului și cucerirea aeroportului Gostomel din 24 februarie nu au fost suficiente pentru realizarea capului de pod planificat. Ucrainenii au reușit să recucerească aeroportul și să distrugă cele mai bine pregătite forțe ale armatei ruse.

Prin rezistența eroică a ucrainenilor, operațiunea inițială a rușilor s-a dovedit un dezastru, iar planurile rușilor s-au schimbat, trecând la cuceriri teritoriale în estul și sud-estul Ucrainei, după lupte sângeroase și distrugeri de localități.

Am încurajat sprijinirea Ucrainei, în toate poziționările publice, precum și îmbunătățirea relațiilor bilaterale, întrucât România trebuie să întrețină o relație de prietenie și bună vecinătate cu vecinul său cel mai puternic, tot mai înarmat și mai simpatizat de către Aliații noștri.

La momentul exprimării opiniei încă se mai spera în succesul negocierilor diplomatice asumate de către Turcia. Poate că s-ar fi evitat distrugerile și sutele de mii de vieți pierdute, iar rezistența poporului ucrainean ar fi supraviețuit unei ocupații temporare rusești.

Evoluția evenimentelor a demonstrat eroismul ucrainenilor, dar recuperarea teritoriilor ocupate este văzută ca posibilă în următorii ani de tot mai puțini optimiști.

---

[i] Acest articol nu include niciun comentariu la „Ordonanța de urgență nr. 189 din 12 decembrie 2002 privind operațiunile compensatorii referitoare la contractele de achiziții pentru nevoi de apărare, ordine publică și siguranță națională”, completată și mutilată ulterior.

În primul articol dedicat achizițiilor militare am argumentat soluția achizițiilor de echipamente militare prin acord guvern la guvern, nu prin licitații. Am precizat că am făcut propuneri concrete miniștrilor, prim-miniștrilor și chiar actualului președinte privind modul în care se pot întări parteneriatele strategice, se poate realiza o capacitate economică de înaltă tehnologie, printr-un program de înzestrare cu echipamente militare performante și compatibile cu cele din Alianță.

Deoarece am observat că există încă opinii care consideră că achizițiile militare reprezintă o problemă care ar trebui să fie rezolvată de către generali, voi explica în ce măsură aceste achiziții depind de militari și care ar trebui să fie rolul fiecărei entități în acest proces complex. Consider că este deja foarte clar că achizițiile de echipamente militare majore nu sunt „cumpărături”, nu sunt simple achiziții de produse și servicii, sunt investiții cu impact major pentru securitatea națională. Din acest motiv pot fi abordate ca excepții la reglementările europene privind achizițiile publice, dar se impune respectarea unei proceduri dinainte stabilite și disponibilă informării publice.

Întrucât procedura poate fi prezentată public doar de către minister, în limitele respectării regelementărilor privind informațiile clasificate, voi detalia doar implicarea militarilor în aceste achiziții, în conformitate cu obligațiile și responsabilitățile lor, ca beneficiari. Trebuie să precizez că am în vedere militarii (indiferent de grade) care sunt beneficiarii direcți ai achiziției. fac această precizare întrucât în cadrul ministerului există militari și în structurile responsabile de planificare și de achiziția efectivă, dar rolul lor în aceste structuri este cel de a sprijini viitorul beneficiar, cu rol de expert de armă sau specialitate militar, nu de expert în achiziții publice sau politici.

Echipamentele militare reprezintă o componentă majoră a unei „capabilități militare”, adică permite militarilor să îndeplinească cel puțin o misiune de luptă. În condițiile mutațiilor rapide în configurația conflictelor militare actuale și ale celor viitoare, capabilitățile proiectate pentru o misiune principală ar trebui să fie valabile și pentru alte misiuni, multe dintre acestea având în denumire și cuvântul „multirol”.

Conducerea politică a statului definește obiectivele strategice ale României, identifică amenințările și repartizează misiunile către instituțiile responsabile de securitatea națională. În cadrul sistemului de securitate națională, armatei îi revine misiunea de apărare a teritoriului național, a principalelor obiective strategice, dar și de a participa la misiuni comune în cadrul Alianței Nord-Atlantice, ale Uniunii Europene sau conduse de Organizația Națiunilor Unite.

Ministerul Apărării Naționale, prin Statul Major al Apărării ar trebui să definească ce capabilități pot să îndeplinească misiunile ce îi revin armatei, respectiv ce capabilități trebuie să dezvolte pentru viitor. Întrucât structura actuală a ministerului include și un Departament pentru Planificarea Apărării, planificarea acestor capabilități este, în mare parte în competența acestuia, SMAp având mai mult un rol tehnic, de execuție.

Conducerea militară, respectiv SMAp, stabilește prin Strategia Militară cum se repartizează misiunile care revin armatei pe categorii de forțe și comandamente operaționale și coordonează realizarea capabilităților. Formularea „operaționalizarea capabilității” este un pleonasm, deoarece „capabilitatea” include prin definiția ei și capacitatea operațională. Totuși, pot exista mai multe stadii în realizarea unei capabilități, pornind de la Capacitate Operațională Inițială, până la Capacitate Operațională Completă sau Finală.

La nivelul conducerii categoriei de forțe ar trebui să se identifice sistemele de arme care permit realizarea capabilității. Pentru o informare corectă, se poate solicita cooperarea Direcției Informații Militare. Echipamentele militare care ar satisface cel mai bine nevoile misiunii, ar trebui să fie prezentate conducerii politice, cu datele privind furnizorul posibil și cerințele pentru menținerea capabilității pe ciclul de viață, inclusiv posibilele costuri estimate.

Conducerea politică ar trebui să analizeze fiecare posibilă achiziție din perspectiva a cel puțin următoarelor criterii: acordurile și tratatele bilaterale sau de grup, compatibilitatea/ „comonabilitatea” cu statele membre NATO, în special cu cele care și-au asumat realizarea forței de reacție imediată a Alianței – VJTF, oportunitățile pentru industria din România, costurile și valabilitatea pe termen lung, ciclul de viață și costurile acestuia.

Să revenim la militari și rolul lor. Pentru orice misiune există echipamente (sisteme de arme) care permit realizarea capabilității. Unele validate de utilizarea în acțiuni militare reale (război), altele doar în exerciții. Există și echipamente în fază de dezvoltare, cu participare multinațională, care nu trebuie excluse din analiză.

În primul rând, verifică performanțele echipamentului, respectiv capacitatea de realizare a misiunii. Este adevărat, unele sisteme de arme sunt mai precise, altele mai rapide, altele mai fiabile sau mai ușor de întreținut. Echipamentele care întrunesc cerințele minime de performanță se prezintă decidentului politic.

