Recomandari

„Mă uit în buletin și văd ce vârstă am” sau „mă uit în Cartea de Identitate (Europeană!) să văd ce sex am”.

Intrarea în Uniunea Europeană a fost văzută de majoritatea statelor din Europa fostă socialistă ca panaceul bunăstării, soluție unică și exclusivă, care odată realizată va fi și suficientă.

Brusc va răsări infrastructura, elegantă și eficientă, ca în Occident, curată și ordonată, comportamentul civilizat va pătrunde în fiecare dintre noi, nu vom mai arunca hârtii și chiștoace pe stradă, iar dacă se va întâmpla, va fi cineva chiar în spatele nostru și îl va ridica. Vor fi piețe și mall-uri, mașini germane, parfumuri franțuzești și haine italiene.

Toate astea pentru că vom fi conduși după reguli occidentale, de lideri pregătiți în Vest.

În acest timp, pentru a se arăta lumii ca o construcție model pentru societățile democratice și pentru a nu intra în coliziune cu unele „orgolii naționale”, s-a menținut suveranitatea statelor printr-un mod alambicat de reglementare, a cărui finalitate este de cele mai multe ori neclară. După ce se stabilesc (cu mare dificultate și într-un timp destul de îndelungat) reguli europene, care ar trebui să fie valabile pentru toți cetățenii europeni, se transferă statelor legiferarea, uneori chiar cu limite foarte largi, care fac interpretabilă însăși implementarea reală a regulilor respective.

Modelul de democrație comunitară și-a demonstrat vulnerabilitățile pe perioada pandemiei, dar nu numai. Reguli exprimate astfel încât să nu deranjeze și să obțină acceptarea tuturor au putut fi interpretate diferit de către unele state, în total dezacord cu conducerea comunitară. Toleranța față de excepții a devenit intoleranță la valorile promovate de majorități. Valul de migrație, care a atins punctul culminant în octombrie 2015, a modificat realitatea demografică a Uniunii, iar toleranța unora tinde să devină regula altora. Promovarea dreptului fiecăruia să facă și fie ce vrea nu a generat incluziunea tuturor cetățenilor mai vechi sau mai noi ai statelor democrației moderne, a cauzat dispariția valorilor de bază ale societății occidentale dezvoltate economic.

Uniunea a găsit că este bine să fie și mai permisivă, și mai tolerantă, și mai apărătoare a drepturilor. Vanitatea născută din extinderea mult mai facilă față de orice vis optimist al „părinților Uniunii” a ridicat nivelul de ambiție al toleranței și al apărării celor puțini. În scurt timp, apărarea acestor drepturi a devenit principalul scop al construcției, dar nu în sensul incluziunii, ci al ștergerii regulilor care ar fi putut „deranja” o minoritate sau alta.

Pentru că visul european este legat de ideea de „cetățean european”, s-a făcut un pas important atunci când s-a discutat reglementarea „cărții de identitate europene”. Multe state au găsit soluția oportună și salvatoare, întrucât presiunea reacției împotriva documentelor biometrice dispărea de pe politicieni în fața propriului electorat.

Numai că Uniunea a reglementat cu aceleași jumătăți de măsură. Neasumarea unui model unic și transferarea către state a punctelor pentru care nu s-a realizat consens a fost momentul de slăbiciune care a distrus ideea în sine. Un document care atestă același statut, în format diferit, cu elemente de identificare diferite. Din documentele elaborate până în acest moment de către unele state se observă că principalele dispute au fost legate de includerea datelor privind sexul. Includerea Drapelului național nu pare să fi fost vreo problemă, dar culorile par să dea mult de furcă tehnicienilor. În fapt, o rubrică în care ar trebui să fie trecut sexul purtătorului (doar scris!), nu are nicio relevanță privind orientările sale sexuale. Schimbarea sexului poate fi privită ca schimbarea de nume, proces care implică schimbarea cărții de identitate.

La prima vedere pare o glumă proastă, întrucât precizarea sexului nu este decât un element de control al codului numeric personal, la fel cum este scrisă și data nașterii. Lipsa domiciliului a fost, la un moment dat, subiect de dezbatere, dar s-a trecut relativ ușor peste el.

Denumirea ferestrei care ar trebui să identifice dacă suntem femei sau bărbați pare un subiec de dezbatere artificial. Reacția celor care doresc să fie scris „sex” în loc de „gen” a ajuns să fie catalogată de mulți jurnaliști, făuritori de opinie, ca una conservatoare, rigidă. Autoritățile sunt și mai ferme pe subiect: nu este nicio diferență între „sex” și „gen”, așadar rămâne „gen”. De ce nu „sex”, dacă nu este nicio diferență?

Pentru că Hotărârea de Guvern a fost în „transparență”!? Dacă nu ați vorbit atunci, acum …

Nu cred că un astfel de subiect ar trebui să fie tranșat printr-un referendum. A scrie o regulă într-un fel sau altul este o asumare politică a celor care stabilesc regulile. Iar democrația se bazează pe liberatea de a alege cine face regulile, nu pe aprobarea publică a fiecărui cuvânt. Nu cred nici că este necesară părerea distinșilor lingviști ai Academiei Române, pentru a se explica siuațiile în care se folosesc cele două cuvinte. Preluarea stilului de regelemtare al UE nu poate fi dus chiar până la lipsa oricărei asumări.

Responsabilitatea pentru acest document revine în exclusivitate guvernului, întrucât este stabilit prin Hotărâre de Guvern. Răspunderea nu poate fi transferată opiniei publice sau vreunei organizații neguvernamentale, întrucât nu este semnatară a documentului. Așadar, cu toată bunăvoința, „transparența decizională” și „dezbaterea publică” sunt doar în sprijinul elaborrării unor documente juste și cu un timp de aplicare îndelungat, nu o modalitate de a fugi de răspundere. Cei care trebuiau să provoace dezbaterea publică pe termenii sensibil sunt cei care au inițiat documentul, respectiv cei de la evidența populației, împreună cu structura de comunicare publică a MAI.

Aceștia să își asume de ce „sex” este același lucru cu „gen, dar rămâne „gen!

În 1970, dezvoltarea rapidă a tehnologiei era descrisă de Alvin Toeffler în „Șocul viitorului”, ca o transformare radicală care accelerează progresul social și tehnologic. Atunci se vorbea despre o supraîncărcare cu informații, iar soluția japoneză a celui de – „Al treilea val” demonstra că adaptarea la noile tehnologii și utilizarea lor nu trebuie amânată.

Anul 2021 este un an cu multe așteptări și cu multe decizii care vor afecta viitorul nostru al tuturor. Experiența pandemiei de COVID-19 a afectat întreaga omenire, pe fondul globalizării, al transmiterii rapide atât a informațiilor, cât și a virusului SarsCov-2. Emergența politicilor naționaliste se suprapune în mod paradoxal cu internaționalizarea fenomenului prin rețele de socializare și media online, producând radicalizarea unor poziții care anterior conviețuiseră într-o competiție generatoare de progres.

Precedentul președinte al SUA afirma că starea de euforie dată de victoria Occidentului din perioada post-război rece s-a încheiat, iar relațiile internaționale ar trebui revizuite într-o perspectivă tranzacțională, mai mult chiar decât cea neorealistă. Statele lumii sunt în competiție continuă, iar dezvoltarea mai rapidă a unora poate fi sursă de îngrijorare pentru altele.

În Strategia de Securitate Națională a SUA din 2017 au fost identificate state competitoare, dar și posibili adversari. Dezvoltarea rapidă a Chinei, nu doar în ce privește volumul de mărfuri, cât mai ales dezvoltarea tehnologică au devenit principalele îngrijorări ale Statelor Unite, iar aceasta nu este doar opinia fostului președinte. Identificarea tehnologiei 5G ca amenințare pentru securitatea națională a fost momentul de cotitură pentru resetarea relațiilor cu China. Dacă acțiunile agresive ale Rusiei pot fi descrise ca amenințări, destul de dificil să transmiți același lucru despre un stat care promovează o politică „asertivă”. Oferta făcută de China statelor mai mult sau mai puțin dezvoltate de „refacere a Drumului Mătăsii” printr-o susținere a investițiilor în infrastructură cu peste un trilion de dolari a reprezentat un adevărat șoc pentru urmașii inițiatorilor „Planului Marshall”. Concomitent au fost inițiate formate de cooperare, pe model american, relația UE-China fiind augmentată de o construcție China-ECE, cunoscută și ca „formatul 17+1”, în care statele membre ale grupului de la Vișegrad și Serbia au locuri importante.

