Recomandari

In memoriam Cătălin Ticulescu

Comandantul Centrului de instrucție de la Cincu, Generalul de brigadă Cătălin Ticulescu, a plecat pe drumul fără întoarcere, mult prea devreme. Nu de COVID, ci după o perioadă de suferință, speranțe și disperare pentru îndurerata sa familie.

Veteran în Afganistan, rănit în luptă, primul comandant al Unității pentru Integrarea Forțelor NATO (NFIU), a fost ofițerul care a adus România în Declarația finală a Summit-ului NATO din 2014. Un model pentru generații de ofițeri, un om a cărei amintire trebuie să o păstrăm vie, pentru că a dispărut dintre noi mult prea devreme.

În octombrie 2010, la puțin timp după ce am intrat în primul meu birou din clădirea Ministerului Apărării Naționale, m-a întrebat direct:

„ – Aveți nevoie de mine? Știu că vă doriți să aveți lângă dumneavoastră oameni pe care îi cunoașteți, în care să aveți încredere. Eu sunt asistentul personal al domnului Amiral. Întrucât acum este selecția pentru un post la Reprezentanța Militară a României la UE, am venit să vă întreb dacă pot să plec sau aveți nevoie de mine. Dacă doriți să rămân, voi rămâne”.

„ – Nu pot să îți promit nimic, dar sigur voi avea nevoie, pentru că am foarte puțin timp să mă adaptez noii poziții. Cel puțin șase luni. Știu că e o mare șansă pentru tine postul la UE. Tu decizi”.

Și a rămas. A reușit să îmi fie subordonat model, consilier și prieten în situații destul de complicate, cu care nu mă confruntasem. A fost omul de încredere care îți dezvăluia culoarele ascunse ale palatului, oglinda în care trebuia să mă văd înainte, dar și după aproape fiecare eveniment, omul care mi-a recomandat să iau cu mine toate uniformele, în mașină, să mă echipez în funcție de eveniment, chiar dacă nu era foarte comod, uneori chiar în limită de timp.

După aproape un an, a venit din nou și mi-a spus: „ – Mai aveți nevoie de mine? Vreau să concurez pentru o altă funcție, de data asta la Reprezentanța Militară a României la NATO”. Era o funcție nu atât de bine plătită ca aceea de la UE. Nu era supărat că nu a plecat la UE, dimpotrivă, considera că funcția de la NATO i se potrivește mai bine. Am fost de acord, dar nu l-am sprijinit în niciun fel. Nu avea nevoie.

Într-o noapte de vară furtunoasă din 2014, aproape de miezul nopții, primesc un telefon care mă trezește din somn.

„ – Sunt Cătălin Ticulescu. Aici s-au blocat lucrările. Nu vor să ne treacă în document. Ce facem?”. Nu am înțeles din prima despre ce e vorba și i-am cerut lămuriri. „ – Sunt la redactarea Documentului final al summit-ului. Au scris de Polonia și Țările Baltice. Așa cum mi-ați dat mandatul, am solicitat să fie menționat și România, dar au refuzat. Acum s-a blocat redactarea din cauza mea. Ce ordonați?”

„ – Insistă să ne introducă în text. Îngrijorarea noastră este cel puțin la fel de mare ca a polonezilor”.

„ – Știu, le-am spus, dar ne spun că nu avem contact pe uscat. Eu le țin piept, dar trebuie să știu cât de mult să forțez nota. Dacă îmi dați verde, blochez până trec România”.

„ – Blochează!”, i-am răspuns. „Am înțeles!”, a venit răspunsul și mi-a închis. A revenit în jur de ora 4: „Am învins! Sunt menționate explicit toate statele, în ordine alfabetică”.

L-am felicitat și le-am mulțumit tuturor celor care au participat la redactarea documentului. Atunci am aflat că era singur, el fusese delegat să participe din partea României. După câteva luni l-am propus pentru a fi decorat. Lista era mai lungă și a trebuit să insist pentru a i se recunoaște meritele.

În 2015 a primit sarcina de a înființa NFIU. Era cel mai potrivit ofițer român care putea să își asume o astfel de responsabilitate. NFIU se născuse în iunie 2014, în biroul în care discutam cu DSACEUR, generalul Sir Adrian Bradshaw, după o experiență complicată cu detașamentul canadian sosit în sprijinul României la începutul lunii mai 2014. Atunci am discutat despre VJTF, despre planurile strategice de apărare naționale și aliate, despre nevoile statelor amenințate. La întrebarea „care ar fi prima urgență, de ce crezi că aveți nevoie?”, l-am felicitat pentru realizarea în scurt timp a angajamentului pentru o forță de răspuns foarte rapid de nivelul unei brigăzi (VJTF) și am recunoscut că ne lipsește „o structură pentru integrarea forțelor NATO în situația în care am fi deja implicați în respingerea unei agresiuni. Iar acea structură ar trebui comandată de un ofițer al statului care dă VJTF”. Ultima parte nu s-a realizat, comanda revenind statului gazdă.

Cătălin Ticulescu era unul dintre puținii care cunoșteau logica acestei unități și misiunea ei de bază. Avea și experiența necesară acumulată în misiunea din Afganistan, precum și experiența de lucru în mediul internațional, la nivel înalt. A răspuns imediat „am înțeles” atunci când a primit misiunea. Și a reușit să pună bazele și să operaționalizeze prima unitate NATO de pe teritoriul României.

A primit alte misiuni, pe care le-a îndeplinit cu responsabilitate. Din păcate, o boală necruțătoare l-a răpit dintre cei dragi și a lăsat Armata României în doliu. Mult prea devreme, un om cu o mare bunătate ne-a părăsit. Unitatea pe care a înființat-o ar putea să primească numele său.

Dumnezeu să îl odihnească în pace! Cinste și onoare memoriei lui!

Am promis că voi argumenta soluția achizițiilor de echipamente militare prin acord guvern la guvern, nu prin licitații, în contextul ultimelor evenimente. Voi preciza de la început că am făcut propuneri concrete miniștrilor, prim-miniștrilor din perioada 2014-2017 privind modul în care se pot întări parteneriatele strategice, se poate realiza o capacitate economică de înaltă tehnologie, printr-un program de înzestrare cu echipamente militare performante și compatibile cu cele din Alianță.

Pentru început, trebuie să privim realitatea în mod corect, fără să o cosmetizăm. Tehnica și echipamentele militare sunt învechite, în cea mai mare parte, necesită înlocuire. Facilitățile din „industria de apărare” au fost realizate pentru a asigura mentenanța și chiar fabricarea unora dintre acestea, pe licențe sau acorduri cu fosta URSS, preluate ulterior de către Federația Rusă.

Majoritatea acestor facilități nu pot fi utilizate la realizarea de produse noi, introducerea de noi linii tehnologice presupune cheltuieli mai mari decât construcția unor clădiri noi, costurile de întreținere a celor existente sunt mari, iar actualele linii tehnologice ar trebui evacuate, fiind neutilizabile. Scoaterea din funcțiune, casarea și/sau valorificarea acestora presupune alte cheltuieli. Personalul necesită calificări și certificări, ceea ce presupune școlarizare, respectiv condiții de vârstă și aptitudini, iar forța de muncă tânără disponibilă este relativ redusă în multe zone ale țării. Nivelul de salarizare este sub cel al unor poziții similare la aceeași companie, în alt stat, ceea ce crește pericolul emigrării după calificare.

Pe de altă parte, nivelul de ambiție trebuie să fie pe măsura posibilităților reale. Ar fi foarte bine să putem fabrica în totalitate un avion (model românesc), un elicopter, un tanc, un transportor, un sistem de rachete sau o corvetă. Dar pe piață există deja, la un nivel tehnologic pe care îl putem atinge într-o perioadă destul de lungă de timp. Oricum, sunt foarte puține state care pot construi în întregime un întreg sistem de arme, în majoritatea cazurilor componentele se fabrică în diferite state partenere la un proiect. Cu atât mai mult, nu am putea să construim toate echipamentele menționate mai sus (adică tanc, avion, elicopter, navă, rachete, etc). Ar trebui să ne hotărâm ce, pentru ce și cu cine facem transferul tehnologic, pentru ce perioadă, cu ce costuri și în ce condiții. s-au făcut câțiva pași, dar ar fi bine să existe o strategie reală, gândită și sprijinită de toate forțele politice.

Statutul de membru al NATO nu exclude achiziții din alte state, din afara Alianței, dar din articolul 3 al Tratatului se poate deduce că ar fi bine să se realizeze de la statele semnatare. Astfel se asigură interoperabilitatea sau chiar comonabilitatea la unele echipamente. („Pentru atingerea într-un mod cât mai eficient a obiectivelor acestui tratat, părțile, acționând individual sau colectiv, prin dezvoltarea propriilor mijloace și prin acordarea de sprijin reciproc în mod continuu și eficace, își vor menține și vor dezvolta capacitatea individuală și pe cea colectivă de a rezista unui atac armat”).