În al doilea rând, trebuie evaluată compatibilitatea cu echipamentele forțelor care dau VJTF. Acestea ar avea prioritate, deoarece condițiile tehnice (infrastructură, consumabile) necesare acestor forțe ar trebui realizate cu prioritate în calitate de posibilă Națiune Gazdă (Host Nation Support – HNS). Această denumire (HNS) trebuie înțeleasă în sensul de Națiune Sprijinită, întrucât NATO ar interveni cu VJTF în cazul unei agresiuni la adresa României.

În al treilea rând, este foarte importantă valabilitatea capacității operaționale a echipamentului, adică existența consumabilelor, a pieselor de schimb și a mentenanței pe toate nivelurile. De preferat ar fi să existe capacități de producție interne pentru consumabile și piese de schimb, precum și pentru mentenanță. Există și varianta garanțiilor pentru logistica necesară prin afilierea la soluții deja funcționale, sau asumarea de către furnizor a menținerii capacității operaționale pe întreg ciclul de viață. Militarul trebuie să se asigure că va avea echipamentul disponibil pentru misiunea de bază, dar și pentru că repararea și disponibilizarea tehnicii reprezintă o componentă importantă a mobilizării.

Al patrulea element în responsabilitatea militarilor este pregătirea personalului, respectiv identificarea programelor de pregătire pe care le pune la dispoziție fiecare furnizor, nevoile proprii, personalul disponibil pentru fiecare situație în parte. Un exemplu poate fi programul de pregătire furnizat de către SAAB presupunea doar instruirea pentru operarea avionului, fără programele specifice fiecărei misiuni, întrucât nu este stat membru NATO. Pregătirea ar fi necesitat completarea cu alte programe de instruire.

Ultimul, dar nu mai puțin important ar fi costul pe ciclul de viață, evaluat din datele existente, ponderea în bugetul necesar categoriei și sustenabilitatea în funcție de bugetul existent și cel prognozat.

În articolul precedent am vorbit și despre compensarea achizițiilor militare sau politica de offset[i]. Am vorbit acolo despre „compensările directe” și „compensările indirecte”. Ce poate să asume economia națională, cum se poate implica în procesul de mentenanță sau în producerea de consumabile reprezintă principalele probleme la care trebuie să găsească răspuns secretarul de stat din Ministerul Economiei care este membru al Comitetului interministerial constituit pentru înzestrarea armatei, precum și Oficiul pentru compensarea achizițiilor militare. Militarii au obligația de a se asigura că vor putea utiliza echipamentele pe întreg ciclul de viață, la un nivel al disponibilității tehnice acceptabil, precum și de valabilitatea procesului de mobilizare.

Liderul militar trebuie să fie preocupat de garanțiile privind mentenanța, piesele de schimb și consumabilele, în orice condiții. Menținerea unor capacități industriale care furnizează servicii armatei pentru mentenanța echipamentelor militare sau pentru logistica acestora este importantă și trebuie verificată periodic prin exerciții de mobilizare. Un angajament al unui operator economic, consemnat în Planul de mobilizare, trebuie respectat, conform legii. În caz contrar, trebuie luate măsuri urgente de rezolvare a deficienței, doar măsurile de pedepsire a celor vinovați nefiind suficiente. Cu cât se menține mai mult incapacitatea operațională a unui operator implicat în mobilizare, cu atât mai dificilă este recuperarea acestuia.

Procedura la nivelul ministerului este clară, există atribuții pentru fiecare comitet constituit în vederea achiziției, procesul este destul de birocratic și are unele activități consumatoare de resurse, mai mult sau mai puțin justificate. În structurile din conducerea Ministerului Apărării Naționale există militari și civili, astfel încât uneori se confundă rolul militarilor și cel al civililor cu rolul decidenților militari și cel al decidenților politici.

Am avut întâlniri cu reprezentanți ai unor operatori economici care au pierdut capacitatea de producție din cauza lipsei comenzilor de mentenanță din partea armatei, în condițiile în care principalul lor contract era cel cu o categorie de forțe a armatei. Dar bugetul apărării nu permitea deschiderea acelor comenzi. O cercetare serioasă ar fi contribuit la identificarea soluțiilor, dar nicio comisie parlamentară nu a dus până la capăt soluționarea problemei semnalate ani de-a rândul. Ministerul de Finanțe a alocat fondurile doar după formula proprie, fără să țină cont de nevoile efective ale armatei. Mai pe larg voi vorbi despre acest subiect atunci când mă voi referi la orele de zbor alocate piloților militari.

O mare eroare o reprezintă exacerbarea nivelului de ambiție până la soluția dezvoltării unui nou produs, care să cumuleze cele mai bune ale mai multor echipamente (precizie maximă, viteză maximă, protecție maximă, etc), adică un model ideal, imposibil pentru oricare dintre echipamentele existente pe piață. Au fost alocate importante sume pentru cercetare, fără niciun rezultat serios, deoarece s-a plecat pe o premisă falsă. De fapt, însăși „Strategia pentru relansarea industriei de apărare”, proiect realizat în 2013-2014 a promovat ideea de falsă (imposibilă) a trecerii de la producția după licențe sovietice, la producția după licențe proprii.

În concluzie, problematica offsetului nu este în responsabilitatea militarilor, dar garanția că echipamentele militare vor fi operaționale pe întreg ciclul de viață trebuie să fie. Producerea în țară a unui echipament militar ar putea fi considerată soluția cea mai bună pentru a avea aceste garanții, dar am mari rezerve privind calitatea echipamentului dacă Armata României ar fi unicul utilizator. Militarii români trebuie să utilizeze armament modern, sigur în funcționare, validat de alți beneficiari, nu trebuie să experimenteze noi sisteme de armament, mai ales dacă nu există siguranța că aceste arme sunt competitive cu cele în uz. Existența consumabilelor, a pieselor de schimb, precum și a unui proces de mentenanță sigur pe întreg ciclul de viață reprezintă o preocupare majoră pentru militari. Asumarea producerii de echipamente moderne, sub licență proprie, fără suficientă experiență în domeniu este hazardată. Apartenența la grupuri industriale mari, recunoscute și validate în competiția internațională, din interiorul UE ar putea contribui la dezvoltarea unei industrii de apărare eficiente.

---

[i] Termen prin care în limbajul juridic englez se desemnează o varietate a operațiunii în contrapartidă (compensație), practicată pe scară destul de largă în ultima vreme în raporturile juridice comerciale dintre firme din țările dezvoltate, conform https://e-juridic.manager.ro/dictionar-juridic/offset/2997.html.

Cele mai multe infectări, cei mai mulți decedați, fără locuri la ATI. Nu voi căuta vinovați, dar pot să îmi pun întrebări, mai ales că nu știu câtă încredere să mai am și în cine. Și cred că nu sunt singurul în situația aceasta.

Când mor oamenii, mai ales în număr mare, nu poți să nu te întrebi cine este vinovat. Mai ales după ce „pandemia a fost învinsă”. Dacă nu mai depindem de hazard, dacă „avem controlul”, dacă putem să mergem la golf, dacă putem face adunări de peste 1000 de persoane (UNTOLD și congres), atunci cum de mor peste 400 de oameni pe zi?