În același timp, SUA încurajează și susține ”3SI – 3 Seas Initiative” (Inițiativa celor 3 mări), ca soluție de dezvoltare a relațiilor dintre statele din Estul Europei, de la Marea Baltică, la Marea Adriatică și Marea Neagră. Dar această inițiativă este departe de „Planul Marshall” de care a beneficiat Europa Occidentală după al Doilea Război Mondial.

Concomitent, după criza din 2008-2012, în statele dezvoltate din UE se vorbește tot mai deschis despre „Europa cu mai multe viteze” sau integrarea în „mai multe cercuri”.

La nivelul Uniunii există diferențe mari între state, nu doar la nivel cultural (inclusiv educațional), dar mai ales din punct de vedere al dezvoltării tehnologice. Participarea la programe de cercetare-dezvoltare sau la producerea de echipamente moderne este limitată, statele din Estul Europei fiind doar parte a discuțiilor.

Summit-ul G7 a fost prima întâlnire la nivel de șefi de state cu prezență fizică, de la instalarea noului președinte al SUA. Subiectele discuțiilor și modul lor de abordare au fost prefigurate de evenimente anterioare, respectiv de Conferința de la Munchen și Forumul de la Davos, precum și de rapoarte ale unor think tank-uri care știu sa transmită mesaje strategice.

Noua administrație americană a concluzionat că „America’s first” poate însemna „America’s alone” și a inițiat procesul de reconciliere cu lumea democratică, în primul rând cu Uniunea Europeană. Repoziționarea statelor în noua confruntare dintre democrație și autoritarism trebuia formalizată cât mai repede, în toate formatele.

Primul, și cel mai important, la nivel politic și economic, a fost reafirmat prin reuniunea G7 într-un context bine gândit, înainte de summit-ul NATO și înainte de întâlnirea la nivel înalt SUA-Rusia. Desfășurarea summit-ului G7 în Regatul Unit a fost un bun prilej pentru a reafirma legătura strânsă dintre SUA și Marea Britanie, inclusiv prin prezența militară americană în baze permanente pe insula recent ieșită din uniunea Europeană. Personalitatea Reginei Elisabeta a II-a a completat tabloul unei întâlniri istorice.

Mesajele transmise înainte de summit în presa internațională au fost optimiste și încurajatoare, în statele membre ale G7, iar unele dintre ele au fost chiar de sprijin pentru eventuale decizii mai dure. Astfel, în presa japoneză[i] se vorbește despre necesitatea protecției informațiilor din domeniul tehnologiilor de vârf la nivelul statelor membre, în special pentru a evita preluarea acestora de către China. O abordare destul de dură, în condițiile în care mari companii au transferat tehnologii importante în China timp de câteva decenii, cu scopul reducerii costurilor de producție. Prevenirea scurgerii de informații din domenii sensibile, în special din cercetare este o preocupare a liderilor lumii.

Competiția în domeniile cibernetic și al inteligenței artificiale este acerbă, iar avansul pe care China pare să îl aibă a provocat îngrijorare în lumea democratică. Producția de microprocesoare și semiconductori pentru industria IT este dominată de chinezi, pe fondul transferului de tehnologie inițiat de lumea dezvoltată. China poate produce crize economice majore prin decizii politice unilaterale, de diminuare sau stopare a producției unor componente esențiale.

Implicarea „asertivă” a Chinei în proiecte de investiții care pot să implice infrastructura critică a multor state a determinat liderii celor mai dezvoltate state democratice să aprobe un nou „Plan Marshall” pentru statele mai puțin dezvoltate, ”Build Back Better World: An Affirmative Initiative for Meeting the Tremendous Infrastructure Needs of Low- and Middle-Income Countries”[ii], așa cum este denumit pe site-ul administrației americane.

Prezența fizică a șefilor de state, chiar dacă distanțați în fotografia de grup, împreună cu președinta Comisiei Europene (tot fără scaun!) a fost o demonstrație de solidaritate, a marcat poziționarea taberei democratice în competiția sau confruntarea cu China. Fotografiile transmise presei de la întâlnirile informale din timpul summit-ului întăresc ideea de resetare a relațiilor cu Uniunea Europeană, reprezentată prin liderii de pe axa Berlin-Paris- Bruxelles.

În același context, Rusia nu a fost un subiect de discuție, dorindu-se a se transmite că este nesemnificativă în acest joc. Mai mult interesul Germaniei față de North Stream 2 a fost acceptat de către președintele Biden înainte de această întâlnire. Este un alt mod de abordare a sancțiunilor impuse, mai pragmatic, insistând pe acele sancțiuni care produc mai multe daune celui sancționat și renunțarea la cele care afectează mai mult o parte terță, prietenă.

Urmează Summit-ul NATO, după o altă măsură favorabilă Germaniei, respectiv renunțarea la reducerea prezenței militare permanente (cel puțin deocamdată!).

Pregătirea summit-ului nu a fost ușoară, mai ales în contextul pozițiilor rebele ale Turciei, dar și ale diferențelor de opinie dintre Washington și Paris privind viitorul Alianței. NATO ar fi trebuit să revadă și să revizuiască sau să reafirme Conceptul Strategic aprobat în 2010 încă din 2018, dar a fost imposibil cu președintele Trump. Compromisul a fost soluția unei „viziuni” numită „NATO 2030”, mai mult un document orientativ asumat de către Secretarul General al NATO, supus aprobării NAC la nivelul șefilor de state din 14 iunie 2021.

S-a discutat mult despre subiectele acestui summit, apreciat de majoritatea analiștilor politici ca un „summit istoric”. Cu toate că, așa cum spuneam, nu se va aproba un nou concept strategic, nici măcar nu se va discuta despre elementele care stau la baza revizuirii, ci doar se va aproba începerea elaborării. Aici seamănă puțin cu evenimente recente în care s-au inaugurat proiecte.

Marile așteptări ale liderilor europeni par să fie confirmate de către președintele Biden: reafirmarea valabilității Articolului V din Tratat și a asumării respectării sale constituie garanția de securitate pe care și-o doreau cu toții. Mai mult, transmiterea mesajului de sprijin pentru realizarea unei capacități de apărare europene pare să fie cel mai important mesaj către malul european al Atlanticului. Fără să insiste supărător și amenințător pe tema creșterii contribuției unor puternice state europene la apărarea comună, au fost identificate soluții pentru investiții comune, iar o construcție europeană este considerată binevenită.

De fapt, cum am putea să vedem această nouă concesie făcută de administrația democrată Uniunii Europene?

În primul rând, este o schimbare de abordare a relației cu Uniunea Europeană, în special cu Germania și Franța, statele considerate importante în Uniune. În al doilea rând, poate fi și o dorință de a reveni în programele europene de cercetare-dezvoltare și producție de echipamente militare/sensibile a companiilor americane, rămase în afara noilor inițiative europene. Europenii trebuie să fie principalii parteneri ai SUA în competiția pentru tehnologie cu China.

Principala îngrijorare a europenilor o reprezintă Rusia, dar abordarea relațiilor UE cu aceasta diferă de la est spre vest. Acceptarea ca voci reprezentative ale europenilor a reprezentanților de pe axa Berlin-Paris-Bruxelles transmite un mesaj diplomatic fin, dar bine perceput de către președintele Putin.

Statele din Estul Uniunii sunt în așteptare, întrucât nu este foarte clar ce le așteaptă.

Faptul că acestei prime „descălecări” în Europa a noului președinte american îi lipsește orice vizită în vreo capitală din Est nu este foarte încurajator pentru niciunul dintre liderii acestor state. Mesajul transmis prin teleconferință membrilor „București 9” este doar o palidă speranță a noastră.