În cadrul NATO sunt mai multe state producătoare de echipamente și tehnică militară, concurente între ele, există consorții multinaționale, iar în ultimii ani concurența între companiile europene și cele americane a crescut, la un nivel îngrijorător. În Uniunea Europeană achizițiile publice sunt reglementate, dar Directiva europeană privind achizițiile[1], la art.15, 16 și 17 prevede exceptarea achizițiilor pentru apărare în anumite condiții. Întrucât majoritatea statelor își construiesc sistemul de securitate nu doar prin forțe proprii, sistemul de parteneriate strategice joacă un rol important, chiar în interiorul unei alianțe precum NATO.

Întrucât unele informații nu pot fi publice, organizarea acestor achiziții trebuie să fie reglementată și pusă în practică fără discriminări, în același mod pentru toate achizițiile.

Nesiguranța, oscilațiile, procedurile schimbate de la caz la caz, dar mai ales promisiunile neîmplinite sunt deosebit de periculoase. Voi detalia câteva dintre situațiile care ar trebui să fie lecții pentru achizițiile viitoare, fără a învinovăți pe nimeni, cu rezerva că unele informații nu pot fi făcute publice, deocamdată, iar la altele nu am avut acces în totalitate.

 Achiziția de avioane de luptă multirol a fost inițiată încă din anul 2006, atunci când a fost prezentată necesitatea acestei achiziții de către Statul Major al Forțelor Aeriene. Au fost multe discuții legate de numărul acestora, de necesitatea de a fi noi sau în uz, de tipul acestora sau furnizor. S-a elaborat un Studiu, la nivel de „experți”, ale cărui rezultate a variat, funcție de opțiunea politică sau de „viziunea” șefului Forțelor Aeriene din acele vremuri. Încă din 2007 a fost vehiculat ca posibilă soluție avionul suedez Saab JAS 39 Gripen, care deja fusese preluat în leasing de către Cehia și Ungaria. Timp de aproximativ cinci ani compania suedeză a fost încurajată să participe la expoziții, mitinguri, sponsorizări ca foarte posibil câștigător. Au fost discuții la nivel diplomatic, în care partea suedeză a fost foarte ofertantă, iar reprezentanții României au încurajat așteptările. În 2011, după luarea deciziei de a achiziționa 32 de avioane F-16 noi, partea suedeză s-a simțit lezată, iar relațiile bilaterale s-au răcit simțitor.

În cursă a mai fost și Eurofighter, pe filieră italiană, dar aici nu au fost promisiuni, dimpotrivă, nivelul foarte ridicat al cheltuielilor pentru operare erau greu de surmontat și a fost prezentat deschis la toate întâlnirile. În plus, italienii aveau deja un contract, pentru avioanele de transport C-27 J Spartan, ale cărui rate s-au plătit cu mare greutate și multe întârzieri în perioada crizei din 2008-2012.

În final, achiziția de F-16 s-a făcut printr-o lege, elaborată în mod special, aprobată în foarte scurt timp (de la momentul inițierii respectivei legi), ca unică soluție la acel moment, de fapt o decizie politică a prim-ministrului din 2013, în urma deblocării unor frecvențe și valorificarea lor. Nu pot să comentez mai mult, dar există documente care descriu întregul proces.

Achiziția sistemului antiaerian Gepard (Ghepard), de la compania germană KraussMaffei  a fost o soluție temporară la sfârșitul anilor 90, pentru aproximativ zece ani. În planificarea inițială a fost modernizarea ulterioară a sistemelor și chiar o posibilă achiziție de echipamente superioare acestei versiuni. Cu toate că au fost transmise oferte în acest sens de către partea germană, aceste echipamente nici nu s-au modernizat, dar nici nu s-au înlocuit. O punte de legătură între România și Germania s-a rupt.

Transportoarele blindate 8×8 sunt subiect de discuție cam de tot atâta timp ca avionul de luptă. S-a discutat cu multe companii, s-au făcut promisiuni. Germanii de la Rheinmetall Defence au intrat într-un proiect de cercetare-dezvoltare finanțat cu bani din bugetul de stat pentru un nou model de transportor , în timp ce la nivel european consorțiul OCCAR a stabilit Boxer-ul ca transportor european. Nu voi comenta achiziția Piranha, deoarece am prea puține informații. Știu doar că au fost multe probleme cu Piranha 3 și s-au dat asigurări că nu va fi la fel cu Piranha 5. Modul de derulare a contractului de până acum a demonstrat contrariul.

Același consorțiu OCCAR (la care România nu s-a afiliat), a stabilit că nava de patrulare care va înlocui fregate și corvete europene va fi construită cu lider compania italiană Fincantieri, dar există și o fregată multi-misiune europeană, care este construită de către Naval Group (Fr) și Orizzonte Sistemi Navali (It). Există un elicopter de atac european, dar și alte echipamente la care sunt parte statele inițiatoare, dar și cele afiliate.

Pentru corvete s-a ales procedura licitației, deși se luaseră mai multe decizii de atribuire directă prin acorduri guvern la guvern. Modernizarea celor două fregate T-22, preluate după scoaterea din uz de către Marina Regală Britanică din cauza costurilor prea mari de operare, a fost subiect de discuții cu Marea Britanie, Olanda, Franța, Italia și Turcia timp de mai mulți ani. Compania olandeză Damen (cu capital exclusiv privat!) a făcut un pas înainte, pentru a avea un avantaj, a preluat șantierul de la Galați, unde a construit coca unei nave pe care a prezentat-o autorităților române. Ulterior, atunci când părea că lucrurile sunt clare, a cumpărat de la compania sud-coreeană Daewoo acțiunile pentru șantierul naval Mangalia, obținând chiar dreptul de a stabili managementul șantierului din poziția de acționar minoritar (majoritar fiind statul român), printr-o hotărâre de guvern.

Surpriza a venit la declararea câștigătoarei licitației, respectiv compania franceză Naval Group, ceea ce a provocat o reacție dură a olandezilor, prin contestații și plângeri penale. Până la soluționarea acestora, semnarea unui contract este blocată. Așadar, nu se face nimic. Olandezii sunt supărați că au pierdut, francezii că au câștigat dar nu pot primi banii. Presiunile sunt din ambele părți, legăturile diplomatice cu niciunul dintre state nu s-a consolidat din acest demers, dimpotrivă. Modernizarea bătrânelor fregate mai are de așteptat, întrucât a fost la pachet (ca offset) cu achiziția de corvete.

Construcția de elicoptere în România are o istorie interesantă, cel puțin la fel de complexă ca a celorlalte. De la discuția cu compania canadiană Bell, pentru elicoptere de atac, cu specializarea prealabilă a unei grupe valoroase de ingineri, rămași la respectiva companie, la discuțiile cu Airbus și vizitele la nivel de Președinte, cu implicarea directă a președintelui Holand, ulterior a Președintelui Macron. Promisiunile s-au reluat chiar de ziua națională a Franței din 2020, la ceremonia la care a participat Președintele României, dacă nu cumva doar una dintre părți le-a perceput așa. Printre acestea au fost și tatonări ale companiei americane Sicorsky, pentru elicopterele Black Hawk, de la asamblare, la mentenanță.

De curând s-a anunțat resemnarea unui memorandum pentru mentenanța elicopterelor Sikorski Black Hawk, de data aceasta cu compania poloneză PZL Mielec. Ce mai rămâne din promisiunea făcută francezilor? Mai ales că tocmai mai primiseră o lovitură prin eliminarea din cursă a celor de la MBDA pentru rachetele de coastă, atunci când jocurile păreau deja făcute.

Mai există problema compensărilor prin implicarea economiei românești. Orice achiziție de tehnică militară nu poate fi considerată o „investiție”. Din punct de vedere strict economic, este o cheltuială asumată de stat pentru securitate națională. Majoritatea statelor condiționează achizițiile directe sau de tipul guvern al guvern și de compensații care să sprijine economic statul respectiv. Pentru a putea să suporte mai ușor cheltuiala făcută. Astfel, compensarea se poate face în facilități de producție de bunuri, servicii sau deschiderea accesului pe piețe pentru produsele din statul contractant. Există și acele compensări directe, prin care se creează facilități pentru producția, asamblarea sau mentenanța bunurilor achiziționate, dar dacă sunt avute în vedere doar bunurile achiziționate, aceste compensări sunt relative. Se poate spune că o parte din bani revin în țară, prin plata forței de muncă, a impozitelor și taxelor, dar poate fi și o posibilitate de reducere a costurilor de producție pentru furnizor, întrucât cheltuielile cu forța de muncă în România sunt mai mici față de cele din majoritatea statelor europene sau din SUA.

Dacă liniile tehnologice sunt utilizabile și în alte domenii, iar contractantul asigură și alte contracte, de la terțe părți (cazul LM pentru compania poloneză, în România), atunci se poate conchide că s-a obținut un contract reciproc avantajos, iar statul român beneficiază cu adevărat de compensări. Desigur, există o lege a offset-ului, care trebuie respectată, dar s-a acumulat deja suficientă experiență pentru a fi îmbunătățită.