La apariția primelor cazuri în România, pe fondul unor situații critice în Italia și Spania, după ce se dăduse un diagnostic liniștitor de la Cotroceni – „o simplă  răceală”, după ce s-a cochetat cu alegerile anticipate, un guvern demis prin moțiune de cenzură a fost revalidat să conducă țara, în stare de urgență. Starea de urgență a fost decretată „de îndată”, adică după aproape o săptămână de la identificarea amenințării.

La creșterea semnificativă a numărului de infectări din toamna trecută, în timpul celui de-al doilea val, venit după alegeri, toate îngrijorările au dispărut, deoarece apăruse vaccinul, iar toate eforturile s-au direcționat către organizarea vaccinării. S-au luat multe măsuri restrictive, dar mult mai puține față de primul val, poate că au plecat mai puțini la cules sparanghel. Dar nu a mai fost necesară starea de urgență, armata nu a mai ieșit pe stradă. Totuși armata a primit controlul vaccinării. Iar asta a generat cazuri de abuz, de vaccinare peste rând a unor membri de familie ai unor militari cu funcții înalte. Au fost aspru pedepsiți, aproape la fel de aspru ca cel care a furat din fondurile operative al informațiilor pentru apărare. (De fapt, contextul pandemiei a făcut ca acest caz deosebit de grav să fie mușamalizat din mod dubios, de la cel mai înalt nivel.)

La sfârșitul primăverii, entuziasmul a cuprins întreaga țară, ca urmare a mesajelor optimiste primite de la Președinte și de la Prim-ministru. După un an de școală la fără frecvență, un an în care educația a fost pusă în cui, s-a făcut mare eveniment și s-a tăiat panglica „României educate”. Decizii și indecizii succesive au făcut ca anul școlar prelungit printr-un ordin să nu se mai prelungească. Și pentru că optimismul era peste tot, de la Vama Veche până în Teneriffe, după vacanța binemeritată, anul școlar a început la 13 septembrie, nu mai devreme cu o săptămână sau două, precum în alte state, pentru că noi nu mai eram atât de îngrijorați și aveam deja „România educată”.

Festivaluri care fuseseră amânate au fost organizate în regim de urgență, chiar mai repede decât „de îndată”. Au fost luate toate măsurile pentru ca oamenii să se simtă în siguranță, a fost dusă chiar și armata acolo, de data asta pentru spectacol. Totul a fost o reușită, putea să urmeze congresul, sub înaltul patronaj.

Incendiile produse în cel puțin două mari spitale nu au generat prea multe îngrijorări, justiția a preluat cercetarea cauzelor, pe care le va prezenta tot „de îndată”, sau chiar puțin mai târziu.

În tot acest timp, conspirațiile și campaniile antiumanitare (anti-vaccin, anti ordine, anti democrație, anti orice) au proliferat. După ce ne-a devoalat „ce conține vaccinul” prim-ministrul s-a ocupat de propria sa bătălie pentru conducerea partidului, puternic sprijinit (impulsionat?) de către Președinte. Cea mai proastă campanie pentru vaccinare a avut efectul pe măsura calității sale, nu a fondurilor alocate. La „succesul” guvernului s-a adăugat și „sprijinul” mult preasfințit al Bisericii Ortodoxe Române, inexplicabil de retrogradă, chiar dacă are televiziune proprie, cont de Facebook și site-uri de internet. Lider de audiență națională a devenit senatoarea Șoșoacă, o persoană periculoasă pentru mesajele sale, dar nesancționată de nimeni din cauza fricii generată de incompetență.

Deoarece că „guvernul meu” ar fi trebuit să fie „doar al meu”, partenerii incomozi au fost forțați să se retragă. Și pentru că nu au înțeles cine este Stăpânul, li s-a mai dat o lecție, să vadă cât de mici sunt. Nu contează că în acest timp venise valul patru, numărul de infectări depășise tot ce se înregistrase până acum. Pentru că au îndrăznit să dea jos „guvernul doar al meu”, parlamentarii vor fi pedepsiți cu toții. Iar dacă nu vor „premierul meu”, vor primi cartonașul galben al anticipatelor. Vor vedea că dizolvarea Parlamentului stă în aceeași semnătură, așa cum vrea El.

Am citit despre dictaturi, am trăit una, dar nu credeam că vom trăi vremuri în care vom fi blocați în plină democrație de voința unei persoane care nu are nicio intenție de a face bine cetățenilor țării. Cu toate că Președintele a asumat două strategii de apărare a țării în care își depășea atribuțiile, tocmai în numele apărării cetățeanului.

Îngrijorat de numărul celor decedați, au fost convocați responsabilii din guvern (cele demis/interimar), adică „autoritățile care nu și-au făcut treaba” să stabilească măsuri urgente. De urgență, dar puțin mai încolo, „de îndată”. Cel mai important este să rămână aceleași autorități, „premierul meu” și „guvernul doar al meu”.

Aș putea admira stânirea de sine și înțelepciunea de a nu lua decizii pripite, totul este bine cumpănit și „bine-făcut”. Am totuși o tresărire și răsuflu ușurat că suntem în NATO, iar posibilitatea unui conflict în care să fim implicați este foarte mică. Deocamdată, Președintele este fascinat de puterea de a numi premieri sau „candidați la funcțai de premier”. Îi dă o senzație de „tare-n pix”, mai plăcută chiar decît decernarea unor premii internaționale. Cred că este Președintele cu cei mai muți prim-miniștri desemnați.

În acest timp, românii se grupează în jurul unor demenți, oameni iresponsabili, care nu sunt sancționați în niciun fel, deoarece sunt parlamentari sau au studii de drept care mobilizează oamenii la nerespectarea măsurilor care i-ar proteja pe ei și pe cei apropiați.

Noi, cei vaccinați, circulăm liber, pe bază de certificat, luăm și dăm virusul fără nicio remușcare, pentru că noi am fost corecți, ne-am vaccinat. Cu toate riscurile pe care ni le-au semnalat prietenii noștri anti-vacciniști.

Spitalele sunt supraaglomerate, personalul medical este epuizat, dar guvernul continuă să dea concedii medicale plătite de către stat (prin Casa de Asigurări de Sănătate) celor care stau acasă carantinați, pentru că au fost în contact cu cineva infectat și nu este vaccinat. Aceste concedii medicale plătite de 14, 10 sau 5 zile ar trebui să fie asumate de către cei care nu s-au vaccinat, să își asume concedii fără plată în cazul suspiciunii de infectare. Cei bolnavi trebuie să aibă tratament egal, vaccinat sau nevaccinat, întrucât și vaccinații pot să se îmbolnăvească.

Cinism din partea tuturor, de la Președinte la șoșoci. Așa a ajuns valul patru o catastrofă pentru poporul român.