Câteva concluzii după cele două summit-uri, din perspectiva intereselor României:

• G7 a stabilit o colaborare strânsă în dezvoltarea tehnologiilor viitoare și protejarea informațiilor față de China. Pozițiile noastre oscilante, inconsecvența și incoerența, apartenența la „17+1” ne pot exclude de la partajarea informațiilor și de la accesul la noile tehnologii, în special la cele cu caracter sensibil. Va fi foarte dificil de construit încrederea pentru a fi acceptați, dar este un efort care ar trebui făcut.
• G7 a stabilit un plan B3W, la care ar trebui să fim parte, adică să intrăm cât mai repede în rândul statelor care vor fi susținute prin acest plan. Întrucât nu am fost incluși în proiectele Chinei,
• am putea să avem un avantaj, dar în același timp un dezavantaj – nu suntem de interes! Va trebui să construim interesul celor 7.
• SUA acceptă formarea unei capacități de apărare europene. Ar trebui să intrăm cât mai repede în programele comune europene relevante, în special în cele coordonate de EDA, de dezvoltare a echipamentelor majore. Trebuie să identificăm rolul OCCAR în nou conjunctură. Companiile americane importante care doresc să se implice în proiectele europene de nivel strategic ar putea să beneficieze de facilități pentru deschiderea unor puncte de lucru în România (terenuri fără litigii, în condiții favorizante investițiilor, consiliere juridică pentru facilitarea realizării documentelor, etc)
• SUA acceptă reprezentarea UE de către Germania și Franța. Poziția României în relațiile cu cele două state trebuie revizuite și întărite.

Întâlnirea bilaterală Biden-Putin nu se anunță una prietenoasă, dar ambii sunt jucători versați în arta diplomatică. Va trebui să identificăm rapid ce reprezintă fiecare element de mesaj și să ne adaptăm situației, chiar dacă nu toate ne vor conveni. Avem cele mai puternice garanții de securitate, ca membri NATO și ca parteneri ai SUA. Afișarea spaimei față de Rusia nu se justifică, chiar dacă din perspectiva unei confruntări armate, noțiunea de „reziliență” la nivel aliat înseamnă „refacerea teritoriului”, adică lupta pentru recucerirea teritoriului ocupat de o posibilă invazie a inamicului. Ideea de a fi invadat și apoi eliberat nu este foarte încurajatoare, dar pentru adversar poate fi un mesaj descurajator. Din fericire, prezența pe teritoriul României a unor forțe militare americane reprezintă un factor de creștere a încrederii, nu chiar atât de mare ca cel al unor baze permanente, dar suficient pentru a putea construi relații economice și de a lucra în condiții de siguranță.

În atenția diplomației române trebuie să fie integrarea europeană reală, întărirea parteneriatului cu Marea Britanie, pregătirea unei vizite a președintelui american în România, într-un termen rezonabil.

Relațiile economice ale României trebuie să urmeze linia stabilită de cele două summit-uri: alinierea statelor democratice ca pol de putere și realizarea solidarității acestora în competiția/confruntarea cu autocrația.

---

[i] https://asia.nikkei.com/Business/Technology/G-7-plans-steps-to-defend-academic-research-with-eye-on-China

[ii] https://www.whitehouse.gov/briefing-room/statements-releases/2021/06/12/fact-sheet-president-biden-and-g7-leaders-launch-build-back-better-world-b3w-partnership/

După „recomandări”, „condiționări”!

Dacă, și doar dacă! Am hotarat, propunem.

Recomand sa nu participe niciunul dintre cei care au redactat „Hotărâri CNSIU” la niciun grup in care sa reprezinte interesele României.

Dacă limba română nu poate fi utilizată conform sensurilor cuvintelor din Dicționar, este periculos!

Cât de compatibilă este politica cu „milităria”? Cât de „incompatibili sunt foștii militari cu politica? Unde se termină politica, vine războiul. Dar ce se întâmplă dacă „oamenii războiului” se implică în politică?

https://www.timesofisrael.com/former-mossad-chief-to-launch-retirees-political-party/

După ce în decembrie 2018, al 20-lea șef al Statului Major al armatei israeliene, generalul locotenent (rtr) Binyamin (Beny) Gantz a intrat în viața politică (după o pauză ce pare să fie cerută de lege), decizia unui fost șef al MOSSAD de a lansa un nou partid politic în Israel se subscrie unui curent generalizat la scară mondială de implicare a foștilor lideri militari sau din intelligence în viața politică la cel mai înalt nivel.

Beny Gantz a întemeiat partidul de centru „Hossen leIsrael” (Trăinicie Israelului) care a participat la alegerile parlamentare din aprilie 2019 ca opoziție față de partidul Likud și față de administrația premierului Binyamin Netanyahu, iar în prezent cele două formațiuni politice rivale împart conducerea politică a Israel. Construcția unui nou partid poate fi un semnal de nemulțumire față de pactul încheiat între Beny și Bibi.

În iunie 2014, generalul Abdel Fattah Saeed Hussein Khalil el-Sisi devenea al optulea președinte al Egiptului, după ce avusese un rol important în înlăturarea președintelui islamist Morsi. Armata a preluat controlul țării ca urmare a protestelor din Piața Tahrir, din iulie 2013, la adresa lui Mohamed Morsi și a guvernării sale.

Mai mulți șefi ai apărării (statului major) au devenit miniștri ai apărării în ultimii ani, unii dintre ei direct din funcția militară: generalul Huluși Akar, seful Statului Major General al forțelor armate turce, generalul Tibor Benkő, direct din funcția de șef al Statului Major al Apărării din Ungaria sau generalul Ionel-Nicolae Ciucă, din funcția de șef al Statului Major al Apărării în România.

În SUA, foștii militarii de rang înalt trebuie să primească aprobarea Senatului pentru a ocupa funcții la nivel guvernamental, dacă nu a trecut suficient timp de la retragere. Sunt state unde există legi sau cutume privind o perioadă de „carantină” între funcțiile de conducere militare și intrarea în viața politică, dar nu este nicio restricție stabilită la nivel Aliat sau Comunitar.

Avem șansa de a trăi într-o țară cu valori democratice, în care libertățile și drepturile cetățenești sunt garantate prin Constituție și legi. Avem șansa de putea discuta deschis chiar și subiecte incomode, cum ar fi acesta, al implicării generalilor în politică.

„Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară.”[i]

Militarii nu au dreptul să facă politică. Nu au dreptul să facă parte din partide politice, nu pot să candideze, nu pot să își exprime public opiniile politice. „Nu pot face parte din partide politice judecătorii Curții Constituționale, avocații poporului, magistrații, membrii activi ai armatei, polițiștii și alte categorii de funcționari publici stabilite prin lege organică.”[ii] Sunt restricții pentru militarii activi.

Dar „foștii militari”? De ce nu ar putea să se înroleze sau să înființeze partide politice, de ce nu ar putea ocupa funcții publice civile, chiar la cel mai înalt nivel?

Se pot pune și întrebările „care ar fi beneficiile implicării foștilor militari în viața politică” sau „de ce ar fi necesară implicarea foștilor militari”?

În mod clar, nu există nicio restricție pentru a face politică, pentru a candida, a intra în partide politice sau a ocupa funcții publice pentru niciun militar, indiferent de grad sau funcția deținută, de instituția din care a făcut parte. Fac această precizare întrucât, în România, spre deosebire de multe alte state, serviciile de informații și nu numai sunt militarizate, încă. Mai mult, chiar și polițiștii au un statut de funcționari speciali, de fapt o militarizare mascată.

Care ar fi avantajele implicării foștilor militari în politică?

În primul rând, educația și experiența de muncă într-un cadru organizat și disciplinat, apoi respectarea ierarhiilor și a regulilor, ar mai fi planificarea riguroasă și execuția întocmai a sarcinilor și nu în ultimul rând integritatea morală și corectitudinea în relațiile cu ceilalți. Bineînțeles, vorbim la modul principial, asociind valorile specifice instituției la caracterul oricărui fost purtător de uniformă.

Care ar fi dezavantajele primirii sau chiar solicitării intrării în viața politică a unor foști militari?

În primul rând ar fi o recunoaștere a slăbiciunii unei clase politice, care a avut posibilitatea să își aleagă membrii și să îi formeze conform propriei ideologii, de la vârste mai fragede, ar fi trebuit să aibă propria sa „pepinieră de cadre”, pregătită și verificată în activitatea specifică administrației locale și centrale, pentru că rolul politicului este de a conduce, iar partidele sunt responsabile de calitatea liderilor care preiau temporar funcțiile publice (politice).

În al doilea rând, ar fi necunoașterea de către foștii militari a regulilor vieții politice, a diplomației, negocierii și compromisului politic, reguli substanțial diferite de viața militară.