Deocamdată, singura experiență acumulată în mod evident este cea a „comisionului”, negociat în spatele ușilor închise, indiferent de metoda de achiziție practicată, așa cum se vede din afara procesului de achiziție.

Așadar, achizițiile de tehnică militară nu sunt simple cumpărături, sunt mesaje politice la cel mai înalt nivel, întăresc sau slăbesc parteneriate sau alianțe. De multe ori, întărirea unei prietenii poate însemna pierderea alteia, iar evaluarea consecințelor ar trebui făcută înainte de a face publică o astfel de decizie. Un acord guvern la guvern pentru achiziții de tehnică militară presupune și o revizuire a tratatelor bilaterale, în sensul consolidării securității, o garanție în plus, un interes național promovat de către cealaltă parte. Ultimele mesaje date în acest fel relevă că suntem orientați în grupul proamerican din care face parte Polonia, într-o poziție inferioară față de aceasta, într-o oarecare opoziție/competiție cu grupul european dur, respectiv Franța, Germania, Olanda și Suedia. Este o alegere politică, o orientare deja foarte vizibilă, asumată de către actuala conducere a statului. Istoria ne va demonstra dacă a fost alegerea înțeleaptă.

---

[1] DIRECTIVA 2014/24/UE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE, cf. http://www.cnsc.ro/wp-content/uploads/2019/03/Directiva-24-20141.pdf

Politica ultimilor ani se face prin dezbinare și instigarea unora împotriva altora (distanțarea socială!), cu soluții miraculoase și izbăvitoare, doar în preajma momentelor electorale. Iar atunci când sacul e gol și nu mai ai de unde să dai mita electorală, soluția populistă este tăierea de la cei care au mai mult (nu mai contează cum), cu promisiunea că vei da la cei care au mai puțin. De la depozite bancare fabuloase, la proprietăți imobiliare, cei care au făcut averi folosind pozițiile publice deținute au tot interesul de a distrage atenția publică, de a o orienta către alții, către cine altcineva decât cei care au „pensii nesimțite”.

În plin război între susținătorii menținerii măsurilor de prevenție și cei care vor anularea sau relaxarea lor, partidele politice au găsit tema cu care să deturneze atenția publică, să atragă simpatia atât de importantă pentru obținerea votului atot-protector și atot-legitimator în iminentele alegeri. Opinia publică era pregătită, întrucât subiectul a fost pe toate ecranele, atunci când lipseau evenimentele cu rating. Dezbaterile pe tema pensiilor prind, în primul rând pentru că au fost devoalate pensii enorme, cu mult mai mari față de veniturile medii ale unei familii de clasă medie. În România, standardul ar fi o familie de funcționari la stat (bugetari), care nu ar fi magistrați sau directori de companii de stat.

Așadar, reacțiile ar fi justificate, deoarece unele pensii au fost stabilite eronat, cu dedicație, de către politicieni, din diverse motive. Iar nivelul de trai în România este foarte redus la majoritatea populației. Dacă subiectul este alăturat imposibilității măririi pensiilor mici, succesul este garantat. Cum s-a ajuns aici, care ar fi soluțiile pentru corectarea situației? Nici nu mai contează. Soluția este una singură, TĂIEREA! Să terminăm cu ciocoii noi, pensionarii favorizați!

Despre recuperarea prejudiciilor de la cei dovediți că au furat, confiscarea averilor nejustificate, niciun cuvânt. Subiectele nu au nicio relevanță, atâta timp cât mita oferită magistraților nu i-a salvat pe distinșii politicieni de condamnări și chiar de închisoare.

Ar fi putut să fie și altfel? Desigur, dar nu ar fi avut același impact. Aș vrea să fac o precizare: nu comentez și nu deplâng scăderea pensiei, chiar dacă unii vor trebui să își reorganizeze viața pe principiul „restul, restul să mai aștepte”. Deranjează modul în care s-a stabilit „nivelarea”, „egalizarea”, mai ceva ca în comunism. E adevărat că noi, pensionarii de astăzi, mai avem unele reflexe comunistoide, de egalitarism, dar ar fi bine să lămurim câteva lucruri.

În primul rând, vilele, iahturile, și vacanțele de lux nu sunt rezultatul acestor pensii, cu mici excepții. Deținătorii averilor realizate inexplicabil, întrucât au lucrat doar la stat, iar veniturile lor nu le-ar fi permis nici măcar un apartament în centru, achiziționat după 2000, nu dau atenție pensiilor, întrucât au alte surse de venituri. De la depozite bancare fabuloase, la proprietăți imobiliare, cei care au făcut averi folosind pozițiile publice deținute au tot interesul de a distrage atenția publică, de a o orienta către alții, către cine altcineva decât cei care au „pensii nesimțite”.

Pentru a înțelege problema pensiilor, orice economist cu bună credință ar fi putut explica modul în care se stabilesc acestea, cu trimitere la statele capitaliste dezvoltate, cu tradiții în identificarea soluțiilor corecte pentru retribuirea muncii.

Așadar, pensiile de stat sunt venituri pe care statul le garantează foștilor săi angajați, din domenii critice, pentru a le răsplăti activitatea. Aceste pensii nu au nicio legătură cu „contributivitatea”, deoarece beneficiarii au fost și sunt plătiți de către stat, din bugetul de stat, bazat pe contribuții, dar nu din cele pentru pensii! Prin aceste pensii statul îi motivează să lucreze pentru binele public, îi încurajează să promoveze în carieră, generează condițiile pentru o concurență a valorilor pentru ocuparea funcțiilor importante. Aceste pensii se stabilesc în raport cu ultima poziție deținută sau cu cea mai înaltă poziție ocupată într-o perioadă determinată. Cât de mare este acest raport, este o problemă de decizie politică, funcție de situația economică și de posibilitățile bugetare. Acest raport este cuprins între ½ și 9/10, cu valori diferite în fiecare stat. Iar raportul față de salariul/solda funcției echivalente se menține pe toată durata acordării acesteia. Pensiile sunt, de fapt, plata muncii desfășurate, pe care statul nu și-o permite pe timpul serviciului, din două motive.

Primul este imposibilitatea recompensării riscului printr-o sumă, la un moment dat. Al doilea este necesitatea determinării loialității și continuității, întrucât încasarea unei sume fabuloase poate însemna și plecarea beneficiarului, producerea unui gol în sistem.

Așadar, pensia este parte a contractului inițial, este ceea ce oferă statul în contrapartidă la jurământul făcut de către cetățean. Modificarea regulilor în timpul jocului, mai ales atunci când cel în cauză nu mai poate reacționa este o lovitură sub centură, un semn de neseriozitate din partea statului.

Există și pensiile care au la bază „contributivitatea”, care au la bază același principiu ca și pensiile private, respectiv sumele de cotizare realizate pe timpul activității.

În mod real, pensiile de stat acordate pe principiul „contributivității” nu reprezintă doar sumele cu care a contribuit cetățeanul la fondul de pensii, deoarece cu sumele acumulate în 40 de ani de serviciu, ar putea fi plătite aproximativ 80-100 de pensii, conform procentului stabilit pentru contribuțiile la pensii. Așadar, statul și-a asumat să acorde pensii mai mari decât sumele colectate, printr-o convenție, care stabilește modul de calcul al pensiilor.

Soluțiile corecte și bine argumentate nu sunt utile oamenilor politici, pentru că își pierd instrumentele de persuasiune asupra electoratului, ba chiar este posibil să se constate că viața socială poate să funcționeze chiar și fără guvern, așa cum s-a întâmplat în Belgia.

Politica ultimilor ani se face prin dezbinare și instigarea unora împotriva altora (distanțarea socială!), cu soluții miraculoase și izbăvitoare, doar în preajma momentelor electorale. Iar atunci când sacul e gol și nu mai ai de unde să dai mita electorală, soluția populistă este tăierea de cei care au mai mult, cu promisiunea că vei da la cei care au puțin.

Prioritatea numărul unu – vacanța. Am stat destul, am suportat destul, vrem în vacanță! Avem gratuități, reduceri, ajutoare, mită electorală, mita presei, mita cea de toate zilele, hai să mergem în vacanță!

Frustrările generate de restricțiile impuse pentru a nu răspândi coronavirusul care face temperatura mai mare de 37,3⁰ C, intensa muncă de acasă, stresanta școală online și teleșcoala, șomajul tehnic și empatica grijă pentru cei care lucrează în turism, hoteluri, restaurante, plaje, cabane și spa-uri ne scot afară din casă, ne aruncă în trenurile în care trebuie să stăm la minim 1,5 m unul față de altul, indiferent că suntem pensionari cu cupoane de reducere sau studenți care circulă gratuit oriunde și oricând, către mare sau către munte, împinși de exemplul oferit de însuși prim-ministrul iubitor de terase cu bere.