Campania anti-vaccinare este mai eficientă decât campania de vaccinare. Una a costat statul câteva milioane de euro. Cealaltă este chiar gratuită? De ce este susținută și de către cine? Poți să fii legiuitor într-un stat și să susții o campanie împotriva măsurilor legale? Desigur, fiecare are răspunsurile sale, fiecare știe mai bine decât celălalt care este (de fapt!) adevărul. Singura preocupare pare să fie doar cea de răspândire a „adevărului meu”.

Jocul cu „știrile false”, zâmbetul cu care era utilizată frecvent expresia, aparent nevinovată, „fake news” de către fostul președinte american Donald Trump induc o acceptare generală a traficului de informații false, transferând vinovăția celui care ar folosi aceste informații în acțiunile sale. Posibilitățile multiple de a ne culege informațiile implică și obligația de a verifica orice informație, în special pe cele care ar avea un impact negativ asupra noastră sau a celor apropiați. Nu putem invoca vinovăția unui răspândac pentru un rău produs de o informație falsă, deoarece am fi putut verifica această informație.

Apariția pandemiei, persistența acesteia, ne-a blocat pe mulți în fața calculatoarelor sau a televizorului, ne-a aruncat în rețelele de socializare, printre „prieteni” și tot felul de „breaking news”. Agresivitatea informațiilor false a cuprins întregul spațiu virtual, un spațiu în care își găsesc locul tot mai mulți infractori, frustrați, psihopați, persoane care reușesc „să se strecoare” în viața reală fără să producă daune semnificative. Așa cum se pierde în mulțimea unui mare oraș, neadaptatul la viața reală „se pierde” în spațiul virtual, își găsește condițiile pentru a se simți bine. Grav este că atunci când satisfacțiile personale implică răul făcut altora. Un rău care ar putea fi pedepsit în lumea reală, dar fără consecințe la dezvoltarea sa în spațiul virtual.

Informația a fost și este foarte importantă, întrucât poate determina acțiuni sau modificări de atitudine cu impact major în viața noastră. De la alegerea corectă a unei investiții, la alegerea corectă a reprezentantului pentru conducerea politică, sau chiar alegerea unui tratament corect pentru o boală, informația este căutată și utilizată cu frenezie, mai ales atunci când tehnologia îți permite să o cauți singur, în surse multiple.

Reglementarea acțiunilor umane, astfel încât drepturile și libertățile noastre să nu pericliteze drepturile și libertățile celorlalți, reprezintă baza jurisprudenței, indiferent de sta, cu nuanțele sale, funcție de valorile majore ale fiecărei culturi și civilizații. Reglementările, actele normative au rolul de a stabili reguli de conduită valabile pentru toți, astfel încât să ne respectăm reciproc libertatea, dar și măsurile coercitive pentru ca aceste reguli să fie respectate. Ele nu pot să preceadă noi domenii ale vieții sociale, decât atunci când există similitudini evidente cu cele deja existente.

Reglementarea activității în spațiul virtual este în fază incipientă, chiar într-un stadiu destul de întârziat, dacă ar fi să evidențiem acțiunile ostile, periculoase din această nouă lume. Atacurile cibernetice, fraudele prin preluarea identității, violarea intimității persoanei sunt deja urmărite și, în unele state chiar condamnate. Chiar utilizarea rețelelor de socializare pentru răspândirea de informații periculoase a fost subiectul unor cercetări și chiar de pedepsire a deținătorilor rețelelor respective.

După rețelele de socializare a venit rândul unor noi aplicații, mai mult sau mai puțin legate cu acele rețele, respectiv aplicațiile de comunicare, cu diverse facilități, de la mesaje la videotelefonie, teleconferințe și, din ce în ce mai căutate, secretizarea, securizarea convorbirilor prin criptarea acestora. Transmiterea de informații confidențiale a ridicat și nivelul de încredere în informația transmisă pe această cale. Cu cât este transmisă pe un canal mai securizat, cu atât informația ar fi mai veridică. Iar dacă vine de la un de la un grup din care facem parte, deja este sigură! Astfel, pericolul intoxicării și manipulării a crescut progresiv, protecția rămânând mult în urma fenomenului.

Vaccinarea și pericolul pandemiei au generat valuri de informații, unele deosebit de utile, avertizări venite de la autorități, de la specialiștii în domeniu, sfaturi pentru a acționa corect și a contribui la limitarea răspândirii bolii, dar și informații „deosebit de importante” despre „oculta mondială”, diverse conspirații, pericole și avertizări false, ajungând la campanii susținute anti-vaccinare.

Dreptul fiecărui om de a se trat sau de a se vaccina nu trebuie confundat cu dreptul de a impune altuia nici vaccinarea, dar nici nevaccinarea. Dacă vaccinarea obligatorie a personalului care are contact cu alte persoane ar avea o logică (minimală) în protecția sănătății fiecărui cetățean de către stat (vaccinul nu împiedică îmbolnăvirea și transmiterea virusului), împiedicarea vaccinării poate fi considerată crimă, întrucât privează un om de o măsură de protecție împotriva unei boli care ar putea fi letală. Așadar, campania pentru vaccinare se justifică prin promovarea unei măsuri care ne poate salva, putând evita o formă gravă a bolii.

În schimb, campania anti-vaccinare este periculoasă și ar trebui pedepsită. Lansarea de informații false care pot pune în pericol viața unui om ar trebui pedepsită prin lege, iar răspândirea acestor informații în mod similar. Transmiterea către prieteni sau cunoscuți a unor informații utile este în spiritul umanității, al ajutorului și grijii față de semeni. În același timp, răspândirea de informații care pot să pună viața în pericol poate să însemne rea intenție.

Lipsa de reacție a legiuitorilor, mai mult, promovarea chiar de către unii legiuitori a informațiilor false și susținerea campaniei anti-vaccinare ar trebui să fie considerată o circumstanță agravantă. Binele public trebuie să fie promovat prin acte normative, iar ceea ce ne provoacă rău, ar trebui condamnat. Lipsa de reacție a autorităților, acceptarea campaniei negative, coroborate cu nerespectarea vizibilă a propriilor măsuri restrictive au contribuit la răspândirea periculoasă a bolii, în condițiile în care România a fost printre statele cel mai puțin afectate de primele două valuri ale pandemiei.

Dar toată această incapacitate de reacție nu mai miră pe nimeni, ne-am obișnuit cu lipsă de responsabilitate, suntem educați de ani buni pentru această nouă normalitate, iar ADN-ul nostru mioritic nu ne ajută pentru a identifica soluția de împăcare cu soarta. Dimpotrivă, lipsiți de orice speranță, ne refugiem în ortodoxismul nostru mult prea fatidic, prosternându-ne obsesiv la moaște, cu deznădejde, în speranța unui miracol.

„Mă uit în buletin și văd ce vârstă am” sau „mă uit în Cartea de Identitate (Europeană!) să văd ce sex am”.