Ar mai putea fi și impactul negativ asupra celor activi, care ar putea să fie tentați să își construiască o carieră politică încă din perioada în care ar trebui să fie apolitici. Implicarea unor ofițeri cu funcții înalte în disputa politică este extrem de păguboasă pentru instituția din care respectivii fac parte.

Dincolo de dezavantaje și avantaje există și pericole, chiar la adresa siguranței statului. Posibila implicare a structurilor de informații sau de comunicații speciale ar aduce grave prejudicii „jocului democratic”. Un alt grav pericol ar fi cel al implicării în jocul politic al justiției militare, care ar putea să fie nevoite să cerceteze anumite spețe în care militarii și politica să fie dificil de disociat.

Lipsa oricărei preocupări serioase din partea partidelor politice pentru „Analiza Strategică a Apărării”, la care nu au participat, dar pe care s-au grăbit să o valideze, încrederea fără rezerve în rezolvarea oricărei probleme de către oamenii în uniformă, demonstrează că încă nu este foarte clar cum trebuie să se exercite controlul civil asupra instituțiilor militare sau militarizate.

Riscul ca un fost militar să ia decizii care să nu corespundă așteptărilor membrilor unui partid există. Iar acestuia i se asociază riscul extinderii nemulțumirii nu numai față de persoana în cauză, până la nivelul instituției din care aceasta provine, cu atât mai mult cu cât suspendarea serviciului militar obligatoriu a condus la mărirea faliei dintre societatea civilă și forțele armate.

Represaliile politice pot însemna legi împotriva unei categorii sociale cu impact major pe termen lung. Asocierea persoanelor cu instituțiile este la fel de periculoasă ca asocierea instituțiilor cu persoanele. Asumarea că o instituție poate să greșească față de cetățean ridică mari semne de întrebare, care ar trebui să provoace o evaluare extinsă a instituției respective, identificarea erorilor de sistem care au permis ca instituia să acționeze greșit (dacă s-a întâmplat așa!), precum și reforme structurale care să corecteze aceste erori.

Cunoscuta butadă a Prim-ministrului francez Clemenceau, la începutul Primului Război Mondial, „războiul este prea important pentru a fi lăsat pe mâna generalilor” ar putea fi revizuită, în urma ultimelor noutăți politice cu implicarea unor personalități militare, cu alta; „politica unui stat este prea importantă pentru a fi lăsată pe mâna politicienilor”.

Lupta anticorupție a fost condusă, la un moment dat de către servicii de informații, sănătatea a trebuit să fie preluată în timpul epidemiei de către armată. Urmează politica? Sau am greșit ordinea?

---

[i] Constituția României, București, Monitorul Oficial R.A., 2010, art.16, alin. (3)

[ii] Idem, art.40, alin. (3)

Încrederea în forța armelor este, încă, în percepția publică la fel de mare ca speranța în minunea divină. În relațiile dintre state, confruntrea armată este ultima soluție pentru rezolvarea unui diferendum, atunci când orice demers diplomatic a eșuat. Confruntarea armată este expresia unui eșec politic, iar cei care plătesc acest eșec sunt militarii, pentru că acesta este rolul lor. Discursul politic sună puțin diferit, cu jurăminte, patriotism, valori, etc. De fapt, militarii sunt plătiți pentru a repara greșelile politicului.

Pandemia reprezintă o amenințare reală la viața noastră, a tuturor, iar aceasta nu o știm doar din filme sau din studii științifice, vedem cu ochii noștri, simțim efectele sale în viața noastră, a tuturor. Dincolo de teorii ale conspirațiilor, dincolo de media care ne informează și dezinformează într-un mod dificil de a fi diferențiat, avem rude, cunoștințe care s-au infectat, ne-au împărtășit experiența lor sau am constatat cu regret decesul lor.

La prima confruntare, după ezitări și negări ale pericolului, a fost instituită „Starea de urgență”. După câteva zile, măsurile luate nu au produs un efect vizibil, mai mult, un spital (unul dintre cele mai moderne) a fost scos din luptă, deoarece devenise focar de infectare. Soluția de moment a fost numirea unui medic militar la conducerea spitalului. La scurt timp s-a văzut că nu a fost de ajuns și a fost trimisă o echipă cu personal medical militar. Desigur, nu pentru a speria Sars COV-2- ul, care nu distinge foarte bine uniformele (!), probabil pentru a impune disciplina și proceduri care să fie urmate strict. La scurt timp, militarii s-au dovedit și ei oameni, vulnerabili, la fel ca toți ceilalți, cu șansa unei constituții fizice mai bune, care i-a ajutat să supraviețuiască bolii. Cei mai mulți dintre ei.

Apropierea sărbătorilor de Paște a adus un nou pericol, al mulțimilor care se aprovizionau, puteau să meargă la slujbe sau să petreacă în grup. Pentru a întări ordinea publică au fost scoase patrule de militari, în vehicule militare, cu arme și veste antiglonț (inițial). Așa s-a putut pleca în siguranță la cules sparanghel. Și tot așa s-a putut aduce „Lumina Sfântă” de la Ierusalim, adică dintr-o „zonă roșie”, iar pentru răspândirea ei s-a semnat un protocol între MAI și BOR, denunțat mai apoi. Prezența militarilor în stradă a descurajat, un timp ieșirea pe stradă a multora, dar a venit vara și presiunea nevoii de vacanță a învins. Militarii au fost retrași în cazărmi, toată lumea s-a relaxat, deși numărul de îmbolnăviri nu a scăzut, doar s-a stabilizat.

Întâmplător, Institutul Cantacuzino fusese deja transferat la MApN (militarizat), așa încât se putea da ordin direct să se găsească vaccinul. Eram deja cu mult înaintea altor state în privința deciziilor de forță. După China, am fost printre primii care am pus în funcțiune (chiar s-au făcut noi achiziții) spitale militare de campanie, care s-au dovedit utile, la un moment dat. Mai ales pentru tratarea militarilor expuși. Compania de stat responsabilă de producția de armament a trecut în scurt timp la producția (importul?) de măști, izolete și alte materiale necesare luptei cu COVID-a.

Noul val de îmbolnăviri, a cărei cauzalitate este încă insuficient cercetată și neexplicată credibil, a determinat luarea de noi măsuri, mimetic sau științific stabilite, care încă nu și-au arătat eficacitatea. Șocul unei catastrofe în care au murit unsprezece oameni a venit în plină campanie electorală, distrugător pentru partidul la guvernare. Au fost construite diversiuni pentru a distrage atenția publică, presa a fost destul de (mult prea?) reținută, iar sprijinul a venit de la cel mai înalt nivel, de acolo unde nu mai este nimic de pierdut, poate doar încă patru ani de inactivitate, dar cu asta ne-am obișnuit. E drept că am primit promisiunea de implicare totală, dacă vom vota ce trebuie. Dacă nu, asta e, pleacă în Florida, din nou, după ce face vaccinul.

La conducerea DSP Sibiu a fost numit un medic militar, pentru a nu mai fi criticat cel mai de seamă cetățean al său de neimplicare. Cine mai poate contesta atenta preocupare, dacă a luat o măsură atât de serioasă?

Cu ce se confruntă acum cel care a primit misiunea? Trebuie să evalueze situația, într-o realitate pe care nu o cunoaște, să reorganizeze resursele, să identifice soluții pentru probleme cu care nici el nu s-a confruntat și nu a fost pregătit. Pentru că, ar fi bine să se știe că medicii militari au aceeași pregătire ca și colegii lor civili, fac aceeași facultate, dar știu să facă față mai bine stressului și sunt mai obișnuiți cu diciplina (asta pare mai greu de acceptat, pentru că actul medical presupune disciplină și respectarea strictă a regulilor!).

Între timp, s-au anunțat mai multe vaccinuri descoperite. În mod inexplicabil, institutul din Germania nu a fost militarizat, ba chiar este listat la Bursă. Posibil ca germanii să nu aibă atâta încredere în militari, ca noi. De fapt, în statele occidentale nici serviciile de informații nu sunt militarizate, iar poliția este chiar civilă. Chiar și popmpierii sunt în mare parte civili. E adevărat, pandemia fiind o situație de urgență, au fost implicate forțele armate în sprijinul sistemului sanitar în toate statele, mai ales acolo unde soluțiile locale erau depășite.

Așadar, ultima soluție a fost deja impusă, la nivelul unei DSP. Ce urmează? Deocamdată alegeri. Care nu pot fi făcute online, așa cum ne plătim impozitele, cum facem cumpărăturile, cum trebuie să muncească foarte mulți, cum se face școala. Greu de asociat alegerile democratice cu militarizarea unor instituții.