Încă de la primele semne de pericol, am fost printre cei care au avertizat, au susținut necesitatea decretării „stării de urgență” și luarea de măsuri ferme pentru limitarea răspândirii virusului necunoscut. Viteza cu care creștea numărul de infectați în Italia, apoi Spania, Germania, Franța era destul de îngrijorătoare pentru a fi indiferenți. Inițial am fost printre cei acuzați de mistificare, am asistat la luări de poziție „responsabile” din partea unor mult mai informați oficiali sau foști oficiali care se puneau bine cu actualii oficiali. Știu că am deranjat, am făcut din COVID un subiect mai important decât anticipatele, salvarea noastră care nu a mai putut fi înfăptuită.

O stare de urgență declarată cu mâna tremurândă, condiționată de renumirea unui guvern proaspăt demis, „deîndată” ce s-au îndeplinit toate condiționările, cu foarte puțin timp înainte de primul deces cauzat de o infectare cu SARS CoV-2. Au urmat ordonanțele cu recomandări, explicate sau povestite, cu timiditate de către ministrul afacerilor interne și demisia ministrului sănătății, care se declarase mai mult decât sceptic cu privire la măsurile ordonate de ministerul pe care îl conducea. Guvernul proaspăt reaprobat a intrat în autoizolare, un mesaj elocvent privind seriozitatea și eficiența sa în gestionarea unei epidemii.

S-au închis școlile, dar aproape că nu a observat nimeni. Sigur nu a deranjat aproape pe nimeni, mai puțin pe părinții care trebuiau să lucreze de acasă. Șocul cel mare a fost determinat de închiderea bisericilor și cimitirelor, măsură care a redus semnificativ fluxul de migrațiune specific sărbătorilor, atunci când cei plecați la muncă reveneau, de regulă, pentru a fi alături de familii. Degeaba a făcut eforturi Biserica Ortodoxă Română pentru a aduce lumina chiar de acolo de unde se întorsese inconștientul care a îmbolnăvit spitalul Gerota (declarat infractor chiar, dacă nu mă înșel), degeaba s-a încheiat un protocol între MAI și BOR pentru a răspândi această lumină, românii au preferat să rămână acolo unde și-au găsit soluția de supraviețuire, ba chiar vreo două mii au descoperit că măsurile sunt doar pentru cei care vor să trăiască în România, nu și pentru cei care se oferă să culeagă sparanghel, o legumă mult prea importantă pentru a fi pierdută.

Închiderea restaurantelor a fost suportată mai ușor, dar odată cu sfârșitul primăverii, necesitatea unei beri pe terasă nu a mai putut fi negată de nimeni, ba chiar s-a demonstrat că însuși premierul nu mai putea de nerăbdare. Școlile, nu e cazul, vorbim mai târziu.

Printre primele măsuri, după limitarea circulației, trebuiau identificate locurile de spitalizare și echipamentele de protecție. S-au instalat spitale de campanie, pornind de la exemplul Chinei, un mesaj foarte bun din partea armatei care a insuflat siguranță și speranță. Situația din Italia era atât de gravă încât s-au făcut calcule, planuri, au fost stabilite spitalele pentru primirea pacienților, pe categorii, funcție de gravitatea bolii și nevoia de tratament. Măsuri normale, gândite de oameni responsabili. Dar peste această măsură, speriați de situația de la Spitalul județean Suceava, au fost luate măsuri suplimentare: s-au externat și nu s-au mai internat bolnavi cu alte afecțiuni, așteptând bolnavii de COVID. În unele locuri au venit, în altele nu. Unii au primit prima specială, alții nu. Soluția a venit în scurt timp, pacienții s-au declarat „covidați”, personalul medical a luat prima, toată lumea mulțumită.

S-au achiziționat echipamente, bineînțeles așa cum știm să facem de cel puțin 30 de ani, cu comisioanele de rigoare, iar inițiativa de a le produce în România a venit rapid, de unde altundeva decât de la cea mai „dinamică” industrie, cea pentru apărare. Nu trebuie blamați că nu le-a ieșit, deoarece confecțiile nu sunt chiar domeniul lor de excelență, dar măcar au încercat. Armata a fost parte a tuturor măsurilor, în spitale, în fabrici și pe străzi, cu comunicatori, medici specialiști, trupe echipate de luptă pe TAB-uri, în cercetare la Institutul Cantacuzino.

În vâltoare evenimentelor, nu este clar dacă s-a declarat sau nu epidemie, iar existența unei proceduri scrise cu ceva timp înainte, nici nu a mai contat.

La final de autoizolare, proaspătul guvern demis, interimar, reaprobat, suspect de infectare și autoizolat a revenit la muncă. Cu măsuri din ce în ce mai clare. La prânz, când le anunța Președintele, înainte de a se scrie. Puțin mai altfel după aprobare, dar neapărat noaptea, chiar pe la miezul nopții, pentru că așa se lucrează în perioadă de criză. Și neapărat duminica seara, pentru că atunci este lumea mai atentă, mai ales dacă ai ales geaca potrivită.

Între timp apar contestări, conspirații sau mari cunoscători și clarvăzători care ba contrazic măsurile, ba le laudă. Jocul cu fake news, contestări și negări din partea presei se încheie după ce se primește mita guvernamentală. Sumele oferite nu sunt justificate de programe de educație adecvate pentru a pregăti populația, pentru a putea relua activitățile sociale în siguranță. Totul se rezumă la câteva idei fixe: „spălatul pe mâini”, „masca obligatorie” și „distanța socială”. Nu mai discutăm despre formulările nepotrivite („distanță socială” în loc de distanță fizică, sau „contacți” în loc de contacte), dar despre importanța termoscanării la intrarea în magazin și promovarea menținerii distanței în mijloacele de transport în condițiile menținerii gratuităților putem fi de acord că s-au dovedit ineficiente.

Măsurile restrictive, dacă se demonstrează ineficiente sau dacă sunt luate în derâdere de chiar cei care le impun sunt dificil de impus. Mai mult, sunt germeni pentru stări de revoltă.

Izolarea, restricțiile au determinat blocarea unor activități economice. Unele pe bună dreptate, altele mai puțin. Încă nu este clar de ce se pot deschide grădinițe private, în timp ce școlile și grădinițele de stat rămân închise. După trei luni de stat acasă, copii intră în vacanță! Nu vi se pare că sună stupid? Aproape la fel cu deschiderea teraselor dar menținerea închisă a restaurantelor. Nu știu cin e a stabilit că virusul se mișcă mai bine în spații închise și are o jenă la aer liber.

Niciun mesaj de reluare a muncii, peste tot singura preocupare o reprezintă vacanțele. COVID pare a fi soră cu românul, oferă o scuză bună pentru statul degeaba, doar că de data asta i-a afectat și pe cei care munceau cu adevărat, poate chiar mai mult, iar supraviețuirea devine principala preocupare. Teama ne-a ținut acasă, teama ne va duce la serviciu, teama ne va ține cu masca pe figură.

Există însă și situații în care teama este depășită de revoltă din cauza deznădejdii. Exemplul din SUA, în care scânteia care a declanșat revolta a fost un omor involuntar al unui infractor, printr-o intervenție prea dură a unui polițist alb asupra unui infractor negru, este edificator.

Teme mai vechi, dispute între clase sociale, rase sau religii sunt revigorate de revolta generală împotriva frustrărilor și deznădejdii. Manifestațiile pașnice sunt supape de descărcare a tensiunilor, dar posibilitatea ca aceste demonstrații să fie deturnate către comportament violent și manifestări anarhice este foarte ridicată.

Frustrările se manifestă la toate nivelurile. Unii se relaxează cu ușile închise cu o sticlă bere sau cu un trabuc, chiar dacă nu este legal (dar cine mai respectă legea când are puterea?), alții fac poze cu primii și le fac publice, iar altul este atât de dezgustat de cei cărora le-a dat toată încrederea sa, încât îi face proști pe toți cei care s-ar opune deciziilor sale, pentru că un vinovat tot trebuie să existe. Iar nouă, românilor, ne place să credem că suntem deștepți, nu-i așa?

Se vorbește mult despre economie, dar lipsesc măsurile cu adevărat convingătoare. Se mențin restricțiile, dar rămân gratuitățile, se insistă pe starea de alertă, dar nu recunoaștem că suntem în epidemie. Punem masca pe față și credem că am rezolvat totul. Pentru că nu se mai vede dacă zâmbim sau dacă vorbim serios, dacă suntem supărați sau zeflemitori.

Puterea se plânge că este sabotată de opoziție, iar opoziția, deși are majoritate parlamentară, preferă să stea la peluză și să fluiere, dar și asta doar dacă cineva îi atinge interesele directe. Deocamdată, toți vor vacanță, singura preocupare fiind dacă va fi cu piscinele deschise, chiar dacă apa va fi disponibilă puțin mai târziu.

Modelul infatuat și indiferent la orice altă opinie a fost preluat de mult prea mulți și închide orice dialog. Privitul de sus, fără condescendență, dar mai ales cu superioritate și atotcunoscător s-a transmis chiar mai repede ca virusul.