Intrarea în Uniunea Europeană a fost văzută de majoritatea statelor din Europa fostă socialistă ca panaceul bunăstării, soluție unică și exclusivă, care odată realizată va fi și suficientă.

Brusc va răsări infrastructura, elegantă și eficientă, ca în Occident, curată și ordonată, comportamentul civilizat va pătrunde în fiecare dintre noi, nu vom mai arunca hârtii și chiștoace pe stradă, iar dacă se va întâmpla, va fi cineva chiar în spatele nostru și îl va ridica. Vor fi piețe și mall-uri, mașini germane, parfumuri franțuzești și haine italiene.

Toate astea pentru că vom fi conduși după reguli occidentale, de lideri pregătiți în Vest.

În acest timp, pentru a se arăta lumii ca o construcție model pentru societățile democratice și pentru a nu intra în coliziune cu unele „orgolii naționale”, s-a menținut suveranitatea statelor printr-un mod alambicat de reglementare, a cărui finalitate este de cele mai multe ori neclară. După ce se stabilesc (cu mare dificultate și într-un timp destul de îndelungat) reguli europene, care ar trebui să fie valabile pentru toți cetățenii europeni, se transferă statelor legiferarea, uneori chiar cu limite foarte largi, care fac interpretabilă însăși implementarea reală a regulilor respective.

Modelul de democrație comunitară și-a demonstrat vulnerabilitățile pe perioada pandemiei, dar nu numai. Reguli exprimate astfel încât să nu deranjeze și să obțină acceptarea tuturor au putut fi interpretate diferit de către unele state, în total dezacord cu conducerea comunitară. Toleranța față de excepții a devenit intoleranță la valorile promovate de majorități. Valul de migrație, care a atins punctul culminant în octombrie 2015, a modificat realitatea demografică a Uniunii, iar toleranța unora tinde să devină regula altora. Promovarea dreptului fiecăruia să facă și fie ce vrea nu a generat incluziunea tuturor cetățenilor mai vechi sau mai noi ai statelor democrației moderne, a cauzat dispariția valorilor de bază ale societății occidentale dezvoltate economic.

Uniunea a găsit că este bine să fie și mai permisivă, și mai tolerantă, și mai apărătoare a drepturilor. Vanitatea născută din extinderea mult mai facilă față de orice vis optimist al „părinților Uniunii” a ridicat nivelul de ambiție al toleranței și al apărării celor puțini. În scurt timp, apărarea acestor drepturi a devenit principalul scop al construcției, dar nu în sensul incluziunii, ci al ștergerii regulilor care ar fi putut „deranja” o minoritate sau alta.

Pentru că visul european este legat de ideea de „cetățean european”, s-a făcut un pas important atunci când s-a discutat reglementarea „cărții de identitate europene”. Multe state au găsit soluția oportună și salvatoare, întrucât presiunea reacției împotriva documentelor biometrice dispărea de pe politicieni în fața propriului electorat.

Numai că Uniunea a reglementat cu aceleași jumătăți de măsură. Neasumarea unui model unic și transferarea către state a punctelor pentru care nu s-a realizat consens a fost momentul de slăbiciune care a distrus ideea în sine. Un document care atestă același statut, în format diferit, cu elemente de identificare diferite. Din documentele elaborate până în acest moment de către unele state se observă că principalele dispute au fost legate de includerea datelor privind sexul. Includerea Drapelului național nu pare să fi fost vreo problemă, dar culorile par să dea mult de furcă tehnicienilor. În fapt, o rubrică în care ar trebui să fie trecut sexul purtătorului (doar scris!), nu are nicio relevanță privind orientările sale sexuale. Schimbarea sexului poate fi privită ca schimbarea de nume, proces care implică schimbarea cărții de identitate.

La prima vedere pare o glumă proastă, întrucât precizarea sexului nu este decât un element de control al codului numeric personal, la fel cum este scrisă și data nașterii. Lipsa domiciliului a fost, la un moment dat, subiect de dezbatere, dar s-a trecut relativ ușor peste el.

Denumirea ferestrei care ar trebui să identifice dacă suntem femei sau bărbați pare un subiec de dezbatere artificial. Reacția celor care doresc să fie scris „sex” în loc de „gen” a ajuns să fie catalogată de mulți jurnaliști, făuritori de opinie, ca una conservatoare, rigidă. Autoritățile sunt și mai ferme pe subiect: nu este nicio diferență între „sex” și „gen”, așadar rămâne „gen”. De ce nu „sex”, dacă nu este nicio diferență?

Pentru că Hotărârea de Guvern a fost în „transparență”!? Dacă nu ați vorbit atunci, acum …

Nu cred că un astfel de subiect ar trebui să fie tranșat printr-un referendum. A scrie o regulă într-un fel sau altul este o asumare politică a celor care stabilesc regulile. Iar democrația se bazează pe liberatea de a alege cine face regulile, nu pe aprobarea publică a fiecărui cuvânt. Nu cred nici că este necesară părerea distinșilor lingviști ai Academiei Române, pentru a se explica siuațiile în care se folosesc cele două cuvinte. Preluarea stilului de regelemtare al UE nu poate fi dus chiar până la lipsa oricărei asumări.

Responsabilitatea pentru acest document revine în exclusivitate guvernului, întrucât este stabilit prin Hotărâre de Guvern. Răspunderea nu poate fi transferată opiniei publice sau vreunei organizații neguvernamentale, întrucât nu este semnatară a documentului. Așadar, cu toată bunăvoința, „transparența decizională” și „dezbaterea publică” sunt doar în sprijinul elaborrării unor documente juste și cu un timp de aplicare îndelungat, nu o modalitate de a fugi de răspundere. Cei care trebuiau să provoace dezbaterea publică pe termenii sensibil sunt cei care au inițiat documentul, respectiv cei de la evidența populației, împreună cu structura de comunicare publică a MAI.

Aceștia să își asume de ce „sex” este același lucru cu „gen, dar rămâne „gen!

În 1970, dezvoltarea rapidă a tehnologiei era descrisă de Alvin Toeffler în „Șocul viitorului”, ca o transformare radicală care accelerează progresul social și tehnologic. Atunci se vorbea despre o supraîncărcare cu informații, iar soluția japoneză a celui de – „Al treilea val” demonstra că adaptarea la noile tehnologii și utilizarea lor nu trebuie amânată.

Anul 2021 este un an cu multe așteptări și cu multe decizii care vor afecta viitorul nostru al tuturor. Experiența pandemiei de COVID-19 a afectat întreaga omenire, pe fondul globalizării, al transmiterii rapide atât a informațiilor, cât și a virusului SarsCov-2. Emergența politicilor naționaliste se suprapune în mod paradoxal cu internaționalizarea fenomenului prin rețele de socializare și media online, producând radicalizarea unor poziții care anterior conviețuiseră într-o competiție generatoare de progres.