Mai e puțin și vine Crăciunul pentru cei care vor supraviețui alegerilor. Chiar și Revelionul, cu speranța unui loc pe lista pentru vaccinare. Bine că vaccinarea este bine organizată, de către Armată, ultima soluție, să nu uităm!

Evenimentul cel mai important la nivel mondial tocmai s-a consumat, deși încă nu sunt toți convinși de rezultat. Rezultatele oficiale vor fi comunicate de către Curtea Supremă, iar atunci poate vor fi acceptate. De fapt ceea ce era așteptat s-a întâmplat, schimbarea a venit, conform dorinței unei majorități contestate, încă. După entuziasmul și efervescența specifice campaniilor electorale americane, marcate de o devastatoare răspândire a unei epidemii încă prea puțin conștientizată, după ce am urmărit aproape patru zile aproape același tablou al unor rezultate înghețate la 253 versus 213, pe canalul de știri cel mai urmărit în lume, ne întoarcem la realitatea zilei de azi și nesiguranța zilei de mâine. Au rămas zvonurile despre conspirații și noi ordini mondiale, despre „marele salvator” și „marele rău mondial”.

Am fost și rămân unul dintre admiratorii omului de spectacol Donald Trump, dar rolul de lider mondial este prea periculos pentru el. S-a văzut aceasta de la primul summit al NATO la care a participat, de la primele tratate internaționale denunțate cu mult prea mare ușurință, după ani de negocieri și compromisuri. Republicanii probabil că vor înțelege diferența dintre regretatul onorabil senator McCain și năbădăiosul Trump. Învingătorul alegerilor nu are timp să își sărbătorească victoria, care nu este umbrită doar de incapacitatea fostului președinte de a recunoaște înfrângerea. Criza își va arăta tot mai multe fețe, de la sănătate, la subzistență, cu modificări majore în comportamentul social, dincolo de orice frontieră.

Atenția fiecăruia se va muta pe realitatea apropiată, din ce în ce mai mult. La știrile de pe posturile naționale, la numerele (unii spun cifrele, deși nu mai sunt demult cifre) celor infectați, decedați sau internați la ATI. Vom vedea tot mai multe cazuri disperate, dar vor continua demonstrațiile de revoltă ale celor care nu vor să accepte măsurile, guvernul sau un partid anume sau pur și simplu și-au pierdut serviciul din cauza acestor măsuri. Măsurile economico-financiare luate până în prezent ar putea să fie insuficiente. Sprijinul statului (la fel ca în toate statele lumii afectate de pandemie) ar putea să fie tot mai dificil de realizat, chiar dacă s-ar îndatora pentru următorii o sută de ani. Revenirea la viața normală ar presupune existența de protocoale de tratament validate pentru cât mai multe stadii ale bolii, cu medicamente suficiente și eficace, eventual cu vaccinuri adaptate tulpinilor de virusuri din fiecare zonă/perioadă de timp.

De la spectacolul american, timp de patru săptămâni vom avea spectacolul național al promisiunilor, contestațiilor, acuzațiilor și chiar invectivelor cu care deja ne-am obișnuit. Școlile au fost închise pentru educație, se recomandă munca de la distanță, educația se face online, dar suntem chemați să stăm la cozi descurajante, să ne punem în pericol sănătatea pentru că, în mod paradoxal, votul nu poate fi organizat la distanță.

Ne-am trezit în plină carantină, într-o stare de urgență nedeclarată oficial, dar instituită de fapt, cu măsuri imediate și foarte ferme aplicate după patru zile de la anunțarea lor. După două pelerinaje, mai mult sau mai puțin controlate, încă foarte mulți se înșiră la al treilea, chiar acum, când toate școlile au fost închise, și circulația noaptea a fost restricționată. Dacă Sfântul Nectarie nu a reușit minunea de a da judecata limpede pentru a evita mulțimile (risc crescut de infectare), atunci mai există speranța unei vindecări pentru cei care au reușit să se apropie de moaștele sale.

Durerea, bolile, sărăcia au adus deznădejdea la mult prea mulți, credința a rămas ultima speranță. Dar pelerinajele se vor sfârși, oamenii se vor întoarce acasă, la grijile și nevoile lor. Pentru mulți speranța nu va ține prea mult, disperarea îi va lua locul. În plină campanie electorală, spectacolele (de orice fel!) s-au încheiat sau nu mai sunt posibile. Magazinele rămân deschise, cel puțin cele pentru bunuri esențiale. Dar bonurile de masă, banii din borcan sau conturile din bancă sunt din ce în ce mai puține, iar prețurile cresc (aproape neobservate). Promisiunile electorale virtuale sunt greu de perceput atunci când nevoile materiale sunt tot mai mari. Din ce în ce mai multe companii își reduc activitatea sau și-o închid.

Alegerile vor fi marcate de dorința de schimbare a guvernului, ca o soluție care nu se mai poate discuta. Acum totul este blocat. Cei care au avut puterea anul trecut au cedat-o, pentru a-și rezolva disputa pentru putere la nivel intern. Amenințarea pandemiei i-a determinat să paseze răspunderea unui guvern pe care abia îl dăduseră jos, într-un joc politic în care ar fi riscat prea mult într-un context nefavorabil al distribuirii puterii executive. Neputința, oportunismul sau trădările la nivel individual au revopsit culorile tabloului politic la nivelul actualului Parlament, ba chiar și puterea la nivel local. Noii primari, mult prea mulți aceiași, au preluat conducerea și s-au lovit de problemele descentralizării responsabilității în condițiile distribuției centralizate a resurselor tot mai necesare.

O soluție pentru o schimbare reală ar fi asumarea riscului de a pune ștampila doar pe cel sau cea care nu a mai fost niciodată parlamentar sau în vreun cerc de putere. Cu excepția celor care au dovedit că și-au meritat încrederea (pentru cei care cunosc astfel de cazuri!). Apoi va veni așteptarea nominalizării unui premier. Cât de îndată, vom vedea. Bugetul pentru anul viitor nu a fost aprobat încă, nici nu este foarte clar care ar fi strategiile (alternative?) pentru trecerea prin criză, dar nu e chiar așa un capăt de țară deoarece sărbătorile de iarnă vor trece aproape neobservate anul acesta. Doar dacă nu se va crea o nouă psihoză a brazilor de Crăciun pentru a genera noi aglomerări periculoase la sfârșit de an.

Criza își va arăta colții cât de curând, poate chiar înainte ca noul președinte american să depună jurământul. Perioada de tranziție, a schimbului de putere se poate dovedi mult prea lungă în plină pandemie, în plină criză multilaterală. Criza sistemelor de sănătate va fi tot mai vizibilă în următoarele zile, în special în Europa și în SUA. Măsurile de restricționare a activității sociale pentru a stopa creșterea răspândirii virusului vor afecta activitatea economică, cu mult mai mult ca în primăvară. Unele state probabil că și-au luat măsuri pentru crearea de stocuri alimentare și de produse de primă necesitate și foarte probabil vor raționaliza distribuirea lor. Acestea ar putea să fie în avantaj, dar mișcările de revoltă care pot fi generate de deznădejde pot să inflameze întreaga lume democratică în foarte puțin timp, dacă vor apărea în capitalele cele mai populare.

In memoriam Cătălin Ticulescu

Comandantul Centrului de instrucție de la Cincu, Generalul de brigadă Cătălin Ticulescu, a plecat pe drumul fără întoarcere, mult prea devreme. Nu de COVID, ci după o perioadă de suferință, speranțe și disperare pentru îndurerata sa familie.

Veteran în Afganistan, rănit în luptă, primul comandant al Unității pentru Integrarea Forțelor NATO (NFIU), a fost ofițerul care a adus România în Declarația finală a Summit-ului NATO din 2014. Un model pentru generații de ofițeri, un om a cărei amintire trebuie să o păstrăm vie, pentru că a dispărut dintre noi mult prea devreme.

În octombrie 2010, la puțin timp după ce am intrat în primul meu birou din clădirea Ministerului Apărării Naționale, m-a întrebat direct:

„ – Aveți nevoie de mine? Știu că vă doriți să aveți lângă dumneavoastră oameni pe care îi cunoașteți, în care să aveți încredere. Eu sunt asistentul personal al domnului Amiral. Întrucât acum este selecția pentru un post la Reprezentanța Militară a României la UE, am venit să vă întreb dacă pot să plec sau aveți nevoie de mine. Dacă doriți să rămân, voi rămâne”.