La fel a fost și în SUA. Vom vedea cum se va încheia această situație gravă, destul de relaxați, deoarece la noi încă nu se simte dezastrul economic. Avem gratuități, reduceri, ajutoare, mită electorală, mita presei, mita cea de toate zilele.

Întotdeauna, intr-o perioada de criza, frustrarea generală are nevoie de o scânteie. Trump știa acest lucru si a identificat vinovații: OMS și China. Dar săracii orașelor americane, cei care au ramas șomeri, care au intrat in panica din lipsa mijloacelor de trai, au fost mai sensibili la moartea unui fost infractor, de culoare.

Încă nu sunt de partea cuiva, dar sigur sunt împotriva lui Trump. De ce? Pentru ca la primele manifestatii, destul de timide, chiar dacă su avut și unele ieșiri violente, președintele american a răspuns dur, fără nicio urma de empatie la o problema a unui om din lumea defavorizata.

Desigur, întrucât politica presupune captarea sprijinului maselor, asumarea rolului de “locomotiva”, aceasta revolta va fi valorificata politic de către democrați sau, de ce nu, de către o a treia soluție, care ar putea sa apara acum in SUA, fără a fi nici democrata, nici republicana. Dar sunt șanse destul de mici, întrucât presa este deja pro-democrata, iar rețelele de socializare abia su fost afectate de deciziile lui Trump.

Încă nu pot sa îmi imaginez sclipirea de geniu cu care va recupera pierderile recente, pentru a câștiga un nou mandat. Dar asta este ceva firesc, deoarece eu nu sunt un geniu

Proiectul „Strategiei Naționale de Apărare a țării pentru perioada 2020-2024”, trimis Parlamentului de către Președintele României, îndeplinește condiția de termen pentru a fi supus dezbaterii și aprobării, este un document complex, de nivel strategic, care poate fi considerat un adevărat „proiect de țară”, adaptat condițiilor actuale, cu „multiple provocări”, în care amenințările, riscurile și vulnerabilitățile sunt identificate corect, cu spirit critic, într-un efort de cuprindere comprehensivă a situației. Evaluarea situației de securitate este explicită, prognozând că „lumea contemporană va deveni, cel puțin pe termen mediu, un spațiu de manifestare a unor riscuri și amenințări interconectate, care vor crește complexitatea, incertitudinea și volatilitatea mediului global de securitate”.

Obiectivele de securitate ale României sunt tratate în detaliu, la nivel intern și pe plan extern, un mod relativ nou de abordare a problemei, întrucât, în general, din obiectivele de securitate ale statului derivă obiectivele de politică externă sau cele privind apărarea, iar abordarea „din profil ar putea fi criticată de unii critici „literari”.

Este exprimată foarte clar opțiunea României de a solicita „consolidarea prezenței militare americane pe teritoriul României”, continuarea „susținerii demersurilor NATO de consolidare a prezenței aliate unitare și echilibrate pe flancul estic”, „consolidarea posturii NATO de descurajare și apărare în arealul Mării Negre”, precum și „susținerea procesului de maturizare a acțiunii în domeniul Politicii de Securitate și Apărare Comună-PSAC”.

Câteva comentarii:

Strategia a fost elaborată în baza Legii 203/2015, privind planificarea apărării. Deși la elaborarea precedentei legi s-a ridicat problema necesității unei Strategii de Securitate Națională, a cărei necesitate a fost argumentată de mai mulți experți în securitate, întrucât atribuțiunile Președintelui prevăzute în Constituție sunt prevăzute în mod explicit la capitolul „apărare”, s-a optat pentru menținerea titulaturii de „Strategie Națională de Apărare a țării”. Prin aceasta, s-ar putea înțelege că legislativul nu a dorit să îi ofere Președintelui prerogative mai mari decât cele prevăzute de Constituție. Totuși, lipsa unei prevederi explicite privind instrumentul prin care Parlamentul stabilește/validează/aprobă obiectivele de politică externă ale României, interesele sale strategice, determină abordarea acestora direct în acest document de planificare a apărării.

În Legea 203/2015 se prevede explicit că „Principalele documente care fundamentează planificarea apărării la nivel național sunt: Strategia națională de apărare a țării și Programul de guvernare. Așadar, acest document este destinat planificării „apărării naționale”,  și nu este unicul document care stă la baza planificării apărării, ci împreună cu „programul de guvernare”.

Am subliniat această prevedere, întrucât, vom vedea că proiectul de strategie, la fel ca și precedentul, a depășit cadrul legal, printr-o abordare ce se dorește „cuprinzătoare”. Demersul nu este greșit, întrucât ar fi un bun mesaj strategic în mediul internațional, ar demonstra coerență în politica României, iar validarea de către Parlament ar atribui caracterul de lege, astfel încât orice guvern ar veni, ar trebui să țină cont de strategie atunci când își construiește programul de guvernare. În condițiile în care suntem în prag de alegeri parlamentare, acest demers ar părea cu atât mai mult necesar.

Cu toate acestea, sunt câteva probleme care ar putea genera discuții și chiar respingerea documentului de către unele partide. Deoarece argumentele pentru aprobarea noii Strategii sunt prezentate chiar în scrisoarea adresată de către Klaus Iohannis președinților Senatului și Camerei Deputaților, mă voi opri doar la câteva prevederi, care ar putea face obiectul disputei politice.

În primul rând, documentul este mai mult decât o Strategie Națională de Apărare, este o Strategie de Securitate Națională, chiar „extinsă”! Profesioniștii din domeniul securității naționale cunosc diferențele.

În al doilea rând, perioada pentru care este propusă Strategia, este 2020-2024, adică se păstrează eroarea din precedentul document privind perioada de valabilitate. Deși pare ridicol, întrucât s-au respectat prevederile legii în privința termenelor, acum, în acest moment, apărarea națională este în afara oricărei strategii (!), dintr-o simplă eroare determinată de lungimea de cinci ani a mandatului Președintelui și de valabilitatea de patru ani a Strategiei naționale de apărare a țării, deși legea prevede că „Strategia națională de apărare a țării are ca orizont de acoperire durata unui mandat prezidențial, conținând și prevederi pe termen mediu și lung”.

Desigur, acesta este doar un amănunt, aparent nesemnificativ, dar poate fi un motiv de respingere a documentului, mai ales că aceeași lege nu prevede posibilitatea amendării pe timpul dezbaterilor din Parlament. În jocul politic cu care deja ne-am obișnuit, ar putea urma învinovățiri privind lipsa de responsabilitate din partea ambelor părți, dar importanța documentului, prevederea explicită din lege sunt argumente solide.

Nu îmi propun să analizez fiecare frază în parte, dar nu pot să trec peste motto-urile celor două strategii. Cea din 2015 își propunea realizarea unei „Românii puternice în Europa și în lume”, obiectiv dificil de evaluat, iar noua Strategie ne propune ca să acționăm împreună pentru o Românie sigură și prosperă într-o lume marcată de noi provocări”. Dacă la prima se poate deduce că România își propune să își dezvolte capacitatea proprie de apărare pentru a fi mai puternică, iar acordul politic pentru alocarea a 2% din PIB pentru apărare este deja un prim pas elocvent în această direcție, în noua Strategie pare să nu fie vorba despre apărare, ci despre ordine publică, servicii de contrainformații și dezvoltare economică.

Este adevărat că o capacitate de apărare credibilă se poate realiza cu o capacitate economică suficientă pentru a o susține, dar implicarea capacității de apărare în problemele de ordine publică se face doar în situații excepționale, în limitele prevăzute de lege, în completarea forțelor destinate acestei misiuni, conform altor legi.

Încă din scrisoarea adresată președinților celor două camere ale Parlamentului, Președintele României ne avertizează că la elaborarea documentului au contribuit toate instituțiile cu responsabilități în domeniu, fapt care ridică un mare semn de întrebare, din două motive: documentul, după aprobare, devine literă de lege pentru aceste instituții, iar faptul că și-au stabilit singure misiunile sau obiectivele ar putea genera alte controverse. Al doilea motiv este legat de organigrama Administrației Prezidențiale, care cuprinde un Departament pentru securitate, al cărui principal rol este chiar realizarea acestei Strategii. Faptul că unele instituții ar fi putut să corecteze draftul trimis de către șeful Departamentului, poate să afecteze autoritatea acestuia sau, dacă șefii instituțiilor nu au vrut să îl „deranjeze”, este posibil ca unele prevederi incomode pentru instituție sau chiar contrare opiniei experților acestora să nu fi fost transmise la Administrația Prezidențială.