Precedentul președinte al SUA afirma că starea de euforie dată de victoria Occidentului din perioada post-război rece s-a încheiat, iar relațiile internaționale ar trebui revizuite într-o perspectivă tranzacțională, mai mult chiar decât cea neorealistă. Statele lumii sunt în competiție continuă, iar dezvoltarea mai rapidă a unora poate fi sursă de îngrijorare pentru altele.

În Strategia de Securitate Națională a SUA din 2017 au fost identificate state competitoare, dar și posibili adversari. Dezvoltarea rapidă a Chinei, nu doar în ce privește volumul de mărfuri, cât mai ales dezvoltarea tehnologică au devenit principalele îngrijorări ale Statelor Unite, iar aceasta nu este doar opinia fostului președinte. Identificarea tehnologiei 5G ca amenințare pentru securitatea națională a fost momentul de cotitură pentru resetarea relațiilor cu China. Dacă acțiunile agresive ale Rusiei pot fi descrise ca amenințări, destul de dificil să transmiți același lucru despre un stat care promovează o politică „asertivă”. Oferta făcută de China statelor mai mult sau mai puțin dezvoltate de „refacere a Drumului Mătăsii” printr-o susținere a investițiilor în infrastructură cu peste un trilion de dolari a reprezentat un adevărat șoc pentru urmașii inițiatorilor „Planului Marshall”. Concomitent au fost inițiate formate de cooperare, pe model american, relația UE-China fiind augmentată de o construcție China-ECE, cunoscută și ca „formatul 17+1”, în care statele membre ale grupului de la Vișegrad și Serbia au locuri importante.

În același timp, SUA încurajează și susține ”3SI – 3 Seas Initiative” (Inițiativa celor 3 mări), ca soluție de dezvoltare a relațiilor dintre statele din Estul Europei, de la Marea Baltică, la Marea Adriatică și Marea Neagră. Dar această inițiativă este departe de „Planul Marshall” de care a beneficiat Europa Occidentală după al Doilea Război Mondial.

Concomitent, după criza din 2008-2012, în statele dezvoltate din UE se vorbește tot mai deschis despre „Europa cu mai multe viteze” sau integrarea în „mai multe cercuri”.

La nivelul Uniunii există diferențe mari între state, nu doar la nivel cultural (inclusiv educațional), dar mai ales din punct de vedere al dezvoltării tehnologice. Participarea la programe de cercetare-dezvoltare sau la producerea de echipamente moderne este limitată, statele din Estul Europei fiind doar parte a discuțiilor.

Summit-ul G7 a fost prima întâlnire la nivel de șefi de state cu prezență fizică, de la instalarea noului președinte al SUA. Subiectele discuțiilor și modul lor de abordare au fost prefigurate de evenimente anterioare, respectiv de Conferința de la Munchen și Forumul de la Davos, precum și de rapoarte ale unor think tank-uri care știu sa transmită mesaje strategice.

Noua administrație americană a concluzionat că „America’s first” poate însemna „America’s alone” și a inițiat procesul de reconciliere cu lumea democratică, în primul rând cu Uniunea Europeană. Repoziționarea statelor în noua confruntare dintre democrație și autoritarism trebuia formalizată cât mai repede, în toate formatele.

Primul, și cel mai important, la nivel politic și economic, a fost reafirmat prin reuniunea G7 într-un context bine gândit, înainte de summit-ul NATO și înainte de întâlnirea la nivel înalt SUA-Rusia. Desfășurarea summit-ului G7 în Regatul Unit a fost un bun prilej pentru a reafirma legătura strânsă dintre SUA și Marea Britanie, inclusiv prin prezența militară americană în baze permanente pe insula recent ieșită din uniunea Europeană. Personalitatea Reginei Elisabeta a II-a a completat tabloul unei întâlniri istorice.

Mesajele transmise înainte de summit în presa internațională au fost optimiste și încurajatoare, în statele membre ale G7, iar unele dintre ele au fost chiar de sprijin pentru eventuale decizii mai dure. Astfel, în presa japoneză[i] se vorbește despre necesitatea protecției informațiilor din domeniul tehnologiilor de vârf la nivelul statelor membre, în special pentru a evita preluarea acestora de către China. O abordare destul de dură, în condițiile în care mari companii au transferat tehnologii importante în China timp de câteva decenii, cu scopul reducerii costurilor de producție. Prevenirea scurgerii de informații din domenii sensibile, în special din cercetare este o preocupare a liderilor lumii.

Competiția în domeniile cibernetic și al inteligenței artificiale este acerbă, iar avansul pe care China pare să îl aibă a provocat îngrijorare în lumea democratică. Producția de microprocesoare și semiconductori pentru industria IT este dominată de chinezi, pe fondul transferului de tehnologie inițiat de lumea dezvoltată. China poate produce crize economice majore prin decizii politice unilaterale, de diminuare sau stopare a producției unor componente esențiale.

Implicarea „asertivă” a Chinei în proiecte de investiții care pot să implice infrastructura critică a multor state a determinat liderii celor mai dezvoltate state democratice să aprobe un nou „Plan Marshall” pentru statele mai puțin dezvoltate, ”Build Back Better World: An Affirmative Initiative for Meeting the Tremendous Infrastructure Needs of Low- and Middle-Income Countries”[ii], așa cum este denumit pe site-ul administrației americane.

Prezența fizică a șefilor de state, chiar dacă distanțați în fotografia de grup, împreună cu președinta Comisiei Europene (tot fără scaun!) a fost o demonstrație de solidaritate, a marcat poziționarea taberei democratice în competiția sau confruntarea cu China. Fotografiile transmise presei de la întâlnirile informale din timpul summit-ului întăresc ideea de resetare a relațiilor cu Uniunea Europeană, reprezentată prin liderii de pe axa Berlin-Paris- Bruxelles.

În același context, Rusia nu a fost un subiect de discuție, dorindu-se a se transmite că este nesemnificativă în acest joc. Mai mult interesul Germaniei față de North Stream 2 a fost acceptat de către președintele Biden înainte de această întâlnire. Este un alt mod de abordare a sancțiunilor impuse, mai pragmatic, insistând pe acele sancțiuni care produc mai multe daune celui sancționat și renunțarea la cele care afectează mai mult o parte terță, prietenă.

Urmează Summit-ul NATO, după o altă măsură favorabilă Germaniei, respectiv renunțarea la reducerea prezenței militare permanente (cel puțin deocamdată!).

Pregătirea summit-ului nu a fost ușoară, mai ales în contextul pozițiilor rebele ale Turciei, dar și ale diferențelor de opinie dintre Washington și Paris privind viitorul Alianței. NATO ar fi trebuit să revadă și să revizuiască sau să reafirme Conceptul Strategic aprobat în 2010 încă din 2018, dar a fost imposibil cu președintele Trump. Compromisul a fost soluția unei „viziuni” numită „NATO 2030”, mai mult un document orientativ asumat de către Secretarul General al NATO, supus aprobării NAC la nivelul șefilor de state din 14 iunie 2021.