„ – Nu pot să îți promit nimic, dar sigur voi avea nevoie, pentru că am foarte puțin timp să mă adaptez noii poziții. Cel puțin șase luni. Știu că e o mare șansă pentru tine postul la UE. Tu decizi”.

Și a rămas. A reușit să îmi fie subordonat model, consilier și prieten în situații destul de complicate, cu care nu mă confruntasem. A fost omul de încredere care îți dezvăluia culoarele ascunse ale palatului, oglinda în care trebuia să mă văd înainte, dar și după aproape fiecare eveniment, omul care mi-a recomandat să iau cu mine toate uniformele, în mașină, să mă echipez în funcție de eveniment, chiar dacă nu era foarte comod, uneori chiar în limită de timp.

După aproape un an, a venit din nou și mi-a spus: „ – Mai aveți nevoie de mine? Vreau să concurez pentru o altă funcție, de data asta la Reprezentanța Militară a României la NATO”. Era o funcție nu atât de bine plătită ca aceea de la UE. Nu era supărat că nu a plecat la UE, dimpotrivă, considera că funcția de la NATO i se potrivește mai bine. Am fost de acord, dar nu l-am sprijinit în niciun fel. Nu avea nevoie.

Într-o noapte de vară furtunoasă din 2014, aproape de miezul nopții, primesc un telefon care mă trezește din somn.

„ – Sunt Cătălin Ticulescu. Aici s-au blocat lucrările. Nu vor să ne treacă în document. Ce facem?”. Nu am înțeles din prima despre ce e vorba și i-am cerut lămuriri. „ – Sunt la redactarea Documentului final al summit-ului. Au scris de Polonia și Țările Baltice. Așa cum mi-ați dat mandatul, am solicitat să fie menționat și România, dar au refuzat. Acum s-a blocat redactarea din cauza mea. Ce ordonați?”

„ – Insistă să ne introducă în text. Îngrijorarea noastră este cel puțin la fel de mare ca a polonezilor”.

„ – Știu, le-am spus, dar ne spun că nu avem contact pe uscat. Eu le țin piept, dar trebuie să știu cât de mult să forțez nota. Dacă îmi dați verde, blochez până trec România”.

„ – Blochează!”, i-am răspuns. „Am înțeles!”, a venit răspunsul și mi-a închis. A revenit în jur de ora 4: „Am învins! Sunt menționate explicit toate statele, în ordine alfabetică”.

L-am felicitat și le-am mulțumit tuturor celor care au participat la redactarea documentului. Atunci am aflat că era singur, el fusese delegat să participe din partea României. După câteva luni l-am propus pentru a fi decorat. Lista era mai lungă și a trebuit să insist pentru a i se recunoaște meritele.

În 2015 a primit sarcina de a înființa NFIU. Era cel mai potrivit ofițer român care putea să își asume o astfel de responsabilitate. NFIU se născuse în iunie 2014, în biroul în care discutam cu DSACEUR, generalul Sir Adrian Bradshaw, după o experiență complicată cu detașamentul canadian sosit în sprijinul României la începutul lunii mai 2014. Atunci am discutat despre VJTF, despre planurile strategice de apărare naționale și aliate, despre nevoile statelor amenințate. La întrebarea „care ar fi prima urgență, de ce crezi că aveți nevoie?”, l-am felicitat pentru realizarea în scurt timp a angajamentului pentru o forță de răspuns foarte rapid de nivelul unei brigăzi (VJTF) și am recunoscut că ne lipsește „o structură pentru integrarea forțelor NATO în situația în care am fi deja implicați în respingerea unei agresiuni. Iar acea structură ar trebui comandată de un ofițer al statului care dă VJTF”. Ultima parte nu s-a realizat, comanda revenind statului gazdă.

Cătălin Ticulescu era unul dintre puținii care cunoșteau logica acestei unități și misiunea ei de bază. Avea și experiența necesară acumulată în misiunea din Afganistan, precum și experiența de lucru în mediul internațional, la nivel înalt. A răspuns imediat „am înțeles” atunci când a primit misiunea. Și a reușit să pună bazele și să operaționalizeze prima unitate NATO de pe teritoriul României.

A primit alte misiuni, pe care le-a îndeplinit cu responsabilitate. Din păcate, o boală necruțătoare l-a răpit dintre cei dragi și a lăsat Armata României în doliu. Mult prea devreme, un om cu o mare bunătate ne-a părăsit. Unitatea pe care a înființat-o ar putea să primească numele său.

Dumnezeu să îl odihnească în pace! Cinste și onoare memoriei lui!

Am promis că voi argumenta soluția achizițiilor de echipamente militare prin acord guvern la guvern, nu prin licitații, în contextul ultimelor evenimente. Voi preciza de la început că am făcut propuneri concrete miniștrilor, prim-miniștrilor din perioada 2014-2017 privind modul în care se pot întări parteneriatele strategice, se poate realiza o capacitate economică de înaltă tehnologie, printr-un program de înzestrare cu echipamente militare performante și compatibile cu cele din Alianță.

Pentru început, trebuie să privim realitatea în mod corect, fără să o cosmetizăm. Tehnica și echipamentele militare sunt învechite, în cea mai mare parte, necesită înlocuire. Facilitățile din „industria de apărare” au fost realizate pentru a asigura mentenanța și chiar fabricarea unora dintre acestea, pe licențe sau acorduri cu fosta URSS, preluate ulterior de către Federația Rusă.

Majoritatea acestor facilități nu pot fi utilizate la realizarea de produse noi, introducerea de noi linii tehnologice presupune cheltuieli mai mari decât construcția unor clădiri noi, costurile de întreținere a celor existente sunt mari, iar actualele linii tehnologice ar trebui evacuate, fiind neutilizabile. Scoaterea din funcțiune, casarea și/sau valorificarea acestora presupune alte cheltuieli. Personalul necesită calificări și certificări, ceea ce presupune școlarizare, respectiv condiții de vârstă și aptitudini, iar forța de muncă tânără disponibilă este relativ redusă în multe zone ale țării. Nivelul de salarizare este sub cel al unor poziții similare la aceeași companie, în alt stat, ceea ce crește pericolul emigrării după calificare.

Pe de altă parte, nivelul de ambiție trebuie să fie pe măsura posibilităților reale. Ar fi foarte bine să putem fabrica în totalitate un avion (model românesc), un elicopter, un tanc, un transportor, un sistem de rachete sau o corvetă. Dar pe piață există deja, la un nivel tehnologic pe care îl putem atinge într-o perioadă destul de lungă de timp. Oricum, sunt foarte puține state care pot construi în întregime un întreg sistem de arme, în majoritatea cazurilor componentele se fabrică în diferite state partenere la un proiect. Cu atât mai mult, nu am putea să construim toate echipamentele menționate mai sus (adică tanc, avion, elicopter, navă, rachete, etc). Ar trebui să ne hotărâm ce, pentru ce și cu cine facem transferul tehnologic, pentru ce perioadă, cu ce costuri și în ce condiții. s-au făcut câțiva pași, dar ar fi bine să existe o strategie reală, gândită și sprijinită de toate forțele politice.

Statutul de membru al NATO nu exclude achiziții din alte state, din afara Alianței, dar din articolul 3 al Tratatului se poate deduce că ar fi bine să se realizeze de la statele semnatare. Astfel se asigură interoperabilitatea sau chiar comonabilitatea la unele echipamente. („Pentru atingerea într-un mod cât mai eficient a obiectivelor acestui tratat, părțile, acționând individual sau colectiv, prin dezvoltarea propriilor mijloace și prin acordarea de sprijin reciproc în mod continuu și eficace, își vor menține și vor dezvolta capacitatea individuală și pe cea colectivă de a rezista unui atac armat”).

În cadrul NATO sunt mai multe state producătoare de echipamente și tehnică militară, concurente între ele, există consorții multinaționale, iar în ultimii ani concurența între companiile europene și cele americane a crescut, la un nivel îngrijorător. În Uniunea Europeană achizițiile publice sunt reglementate, dar Directiva europeană privind achizițiile[1], la art.15, 16 și 17 prevede exceptarea achizițiilor pentru apărare în anumite condiții. Întrucât majoritatea statelor își construiesc sistemul de securitate nu doar prin forțe proprii, sistemul de parteneriate strategice joacă un rol important, chiar în interiorul unei alianțe precum NATO.