Alte posibile „mofturi” ale unor cârcotași:

• După „Cuvântul înainte”, urmează o Introducere, urmată la rândul ei de un capitol introductiv, în care ni se explică același lucru. Unul din motivele detalierii și explicațiilor (mai lungi decât în precedenta Strategie), ar putea fi urmarea deciziei de a evita un „Ghid al Strategiei”, așa cum s-a întâmplat în 2015.
• Abordarea „integrată a securității”, „edificarea unei autentice comunități de securitate, apărare și ordine publică” ar putea naște dezbateri sau chiar reacții de respingere, după experiența „protocoalelor”. Deși legile privind apărarea națională și cele privind situațiile excepționale stabilesc atribuții pentru forțele de ordine în domeniul apărării și funcții de sprijin pentru armată în situații de urgență sau pe timpul Stării de alertă, „edificarea comunității” reprezintă un mesaj mai puțin specific democrațiilor, ci statelor autoritare.
• Strategia nu se limitează la descrierea dimensiunilor securității, demers util pentru a înțelege contextul, merge chiar mai departe și stabilește (la fel ca precedenta), direcții de acțiune pentru fiecare dimensiune în parte, deși legea prevede explicit „direcțiile de acțiune și principalele modalități pentru asigurarea securității naționale a României în domeniul apărării”. Abordarea dimensiunii economice nu se limitează la problematica apărării, substituindu-se programului de guvernare, fără să atingă modul în care va fi implicată economia în realizarea capacității de apărare, deși prin lege este prevăzută pregătirea economiei pentru apărare, precum și pregătirea teritoriului. Dacă ar fi fost abordată necesitatea creșterii mobilității militare și dezvoltarea infrastructurii specifice ca o prioritate, atunci Strategia și-ar fi respectat domeniul de aplicabilitate. La fel și în ceea ce privește energia, educația, sănătatea, demografia și cultura. Abordarea „dimensiunii securitatea mediului înconjurător” depășește cu mult cadrul unei strategii de apărare, chiar și a uneia de securitate, această problematică nefiind în prerogativele prezidențiale.
• Ultimul capitol este mai mult decât îndrăzneț, iar propunerea de înființare a unui „Grup de reflecție Strategică” duce cu gândul la „Academia de Științe ale Securității Naționale”, trocul pentru aprobarea precedentei Strategii, adică o altă căpușă birocratică, în condițiile în care există CSAȚ, Departament pentru securitate la Administrația Prezidențiale, la care se adaugă alte formate de tip comitet sau comisie pe care iluștrii predecesori le-au creat.

În concluzie, documentul este o continuare a precedentei strategii, ceea ce induce un sentiment de siguranță, deoarece continuitatea înseamnă stabilitate și consecvență. Poate fi considerat un „program de țară”, depășind cu mult domeniul apărării naționale. Poate fi un document programatic util dezvoltării României, chiar dacă nu ar presupune neapărat înființarea unui grup de reflecție.

Documentul este atacabil, atât din punctul de vedere al respectării constrângerilor legale, cât mai ales prin prisma imixtiunii în responsabilitățile altei instituții executive, respectiv Guvernul, care este limitat în construirea programului de guvernare în domenii care sunt strict în competența acestuia.

Așadar, dacă nu va exista un nou „acord”/troc politic, acest document nu va trece de o majoritate ostilă Președintelui.

O nouă Strategie Națională de Apărare a Țării a fost aprobată de CSAȚ și va fi înaintată Parlamentului pentru aprobare, chiar în timpul luptei cu epidemia de COVID-19. Un mesaj de consecvență și seriozitate din partea Președintelui, prin care transmite hotărârea sa de a respecta legea și de a-și îndeplini obligațiile constituționale. Situația politică caracterizată printr-o continuă luptă electorală ar putea determina noi controverse pe tema competențelor Președintelui și ale Guvernului.

Încă din primul mandat, Președintele Iohannis și-a asumat o Strategie de securitate națională sub numele Strategiei naționale de apărare a țării, pentru a respecta denumirea dată de lege. Adversarii politici ar putea acuza o asumare prea mare a competențelor Președintelui, dar odată ce acest document este supus aprobării Parlamentului, rezultă că validarea „valorilor, intereselor și obiectivelor naționale de securitate” este dată de parlamentari, de reprezentanții poporului, iar obiectivelor strategice și prioritățile apărării sunt confirmate și au girul legislativului pentru a fi realizate.

La fel ca în primul mandat, Klaus Werner Iohannis a finalizat cel mai important document de planificare a apărării naționale, la termen, ca un semn de normalitate, așa cum a declarat public.

Aprobarea unei Strategii naționale de Apărare a Țării, la termenul stabilit prin lege s-a întâmplat pentru prima dată în istoria postdecembristă, printr-o contribuție substanțială a instituțiilor cu atribuții în securitatea statului, dar și a celor care au responsabilități doar în menținerea ordinii și siguranța cetățeanului (de fapt, a fost vorba de implicarea persoanelor care conduceau instituțiile respective). Mai mult, în 2015, Prim-ministrul de atunci a făcut o eschivă pentru a permite aprobarea în premieră a documentului, mai mult ca o modalitate de a semnala nerealizările precedentului președinte, nu pentru a-l sprijini pe cel în funcție.

Valoarea și rezultatele primei strategii naționale au fost validate prin succesul incontestabil al actualului Președinte în alegerile din 2019. Putem deduce că ceea ce a fost scris s-a realizat, că România este mai puternică în Europa și în lume, așa cum a fost logo-ul „Strategiei Naționale de Apărare a Țării pentru perioada 2015 ‐ 2019”[i]

În temeiul prerogativelor conferite de către Constituția României[ii], articolul 92, Președintele este „comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării”, așadar este în măsură să utilizeze forța armată pentru apărarea intereselor României, pentru realizarea obiectivelor sale privind securitatea națională (deși nu sunt în mod explicit prevăzute în Constituție), în limitele permise de aceasta, respectiv cu aprobarea Parlamentului.

Legea 203/2015, a planificării apărării, detaliază rolul fiecărei instituții și documentele care se elaborează la nivel național pentru: planificarea forțelor, planificarea armamentelor, comanda, controlul și comunicațiile, logistica forțelor, urgențele civile[iii], resursele, apărarea aeriană, managementul traficului aerian, informațiile militare, asigurarea medicală, cercetarea-dezvoltarea, standardizarea forțelor astfel încât să corespundă nevoilor de securitate națională, precum și pentru îndeplinirea obligațiilor ce revin României în cadrul NATO și UE.

În lege mai este precizat și că „Obligațiile ce revin României în cadrul NATO și UE pot presupune și contribuții cu capabilități nonmilitare, care pot depăși responsabilitățile Armatei. Constituirea capabilităților nonmilitare poate reveni și altor ministere și agenții guvernamentale, potrivit legii, sub coordonarea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, denumit în continuare CSAT, Ministerul Apărării Naționale asigurând asistență de specialitate”[iv].

Așadar, limitele stabilite de lege sunt destul de clare, astfel încât să se încadreze în atribuțiile stabilite de către Constituție în domeniul apărării.

În aceeași linie se înscriu și celelalte prevederi ale legii, care detaliază cuprinsul principalului document național care stă la baza planificării apărării, respectiv „Strategia națională de apărare a țării”, respectiv:

„valorile, interesele și obiectivele naționale de securitate, evaluarea mediului internațional de securitate; potențialele riscuri, amenințări și vulnerabilități identificate; obiectivele strategice și prioritățile în domeniul apărării; direcțiile de acțiune și principalele modalități pentru asigurarea securității naționale a României în domeniul apărării.”[v]

Ultima prevedere este cea mai explicită, extrăgând din domeniul securității doar acele acțiuni care sunt de competența apărării. Așadar, legea oferă competențe, dar și responsabilități, în limitele constituționale. Tot din lege rezultă că Strategia este o viziune a Președintelui privind apărarea națională, iar odată aprobată de Parlament, devine unul din principalele documente naționale pe care se construiește politica de apărare, împreună cu Programul de guvernare.

Fiecare stat își prezintă public interesele, obiectivele proprii de securitate, intențiile, astfel încât să fie cunoscute de către ceilalți actori internaționali și să se poată identifica subiectele de diferend care ar trebui, eventual, negociate. Modul în care se comunică strategic diferă de la stat la stat, de la o perioadă istorică la alta. În prezent, majoritatea statelor democratice (inclusiv cele care se autodeclară „democratice”) prezintă o Strategie Națională de Securitate, denumită în diferite moduri. Ultima este cea lansată de Polonia, în această lună.

România nu are un astfel de document, stabilit printr-o lege, termenul de „securitate” fiind mult timp perceput ca denumire a principalului serviciu secret (de informații), cu un istoric represiv care a distorsionat percepția generală privind acest termen. Cu toate acestea, legea pe care s-a construit funcționarea serviciilor de informații actuale, precum și unele prevederi ale codului penal care vizează mecanismele de protecție a statului român împotriva amenințărilor la adresa sa s-a numit „legea privind securitatea națională”[vi]. Abia după 2016 a fost modificată în „legea privind siguranță națională”. Dar această lege nu stabilește competențele și responsabilitatea realizării unei Strategii de securitate națională.