S-a discutat mult despre subiectele acestui summit, apreciat de majoritatea analiștilor politici ca un „summit istoric”. Cu toate că, așa cum spuneam, nu se va aproba un nou concept strategic, nici măcar nu se va discuta despre elementele care stau la baza revizuirii, ci doar se va aproba începerea elaborării. Aici seamănă puțin cu evenimente recente în care s-au inaugurat proiecte.

Marile așteptări ale liderilor europeni par să fie confirmate de către președintele Biden: reafirmarea valabilității Articolului V din Tratat și a asumării respectării sale constituie garanția de securitate pe care și-o doreau cu toții. Mai mult, transmiterea mesajului de sprijin pentru realizarea unei capacități de apărare europene pare să fie cel mai important mesaj către malul european al Atlanticului. Fără să insiste supărător și amenințător pe tema creșterii contribuției unor puternice state europene la apărarea comună, au fost identificate soluții pentru investiții comune, iar o construcție europeană este considerată binevenită.

De fapt, cum am putea să vedem această nouă concesie făcută de administrația democrată Uniunii Europene?

În primul rând, este o schimbare de abordare a relației cu Uniunea Europeană, în special cu Germania și Franța, statele considerate importante în Uniune. În al doilea rând, poate fi și o dorință de a reveni în programele europene de cercetare-dezvoltare și producție de echipamente militare/sensibile a companiilor americane, rămase în afara noilor inițiative europene. Europenii trebuie să fie principalii parteneri ai SUA în competiția pentru tehnologie cu China.

Principala îngrijorare a europenilor o reprezintă Rusia, dar abordarea relațiilor UE cu aceasta diferă de la est spre vest. Acceptarea ca voci reprezentative ale europenilor a reprezentanților de pe axa Berlin-Paris-Bruxelles transmite un mesaj diplomatic fin, dar bine perceput de către președintele Putin.

Statele din Estul Uniunii sunt în așteptare, întrucât nu este foarte clar ce le așteaptă.

Faptul că acestei prime „descălecări” în Europa a noului președinte american îi lipsește orice vizită în vreo capitală din Est nu este foarte încurajator pentru niciunul dintre liderii acestor state. Mesajul transmis prin teleconferință membrilor „București 9” este doar o palidă speranță a noastră.

Câteva concluzii după cele două summit-uri, din perspectiva intereselor României:

• G7 a stabilit o colaborare strânsă în dezvoltarea tehnologiilor viitoare și protejarea informațiilor față de China. Pozițiile noastre oscilante, inconsecvența și incoerența, apartenența la „17+1” ne pot exclude de la partajarea informațiilor și de la accesul la noile tehnologii, în special la cele cu caracter sensibil. Va fi foarte dificil de construit încrederea pentru a fi acceptați, dar este un efort care ar trebui făcut.
• G7 a stabilit un plan B3W, la care ar trebui să fim parte, adică să intrăm cât mai repede în rândul statelor care vor fi susținute prin acest plan. Întrucât nu am fost incluși în proiectele Chinei,
• am putea să avem un avantaj, dar în același timp un dezavantaj – nu suntem de interes! Va trebui să construim interesul celor 7.
• SUA acceptă formarea unei capacități de apărare europene. Ar trebui să intrăm cât mai repede în programele comune europene relevante, în special în cele coordonate de EDA, de dezvoltare a echipamentelor majore. Trebuie să identificăm rolul OCCAR în nou conjunctură. Companiile americane importante care doresc să se implice în proiectele europene de nivel strategic ar putea să beneficieze de facilități pentru deschiderea unor puncte de lucru în România (terenuri fără litigii, în condiții favorizante investițiilor, consiliere juridică pentru facilitarea realizării documentelor, etc)
• SUA acceptă reprezentarea UE de către Germania și Franța. Poziția României în relațiile cu cele două state trebuie revizuite și întărite.

Întâlnirea bilaterală Biden-Putin nu se anunță una prietenoasă, dar ambii sunt jucători versați în arta diplomatică. Va trebui să identificăm rapid ce reprezintă fiecare element de mesaj și să ne adaptăm situației, chiar dacă nu toate ne vor conveni. Avem cele mai puternice garanții de securitate, ca membri NATO și ca parteneri ai SUA. Afișarea spaimei față de Rusia nu se justifică, chiar dacă din perspectiva unei confruntări armate, noțiunea de „reziliență” la nivel aliat înseamnă „refacerea teritoriului”, adică lupta pentru recucerirea teritoriului ocupat de o posibilă invazie a inamicului. Ideea de a fi invadat și apoi eliberat nu este foarte încurajatoare, dar pentru adversar poate fi un mesaj descurajator. Din fericire, prezența pe teritoriul României a unor forțe militare americane reprezintă un factor de creștere a încrederii, nu chiar atât de mare ca cel al unor baze permanente, dar suficient pentru a putea construi relații economice și de a lucra în condiții de siguranță.

În atenția diplomației române trebuie să fie integrarea europeană reală, întărirea parteneriatului cu Marea Britanie, pregătirea unei vizite a președintelui american în România, într-un termen rezonabil.

Relațiile economice ale României trebuie să urmeze linia stabilită de cele două summit-uri: alinierea statelor democratice ca pol de putere și realizarea solidarității acestora în competiția/confruntarea cu autocrația.

---

[i] https://asia.nikkei.com/Business/Technology/G-7-plans-steps-to-defend-academic-research-with-eye-on-China

[ii] https://www.whitehouse.gov/briefing-room/statements-releases/2021/06/12/fact-sheet-president-biden-and-g7-leaders-launch-build-back-better-world-b3w-partnership/

După „recomandări”, „condiționări”!

Dacă, și doar dacă! Am hotarat, propunem.

Recomand sa nu participe niciunul dintre cei care au redactat „Hotărâri CNSIU” la niciun grup in care sa reprezinte interesele României.

Dacă limba română nu poate fi utilizată conform sensurilor cuvintelor din Dicționar, este periculos!

Cât de compatibilă este politica cu „milităria”? Cât de „incompatibili sunt foștii militari cu politica? Unde se termină politica, vine războiul. Dar ce se întâmplă dacă „oamenii războiului” se implică în politică?

https://www.timesofisrael.com/former-mossad-chief-to-launch-retirees-political-party/

După ce în decembrie 2018, al 20-lea șef al Statului Major al armatei israeliene, generalul locotenent (rtr) Binyamin (Beny) Gantz a intrat în viața politică (după o pauză ce pare să fie cerută de lege), decizia unui fost șef al MOSSAD de a lansa un nou partid politic în Israel se subscrie unui curent generalizat la scară mondială de implicare a foștilor lideri militari sau din intelligence în viața politică la cel mai înalt nivel.