Întrucât unele informații nu pot fi publice, organizarea acestor achiziții trebuie să fie reglementată și pusă în practică fără discriminări, în același mod pentru toate achizițiile.

Nesiguranța, oscilațiile, procedurile schimbate de la caz la caz, dar mai ales promisiunile neîmplinite sunt deosebit de periculoase. Voi detalia câteva dintre situațiile care ar trebui să fie lecții pentru achizițiile viitoare, fără a învinovăți pe nimeni, cu rezerva că unele informații nu pot fi făcute publice, deocamdată, iar la altele nu am avut acces în totalitate.

 Achiziția de avioane de luptă multirol a fost inițiată încă din anul 2006, atunci când a fost prezentată necesitatea acestei achiziții de către Statul Major al Forțelor Aeriene. Au fost multe discuții legate de numărul acestora, de necesitatea de a fi noi sau în uz, de tipul acestora sau furnizor. S-a elaborat un Studiu, la nivel de „experți”, ale cărui rezultate a variat, funcție de opțiunea politică sau de „viziunea” șefului Forțelor Aeriene din acele vremuri. Încă din 2007 a fost vehiculat ca posibilă soluție avionul suedez Saab JAS 39 Gripen, care deja fusese preluat în leasing de către Cehia și Ungaria. Timp de aproximativ cinci ani compania suedeză a fost încurajată să participe la expoziții, mitinguri, sponsorizări ca foarte posibil câștigător. Au fost discuții la nivel diplomatic, în care partea suedeză a fost foarte ofertantă, iar reprezentanții României au încurajat așteptările. În 2011, după luarea deciziei de a achiziționa 32 de avioane F-16 noi, partea suedeză s-a simțit lezată, iar relațiile bilaterale s-au răcit simțitor.

În cursă a mai fost și Eurofighter, pe filieră italiană, dar aici nu au fost promisiuni, dimpotrivă, nivelul foarte ridicat al cheltuielilor pentru operare erau greu de surmontat și a fost prezentat deschis la toate întâlnirile. În plus, italienii aveau deja un contract, pentru avioanele de transport C-27 J Spartan, ale cărui rate s-au plătit cu mare greutate și multe întârzieri în perioada crizei din 2008-2012.

În final, achiziția de F-16 s-a făcut printr-o lege, elaborată în mod special, aprobată în foarte scurt timp (de la momentul inițierii respectivei legi), ca unică soluție la acel moment, de fapt o decizie politică a prim-ministrului din 2013, în urma deblocării unor frecvențe și valorificarea lor. Nu pot să comentez mai mult, dar există documente care descriu întregul proces.

Achiziția sistemului antiaerian Gepard (Ghepard), de la compania germană KraussMaffei  a fost o soluție temporară la sfârșitul anilor 90, pentru aproximativ zece ani. În planificarea inițială a fost modernizarea ulterioară a sistemelor și chiar o posibilă achiziție de echipamente superioare acestei versiuni. Cu toate că au fost transmise oferte în acest sens de către partea germană, aceste echipamente nici nu s-au modernizat, dar nici nu s-au înlocuit. O punte de legătură între România și Germania s-a rupt.

Transportoarele blindate 8×8 sunt subiect de discuție cam de tot atâta timp ca avionul de luptă. S-a discutat cu multe companii, s-au făcut promisiuni. Germanii de la Rheinmetall Defence au intrat într-un proiect de cercetare-dezvoltare finanțat cu bani din bugetul de stat pentru un nou model de transportor , în timp ce la nivel european consorțiul OCCAR a stabilit Boxer-ul ca transportor european. Nu voi comenta achiziția Piranha, deoarece am prea puține informații. Știu doar că au fost multe probleme cu Piranha 3 și s-au dat asigurări că nu va fi la fel cu Piranha 5. Modul de derulare a contractului de până acum a demonstrat contrariul.

Același consorțiu OCCAR (la care România nu s-a afiliat), a stabilit că nava de patrulare care va înlocui fregate și corvete europene va fi construită cu lider compania italiană Fincantieri, dar există și o fregată multi-misiune europeană, care este construită de către Naval Group (Fr) și Orizzonte Sistemi Navali (It). Există un elicopter de atac european, dar și alte echipamente la care sunt parte statele inițiatoare, dar și cele afiliate.

Pentru corvete s-a ales procedura licitației, deși se luaseră mai multe decizii de atribuire directă prin acorduri guvern la guvern. Modernizarea celor două fregate T-22, preluate după scoaterea din uz de către Marina Regală Britanică din cauza costurilor prea mari de operare, a fost subiect de discuții cu Marea Britanie, Olanda, Franța, Italia și Turcia timp de mai mulți ani. Compania olandeză Damen (cu capital exclusiv privat!) a făcut un pas înainte, pentru a avea un avantaj, a preluat șantierul de la Galați, unde a construit coca unei nave pe care a prezentat-o autorităților române. Ulterior, atunci când părea că lucrurile sunt clare, a cumpărat de la compania sud-coreeană Daewoo acțiunile pentru șantierul naval Mangalia, obținând chiar dreptul de a stabili managementul șantierului din poziția de acționar minoritar (majoritar fiind statul român), printr-o hotărâre de guvern.

Surpriza a venit la declararea câștigătoarei licitației, respectiv compania franceză Naval Group, ceea ce a provocat o reacție dură a olandezilor, prin contestații și plângeri penale. Până la soluționarea acestora, semnarea unui contract este blocată. Așadar, nu se face nimic. Olandezii sunt supărați că au pierdut, francezii că au câștigat dar nu pot primi banii. Presiunile sunt din ambele părți, legăturile diplomatice cu niciunul dintre state nu s-a consolidat din acest demers, dimpotrivă. Modernizarea bătrânelor fregate mai are de așteptat, întrucât a fost la pachet (ca offset) cu achiziția de corvete.

Construcția de elicoptere în România are o istorie interesantă, cel puțin la fel de complexă ca a celorlalte. De la discuția cu compania canadiană Bell, pentru elicoptere de atac, cu specializarea prealabilă a unei grupe valoroase de ingineri, rămași la respectiva companie, la discuțiile cu Airbus și vizitele la nivel de Președinte, cu implicarea directă a președintelui Holand, ulterior a Președintelui Macron. Promisiunile s-au reluat chiar de ziua națională a Franței din 2020, la ceremonia la care a participat Președintele României, dacă nu cumva doar una dintre părți le-a perceput așa. Printre acestea au fost și tatonări ale companiei americane Sicorsky, pentru elicopterele Black Hawk, de la asamblare, la mentenanță.

De curând s-a anunțat resemnarea unui memorandum pentru mentenanța elicopterelor Sikorski Black Hawk, de data aceasta cu compania poloneză PZL Mielec. Ce mai rămâne din promisiunea făcută francezilor? Mai ales că tocmai mai primiseră o lovitură prin eliminarea din cursă a celor de la MBDA pentru rachetele de coastă, atunci când jocurile păreau deja făcute.

Mai există problema compensărilor prin implicarea economiei românești. Orice achiziție de tehnică militară nu poate fi considerată o „investiție”. Din punct de vedere strict economic, este o cheltuială asumată de stat pentru securitate națională. Majoritatea statelor condiționează achizițiile directe sau de tipul guvern al guvern și de compensații care să sprijine economic statul respectiv. Pentru a putea să suporte mai ușor cheltuiala făcută. Astfel, compensarea se poate face în facilități de producție de bunuri, servicii sau deschiderea accesului pe piețe pentru produsele din statul contractant. Există și acele compensări directe, prin care se creează facilități pentru producția, asamblarea sau mentenanța bunurilor achiziționate, dar dacă sunt avute în vedere doar bunurile achiziționate, aceste compensări sunt relative. Se poate spune că o parte din bani revin în țară, prin plata forței de muncă, a impozitelor și taxelor, dar poate fi și o posibilitate de reducere a costurilor de producție pentru furnizor, întrucât cheltuielile cu forța de muncă în România sunt mai mici față de cele din majoritatea statelor europene sau din SUA.