Așadar, nu există nicio prevedere clară din care să rezulte cine și cum stabilește obiectivele de securitate, singura posibilitate fiind ca aceste obiective să fie validate odată cu Strategia națională de apărare a țării. Acest fapt l-a determinat atât pe fostul Președinte, cât și pe actualul, să direcționeze Strategia națională de apărare a țării către o Strategie de securitate națională. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care nu a fost aprobat documentul propus de Președintele Traian Băsescu în 2010, împreună cu cel privind identificarea mogulizării presei ca o posibilă amenințare/vulnerabilitate.

Președintele Iohannis și-a asumat o Strategie de securitate națională sub numele Strategiei naționale de apărare a țării, pentru a respecta denumirea dată de lege. Adversarii politici ar putea acuza o asumare prea mare a competențelor Președintelui, dar odată ce acest document este supus aprobării Parlamentului, rezultă că validarea „valorilor, intereselor și obiectivelor naționale de securitate” este dată de parlamentari, de reprezentanții poporului, iar obiectivelor strategice și prioritățile apărării sunt confirmate și au girul legislativului pentru a fi realizate. Mai mult, fac obiectul controlului parlamentar, conform legii.

Într-un demers fundamentat pe teoria Școlii de la Copenhaga privind securitatea, autorii documentului din 2015 au abordat conceptul de „securitate extinsă”, ca responsabilitate a statului de a-și proteja fiecare cetățean. Abordarea este curajoasă, specifică statelor care au suficientă putere economică și militară pentru a-și impune voința oriunde pe glob. Altfel, nu este posibil să împiedici aplicarea unei pedepse cu moartea unui cetățean român, în condițiile în care legislația românească a abolit această pedeapsă.

Abordarea extinsă a securității a condus la identificarea unor „dimensiuni” ale securității, inclusiv educația, sănătatea și economia. Într-o construcție ce s-a dorit comprehensivă, au fost identificate vulnerabilități privind securitatea națională generate de educația deficitară sau de un sistem de sănătate slab, în mare parte ca rezultate ale unei economii ineficiente. Adevăruri evidente, de care trebuia să se țină cont în programele de guvernare ulterioare aprobării Strategiei, întrucât aceasta avea deja caracter obligatoriu, după aprobarea în Parlament. Cârcotașii ar putea să spună că se încalcă exact prevederile legii care stabilește Programul de guvernare ca izvor al politicii de apărare, independent de Strategie, dar actul democratic al aprobării de către Parlament este suficient pentru contraargumentare.

Lipsa unei Analize Strategice a Apărării (necesare încă din momentul intrării în NATO), abordarea securității, respectiv a apărării naționale (parte a securității) ca „viziuni” sau sumă a produselor instituțiilor responsabile determină un deficit de încredere și de fermitate în acțiuni. Alocarea bugetului pentru apărare a fost subiect de discuții și dispută politică, iar mult promisul 2%, asumat și reasumat la nivelul Alianței este un deziderat la nivelul execuției bugetare (încă). Este o mare realizare Acordul politic pentru alocarea în bugetele anuale, dar nu este pus în practică în totalitate. Analiza Strategică ar trebui să furnizeze detalii privind amenințările posibile, nivelul de risc și chiar o prioritizare a instrumentelor de răspuns, funcție de gravitatea amenințărilor. Astfel s-ar putea aloca fondurile în mod oportun și ar dispărea acuzele sau suspiciunile de fraudă sau oportunism.

Suntem încă în plină pandemie, iar pericolul unei epidemii/pandemii a fost identificat de Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015 ‐ 2019, la punctul 80, al patrulea subpunct, cu direcția de acțiune corespunzătoare. Se poate interpreta ca acțiune îndeplinită, dacă raportarea se face la numărul de decese înregistrate, comparativ cu alte state, dar există riscul de supraevaluare. Desigur, conducătorii instituțiilor care au acționat și acționează pentru protejarea populației știu toate problemele cu care se confruntă și vor identifica și soluțiile pentru a fi mai pregătiți la producerea unui eveniment similar.

Un fapt îmbucurător este că Analiza Strategică a Apărării a fost începută și se va finaliza în acest an. Următoarele documente de planificare a apărării vor fi mai bine fundamentate, fondurile se vor utiliza eficient, iar capacitatea de apărare se va îmbunătăți.

Actuala Strategie va fi aprobată, foarte probabil, dar nu vor lipsi comentariile, mai mult sau mai puțin constructive. Așa cum a fost reinstalat un guvern, demis pentru incapacitate, dar capacitat pentru o situație excepțională, este mai probabilă disputa verbală demagogică, decât identificarea unor soluții pentru interesul general. Într-o lume a disputei politice intransigente, este greu de crezut că se vor accepta criticile, chiar și cele constructive, iar taberele se vor poziționa doar pe poziții antagonice.

Desigur sunt necesare și strategii pentru fundamentarea politicilor economice, pentru educație, pentru sistemul de sănătate, este ceea ce ar trebui să implice munca în interiorul partidelor politice, care trebuie să se prezinte cu programe de guvernare clare, pe care să le respecte.

Am fost anunțați de Președinte că noua Strategie va continua să abordeze securitatea națională din perspectiva „securității extinse”. De regulă, continuitatea este bună, dar nu și atunci când nu și-a demonstrat eficiența sau valabilitatea. Implicarea în domenii care nu sunt în competența Președintelui, ci în a Guvernului, ar putea fi sursă de noi conflicte între cele două instituții ale puterii executive, dacă rezultatele alegerilor parlamentare nu vor da toată puterea în mâna Președintelui, conferit cu încrederea a peste 60% din voturile ultimelor alegeri prezidențiale.

---

[i] https://www.presidency.ro/files/userfiles/Strategia-Nationala-de-Aparare-a-Tarii.pdf

[ii] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003

[iii] „Planificarea pentru urgențe civile este reglementată în conformitate cu prevederile legii speciale”- https://lege5.ro/Gratuit/g4ztmmrzgi/legea-nr-203-2015-privind-planificarea-apararii.

[iv] https://lege5.ro/Gratuit/g4ztmmrzgi/legea-nr-203-2015-privind-planificarea-apararii.

[v] Ibidem

[vi] https://lege5.ro/Gratuit/gy3deobs/legea-nr-51-1991-privind-siguranta-nationala-a-romaniei

Guvernul a depus, în sfârșit, un proiect de lege pentru a putea gestiona o situație specială. Ce trebuie să rezolve această lege? În primul rând să ne spună ce este bine să facem, cum putem să fim activi, fără a genera pericol, dar și cum vom fi apărați de cei care nu vor să respecte legea. Cine o va aplica, ce instrumente va avea și în ce mod le va folosi. Cât mai simplu, coerent, fără să necesite explicații, mai ales să nu fie interpretabilă. Așa cum ar trebui să fie toate legile, de fapt.

După aproape două luni de Stare de urgență, în care totul a funcționat în condițiile excepționale, cu restricții și permisiuni inoperante într-o situație normală, a devenit evident pentru toți că nu se termină problemele cauzate de SARS CoV-2 nici în 14 zile, nici după ce trec Sărbătorile de Paște, nici după 1 Mai, iar revenirea la viața socială dinainte de 14 martie nu va fi atât de curând.

Critici privind întârzierea depunerii proiectului sunt suficiente, dar ar fi bine să trecem mai repede peste asta. Nu de alta, chiar dacă este principalul inițiator al proiectelor de legi, Guvernul nu este singurul abilitat, mai mult, a fost ocupat cu gestionarea problemelor curente, cu achiziții, ordonanțe, ordonanțe militare, gândirea măsurilor și aplicarea lor. Cât a fost întâmplare, cât a fost rodul acțiunilor Guvernului, contează mai puțin acum, ceea ce este important este că, deocamdată, România a înregistrat un număr destul de redus de cazuri, comparativ cu alte state europene, a reușit să facă față cazurilor grave cu infrastructura reorganizată în acest scop, iar numărul deceselor a fost relativ mic.

Așadar, să nu aruncăm cu piatra, mai ales cei care ar fi putut să pregătească un cadru legal care să ne scoată din Starea de urgență, dar care să ne dea siguranța că vom fi în continuare protejați și că vom putea să îi protejăm pe ceilalți fără a ne pierde toate libertățile și fără a afecta viața altora.

Pentru a deveni valabilă, pentru a nu se crea haos după 15 mai, toți cei care au responsabilitatea finalizării acestei legi, până la publicarea ei în Monitorul Oficial, ar trebui să lase pentru câteva zile lupta politică distructivă și să își canalizeze energia către o critică constructivă (nu am ce face, în limba română este cacofonie!)

Poate că vor avea timp și magistrații Curții Constituționale, și Avocatul Poporului, și Președintele să o vadă și să îi aducă amendamente, la timp, deoarece și ei trăiesc în aceeași țară, vor fi afectați și ei de această lege.