Beny Gantz a întemeiat partidul de centru „Hossen leIsrael” (Trăinicie Israelului) care a participat la alegerile parlamentare din aprilie 2019 ca opoziție față de partidul Likud și față de administrația premierului Binyamin Netanyahu, iar în prezent cele două formațiuni politice rivale împart conducerea politică a Israel. Construcția unui nou partid poate fi un semnal de nemulțumire față de pactul încheiat între Beny și Bibi.

În iunie 2014, generalul Abdel Fattah Saeed Hussein Khalil el-Sisi devenea al optulea președinte al Egiptului, după ce avusese un rol important în înlăturarea președintelui islamist Morsi. Armata a preluat controlul țării ca urmare a protestelor din Piața Tahrir, din iulie 2013, la adresa lui Mohamed Morsi și a guvernării sale.

Mai mulți șefi ai apărării (statului major) au devenit miniștri ai apărării în ultimii ani, unii dintre ei direct din funcția militară: generalul Huluși Akar, seful Statului Major General al forțelor armate turce, generalul Tibor Benkő, direct din funcția de șef al Statului Major al Apărării din Ungaria sau generalul Ionel-Nicolae Ciucă, din funcția de șef al Statului Major al Apărării în România.

În SUA, foștii militarii de rang înalt trebuie să primească aprobarea Senatului pentru a ocupa funcții la nivel guvernamental, dacă nu a trecut suficient timp de la retragere. Sunt state unde există legi sau cutume privind o perioadă de „carantină” între funcțiile de conducere militare și intrarea în viața politică, dar nu este nicio restricție stabilită la nivel Aliat sau Comunitar.

Avem șansa de a trăi într-o țară cu valori democratice, în care libertățile și drepturile cetățenești sunt garantate prin Constituție și legi. Avem șansa de putea discuta deschis chiar și subiecte incomode, cum ar fi acesta, al implicării generalilor în politică.

„Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară.”[i]

Militarii nu au dreptul să facă politică. Nu au dreptul să facă parte din partide politice, nu pot să candideze, nu pot să își exprime public opiniile politice. „Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică.”[ii] Sunt restricții pentru militarii activi.

Dar „foștii militari”? De ce nu ar putea să se înroleze sau să înființeze partide politice, de ce nu ar putea ocupa funcții publice civile, chiar la cel mai înalt nivel?

Se pot pune și întrebările „care ar fi beneficiile implicării foștilor militari în viața politică” sau „de ce ar fi necesară implicarea foștilor militari”?

În mod clar, nu există nicio restricție pentru a face politică, pentru a candida, a intra în partide politice sau a ocupa funcții publice pentru niciun militar, indiferent de grad sau funcția deținută, de instituția din care a făcut parte. Fac această precizare întrucât, în România, spre deosebire de multe alte state, serviciile de informații și nu numai sunt militarizate, încă. Mai mult, chiar și polițiștii au un statut de funcționari speciali, de fapt o militarizare mascată.

Care ar fi avantajele implicării foștilor militari în politică?

În primul rând, educația și experiența de muncă într-un cadru organizat și disciplinat, apoi respectarea ierarhiilor și a regulilor, ar mai fi planificarea riguroasă și execuția întocmai a sarcinilor și nu în ultimul rând integritatea morală și corectitudinea în relațiile cu ceilalți. Bineînțeles, vorbim la modul principial, asociind valorile specifice instituției la caracterul oricărui fost purtător de uniformă.

Care ar fi dezavantajele primirii sau chiar solicitării intrării în viața politică a unor foști militari?

În primul rând ar fi o recunoaștere a slăbiciunii unei clase politice, care a avut posibilitatea să își aleagă membrii și să îi formeze conform propriei ideologii, de la vârste mai fragede, ar fi trebuit să aibă propria sa „pepinieră de cadre”, pregătită și verificată în activitatea specifică administrației locale și centrale, pentru că rolul politicului este de a conduce, iar partidele sunt responsabile de calitatea liderilor care preiau temporar funcțiile publice (politice).

În al doilea rând, ar fi necunoașterea de către foștii militari a regulilor vieții politice, a diplomației, negocierii și compromisului politic, reguli substanțial diferite de viața militară.

Ar mai putea fi și impactul negativ asupra celor activi, care ar putea să fie tentați să își construiască o carieră politică încă din perioada în care ar trebui să fie apolitici. Implicarea unor ofițeri cu funcții înalte în disputa politică este extrem de păguboasă pentru instituția din care respectivii fac parte.

Dincolo de dezavantaje și avantaje există și pericole, chiar la adresa siguranței statului. Posibila implicare a structurilor de informații sau de comunicații speciale ar aduce grave prejudicii „jocului democratic”. Un alt grav pericol ar fi cel al implicării în jocul politic al justiției militare, care ar putea să fie nevoite să cerceteze anumite spețe în care militarii și politica să fie dificil de disociat.

Lipsa oricărei preocupări serioase din partea partidelor politice pentru „Analiza Strategică a Apărării”, la care nu au participat, dar pe care s-au grăbit să o valideze, încrederea fără rezerve în rezolvarea oricărei probleme de către oamenii în uniformă, demonstrează că încă nu este foarte clar cum trebuie să se exercite controlul civil asupra instituțiilor militare sau militarizate.

Riscul ca un fost militar să ia decizii care să nu corespundă așteptărilor membrilor unui partid există. Iar acestuia i se asociază riscul extinderii nemulțumirii nu numai față de persoana în cauză, până la nivelul instituției din care aceasta provine, cu atât mai mult cu cât suspendarea serviciului militar obligatoriu a condus la mărirea faliei dintre societatea civilă și forțele armate.

Represaliile politice pot însemna legi împotriva unei categorii sociale cu impact major pe termen lung. Asocierea persoanelor cu instituțiile este la fel de periculoasă ca asocierea instituțiilor cu persoanele. Asumarea că o instituție poate să greșească față de cetățean ridică mari semne de întrebare, care ar trebui să provoace o evaluare extinsă a instituției respective, identificarea erorilor de sistem care au permis ca instituia să acționeze greșit (dacă s-a întâmplat așa!), precum și reforme structurale care să corecteze aceste erori.

Cunoscuta butadă a Prim-ministrului francez Clemenceau, la începutul Primului Război Mondial, „războiul este prea important pentru a fi lăsat pe mâna generalilor” ar putea fi revizuită, în urma ultimelor noutăți politice cu implicarea unor personalități militare, cu alta; „politica unui stat este prea importantă pentru a fi lăsată pe mâna politicienilor”.

Lupta anticorupție a fost condusă, la un moment dat de către servicii de informații, sănătatea a trebuit să fie preluată în timpul epidemiei de către armată. Urmează politica? Sau am greșit ordinea?

---

[i] Constituția României, București, Monitorul Oficial R.A., 2010, art.16, alin. (3)

[ii] Idem, art.40, alin. (3)