Dacă liniile tehnologice sunt utilizabile și în alte domenii, iar contractantul asigură și alte contracte, de la terțe părți (cazul LM pentru compania poloneză, în România), atunci se poate conchide că s-a obținut un contract reciproc avantajos, iar statul român beneficiază cu adevărat de compensări. Desigur, există o lege a offset-ului, care trebuie respectată, dar s-a acumulat deja suficientă experiență pentru a fi îmbunătățită.

Deocamdată, singura experiență acumulată în mod evident este cea a „comisionului”, negociat în spatele ușilor închise, indiferent de metoda de achiziție practicată, așa cum se vede din afara procesului de achiziție.

Așadar, achizițiile de tehnică militară nu sunt simple cumpărături, sunt mesaje politice la cel mai înalt nivel, întăresc sau slăbesc parteneriate sau alianțe. De multe ori, întărirea unei prietenii poate însemna pierderea alteia, iar evaluarea consecințelor ar trebui făcută înainte de a face publică o astfel de decizie. Un acord guvern la guvern pentru achiziții de tehnică militară presupune și o revizuire a tratatelor bilaterale, în sensul consolidării securității, o garanție în plus, un interes național promovat de către cealaltă parte. Ultimele mesaje date în acest fel relevă că suntem orientați în grupul proamerican din care face parte Polonia, într-o poziție inferioară față de aceasta, într-o oarecare opoziție/competiție cu grupul european dur, respectiv Franța, Germania, Olanda și Suedia. Este o alegere politică, o orientare deja foarte vizibilă, asumată de către actuala conducere a statului. Istoria ne va demonstra dacă a fost alegerea înțeleaptă.

---

[1] DIRECTIVA 2014/24/UE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI A CONSILIULUI din 26 februarie 2014 privind achizițiile publice și de abrogare a Directivei 2004/18/CE, cf. http://www.cnsc.ro/wp-content/uploads/2019/03/Directiva-24-20141.pdf

Politica ultimilor ani se face prin dezbinare și instigarea unora împotriva altora (distanțarea socială!), cu soluții miraculoase și izbăvitoare, doar în preajma momentelor electorale. Iar atunci când sacul e gol și nu mai ai de unde să dai mita electorală, soluția populistă este tăierea de la cei care au mai mult (nu mai contează cum), cu promisiunea că vei da la cei care au mai puțin. De la depozite bancare fabuloase, la proprietăți imobiliare, cei care au făcut averi folosind pozițiile publice deținute au tot interesul de a distrage atenția publică, de a o orienta către alții, către cine altcineva decât cei care au „pensii nesimțite”.

În plin război între susținătorii menținerii măsurilor de prevenție și cei care vor anularea sau relaxarea lor, partidele politice au găsit tema cu care să deturneze atenția publică, să atragă simpatia atât de importantă pentru obținerea votului atot-protector și atot-legitimator în iminentele alegeri. Opinia publică era pregătită, întrucât subiectul a fost pe toate ecranele, atunci când lipseau evenimentele cu rating. Dezbaterile pe tema pensiilor prind, în primul rând pentru că au fost devoalate pensii enorme, cu mult mai mari față de veniturile medii ale unei familii de clasă medie. În România, standardul ar fi o familie de funcționari la stat (bugetari), care nu ar fi magistrați sau directori de companii de stat.

Așadar, reacțiile ar fi justificate, deoarece unele pensii au fost stabilite eronat, cu dedicație, de către politicieni, din diverse motive. Iar nivelul de trai în România este foarte redus la majoritatea populației. Dacă subiectul este alăturat imposibilității măririi pensiilor mici, succesul este garantat. Cum s-a ajuns aici, care ar fi soluțiile pentru corectarea situației? Nici nu mai contează. Soluția este una singură, TĂIEREA! Să terminăm cu ciocoii noi, pensionarii favorizați!

Despre recuperarea prejudiciilor de la cei dovediți că au furat, confiscarea averilor nejustificate, niciun cuvânt. Subiectele nu au nicio relevanță, atâta timp cât mita oferită magistraților nu i-a salvat pe distinșii politicieni de condamnări și chiar de închisoare.

Ar fi putut să fie și altfel? Desigur, dar nu ar fi avut același impact. Aș vrea să fac o precizare: nu comentez și nu deplâng scăderea pensiei, chiar dacă unii vor trebui să își reorganizeze viața pe principiul „restul, restul să mai aștepte”. Deranjează modul în care s-a stabilit „nivelarea”, „egalizarea”, mai ceva ca în comunism. E adevărat că noi, pensionarii de astăzi, mai avem unele reflexe comunistoide, de egalitarism, dar ar fi bine să lămurim câteva lucruri.

În primul rând, vilele, iahturile, și vacanțele de lux nu sunt rezultatul acestor pensii, cu mici excepții. Deținătorii averilor realizate inexplicabil, întrucât au lucrat doar la stat, iar veniturile lor nu le-ar fi permis nici măcar un apartament în centru, achiziționat după 2000, nu dau atenție pensiilor, întrucât au alte surse de venituri. De la depozite bancare fabuloase, la proprietăți imobiliare, cei care au făcut averi folosind pozițiile publice deținute au tot interesul de a distrage atenția publică, de a o orienta către alții, către cine altcineva decât cei care au „pensii nesimțite”.

Pentru a înțelege problema pensiilor, orice economist cu bună credință ar fi putut explica modul în care se stabilesc acestea, cu trimitere la statele capitaliste dezvoltate, cu tradiții în identificarea soluțiilor corecte pentru retribuirea muncii.

Așadar, pensiile de stat sunt venituri pe care statul le garantează foștilor săi angajați, din domenii critice, pentru a le răsplăti activitatea. Aceste pensii nu au nicio legătură cu „contributivitatea”, deoarece beneficiarii au fost și sunt plătiți de către stat, din bugetul de stat, bazat pe contribuții, dar nu din cele pentru pensii! Prin aceste pensii statul îi motivează să lucreze pentru binele public, îi încurajează să promoveze în carieră, generează condițiile pentru o concurență a valorilor pentru ocuparea funcțiilor importante. Aceste pensii se stabilesc în raport cu ultima poziție deținută sau cu cea mai înaltă poziție ocupată într-o perioadă determinată. Cât de mare este acest raport, este o problemă de decizie politică, funcție de situația economică și de posibilitățile bugetare. Acest raport este cuprins între ½ și 9/10, cu valori diferite în fiecare stat. Iar raportul față de salariul/solda funcției echivalente se menține pe toată durata acordării acesteia. Pensiile sunt, de fapt, plata muncii desfășurate, pe care statul nu și-o permite pe timpul serviciului, din două motive.

Primul este imposibilitatea recompensării riscului printr-o sumă, la un moment dat. Al doilea este necesitatea determinării loialității și continuității, întrucât încasarea unei sume fabuloase poate însemna și plecarea beneficiarului, producerea unui gol în sistem.

Așadar, pensia este parte a contractului inițial, este ceea ce oferă statul în contrapartidă la jurământul făcut de către cetățean. Modificarea regulilor în timpul jocului, mai ales atunci când cel în cauză nu mai poate reacționa este o lovitură sub centură, un semn de neseriozitate din partea statului.

Există și pensiile care au la bază „contributivitatea”, care au la bază același principiu ca și pensiile private, respectiv sumele de cotizare realizate pe timpul activității.

În mod real, pensiile de stat acordate pe principiul „contributivității” nu reprezintă doar sumele cu care a contribuit cetățeanul la fondul de pensii, deoarece cu sumele acumulate în 40 de ani de serviciu, ar putea fi plătite aproximativ 80-100 de pensii, conform procentului stabilit pentru contribuțiile la pensii. Așadar, statul și-a asumat să acorde pensii mai mari decât sumele colectate, printr-o convenție, care stabilește modul de calcul al pensiilor.

Soluțiile corecte și bine argumentate nu sunt utile oamenilor politici, pentru că își pierd instrumentele de persuasiune asupra electoratului, ba chiar este posibil să se constate că viața socială poate să funcționeze chiar și fără guvern, așa cum s-a întâmplat în Belgia.

Politica ultimilor ani se face prin dezbinare și instigarea unora împotriva altora (distanțarea socială!), cu soluții miraculoase și izbăvitoare, doar în preajma momentelor electorale. Iar atunci când sacul e gol și nu mai ai de unde să dai mita electorală, soluția populistă este tăierea de cei care au mai mult, cu promisiunea că vei da la cei care au puțin.