Nu este o lege obișnuită, deoarece nu suntem într-o situație obișnuită. În situații speciale sunt necesare legi speciale. Asta nu scoate în afara jocului instituțiile democratice, decât dacă reprezentanții acestora vor să se sustragă responsabilităților lor. Pentru siguranța noastră, ar fi bine să se facă o pauză la aparițiile publice din partea celor care acum ar trebui să lucreze. Nu se poate transfera răspunderea tuturor cetățenilor, prin solicitarea părerilor prin email. Responsabilitatea este a celor care ocupă funcțiile, nu se poate deroba pe spatele opiniei publice, așa cum s-a făcut la unele ordine și hotărâri care au fost atribuite unei decizii colective, prin vot, deși ordinele se semnează de persoana îndreptățită.

Desigur, această lege nu va rezolva toate problemele, va trebui amendată în timp, dar contează foarte mult care va fi impactul inițial. Cea mai mare problemă a viitorului nostru imediat ar fi contestarea cadrului juridic în care vom funcționa de către instituțiile fundamentale ale statului.

Nu am reușit să introduc proiectul de lege, mai am de lucru la utilizarea editorului din wordpress, dar îl găsiți pe pagina de facebook.

Nu suspendați educația, nu îngropați viitorul națiunii!

Viața va reveni la normal, la un moment dat. Atunci când transmiterea bolii nu va mai fi un risc atât de mare, dar va fi un alt fel de normal. Nu vom mai fi aceiași, niciunul dintre noi, dar mai ales copiii. Iar dacă educația lor este suspendată există riscul inducerii unei forme de autism în masă, din care mulți nu își vor mai putea reveni, iar vina nu este a lor.

Este momentul să fie folosite toate avantajele tehnologice, toate posibilitățile pe care le are întreaga societate pentru a îmbunătăți educația, în mod generalizat și uniform. Există și posibilități de a suplimenta informațiile și sprijinul pentru cei mai inteligenți, dar există și oportunitatea de a evalua corect capacitățile educaționale reale ale cadrelor didactice.

La aproape trei luni de la luarea deciziei de închidere a școlilor, după o perioadă mai lungă decât orice vacanță mare, așteptam soluțiile pentru salvarea educației naționale.

În Educația și COVID-19 am invitat distinșii academicieni, experții în educație, oamenii de cultură să se implice pentru a nu periclita viitorul unei întregi generații, de fapt, viitorul unei națiuni.

Tehnologia actuală oferă șansa de a continua procesul educațional de la distanță, șansă inexistentă în urmă cu doar câțiva ani. Posibilitatea de a comunica la distanță, inclusiv prin video conferință nu mai este doar la îndemâna unor structuri de conducere de înalt nivel sau al marilor corporații, ci este disponibilă pentru întreaga lume, în anumite condiții: existența echipamentelor tehnice (calculatoare, laptopuri, tablete sau smartphone), încărcarea unor aplicații care facilitează această comunicare și un minim de cunoștințe pentru a le utiliza.

Filozofia învățământului la distanță nu este nouă, iar noua tehnologie a făcut posibilă dezvoltarea unei forme evoluate de educație, denumită „e-learning”. Deși nu este foarte dezvoltată în România, această formă de educare a fost folosită de mai multe universități din România, iar în renumite universități internaționale funcționează programe de studii din ce în ce mai variate.

Cu toate acestea, liderii educației naționale, de la cel mai înalt nivel, par să fie refractari la abordarea în acest mod a soluțiilor de contingență pentru educație în anul COVID-ei („ei” pentru că Disease = boală).

De luni de zile suntem bombardați cu campanii la care niciun sociolog nu reacționează, niciun membru al CNA (instituție care are rolul de a ne proteja de mesaje dăunătoare!) nu reacționează la mesajul „eu îmi vreau viața înapoi”. Mesaj instigator, chiar dacă nu este clar împotriva cui.

Îmi amintesc duminica de după tragicul eveniment de la „Colectiv”. Dezordinea, mizeria, urmele de sânge și fum, oamenii îndurerați de pierderea celor apropiați, totul genera revoltă. Lipsa niciunei fețe bisericești timp de peste trei zile, cu toate că locul este atât de aproape de sediile Patriarhiei, Mitropoliei Bucureștiului și Facultății de teologie a alimentat sentimentul de revoltă care m-a cuprins, la fel ca pe toți cei care veneau să aprindă o lumânare pentru cei dispăruți. Revolta a fost folosită politic, ajutându-i pe unii să ajungă în unele poziții, iar pe alții să își dărâme adversarii. Așadar, nu pot fi ignorate mesajele instigatoare, stimați membri ai CNA, dacă nu aveți alt interes! Este foarte posibil ca cel care l-a creat să nu fi realizat impactul, iar obiectivul său să fi fost unul corect, dar experții ar trebui să reacționeze.

„Spălatul pe mâini” a devenit prea repede un mod de a fi pentru persoanele cu responsabilități publice, la cel mai înalt nivel. Dacă închiderea școlilor a fost o măsură necesară și a fost luată la timp, închiderea procesului educațional nu poate fi o soluție. Este clar că nu există nicio șansă de a se reveni în sălile de clasă în acest an școlar, dar aceasta nu justifică precipitarea pentru anunțarea închiderii situației școlare. Demobilizarea elevilor după acest anunț vine pe fondul unor încercări mai mult sau mai puțin reușite ale cadrelor didactice de a restabili legătura cu proprii elevi, de a relua cursurile „online”. Este adevărat că nu toți copiii au dispozitivele tehnice necesare, că nu toți profesorii sunt la fel de abili în utilizarea aplicațiilor, că sunt stângăcii și nemulțumiri, dar acestea nu justifică soluția radicală.

Ce așteptări sunt (încă) de la ministerul educației? Foarte puține, în acest moment, în care toată lumea pare să se fi împăcat cu ideea că nu se mai poate face nimic, singurele sarcini fiind cele de realizare a evaluărilor finale pentru elevii din clasele a opta și a douăsprezecea.

Este posibil să mă înșel, iar cei din minister să lucreze asiduu la:

• Revederea programelor școlare în contextul continuării educației de la distanță
• Regândirea educației formale prin utilizarea facilităților de comunicare moderne
• Regândirea metodelor pedagogice și inițierea de cursuri pentru educatori
• Implicarea companiilor IT (scutite de multe taxe și impozite în România!) în realizarea de programe educaționale pe platforme multimedia
• Implicarea oamenilor de cultură (șomeri, cu puține mijloace de subzistență în acest moment) pentru realizarea unor produse media educaționale, motivante și atractive
• Implicarea media în planificarea unor canale și ore de emisie a pentru a transmite produsele educaționale cu conținuturile noi
• Identificarea de soluții pentru transportul, cazarea și hrănirea copiilor din zone greu accesibile, izolate și asigurarea condițiilor pentru învățare în regim de carantinare, inclusiv cu programe afterschool

Această perioadă de timp în care copiii nu pot să meargă la școală nu trebuie irosită. Menținerea contactului cu profesorii este importantă, dar nu în sensul efectuării acelorași ore, după aceleași reguli, doar că, de această dată, prin teleconferință. Nu cred că aceasta este soluția. Este bine că se poate realiza contactul prin teleconferință, dar nu se pot ține orele la fel. Preluarea metodelor și procedeelor din „e-learning” ar putea fi o soluție. Reanalizarea obiectivelor din programe este o necesitate. Obiective mai puțin pretențioase, dar realizabile sunt de preferat niciunui obiectiv. Să nu uităm, dacă educația formală și cea informală nu se realizează, educația non-formală va ocupa tot timpul disponibil al copilului sau tânărului.

Readaptarea la viața socială va fi mult mai dificilă după ce copilul va urmări ce filme va dori, va sta ore în șir pe rețele de socializare și va juca tot ce găsește disponibil, la toate nivelurile, indiferent de stările pe care un astfel de joc i le poate induce. Părinții, oricât de bine intenționați ar fi și oricâte facilități li s-ar crea pentru a sta cu copii acasă, nu au cunoștințele necesare pentru a îndruma învățarea, pentru a înlocui pedagogul.

Este adevărat că nu toți elevii vor fi la fel de receptivi, dar nici în clasă nu sunt la fel toți, nu au aceleași rezultate și nu au aceeași motivație. Dar este datoria sistemului național de învățământ să îndrume și să orienteze educația tuturor, până la momentul în care viața va reveni la normal. Mai ales că educația este considerată o „dimensiune a securității naționale” și există un proiect „România educată”.

Viața va reveni la normal, la un moment dat. Atunci când transmiterea bolii nu va mai fi un pericol atât de mare, dar va fi un alt fel de normal. Nu vom mai fi aceeași, niciunul dintre noi, dar mai ales copii. Iar dacă educația lor este suspendată există riscul inducerii unei forme de autism în masă, din care mulți nu își vor mai putea reveni, iar vina nu este a lor.

Este momentul să fie folosite toate avantajele tehnologice, toate posibilitățile pe care le are întreaga societate pentru a îmbunătăți educația, în mod generalizat și uniform. Există și posibilități de a suplimenta informațiile și sprijinul pentru cei mai inteligenți, dar există și oportunitatea de a evalua corect capacitățile educaționale reale ale cadrelor didactice.